Cuvant la Inviere de Sf. Ioan Gura de Aur

DSCN7813Cuvânt despre Înviere şi contra beţiei(Cuvânt rostit în anul 395)

Noi, fraţilor, am lăsat povara postului, dar roadele lui rămân, căci putem să lăsăm această povară şi să ne apucăm de adunat roadele postului. Osteneala luptei a trecut, dar duhul postului să rămână, sau, mai bine zis, n-a trecut nici postul. Nu vă temeţi, însă, căci zicând astfel, eu n-am de gând să vă îndemn a începe o nouă patruzecime, ci doresc numai ca voi să iubiţi virtuţile strâns legate de aceasta. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc.

Acesta din urmă este mai bun decât cel dintâi, pentru că cel dintâi a fost aşezat pentru acesta din urmă. După cum, atunci când posteaţi, vă spuneam că se poate ca postind să nu postim, aşa vă spun şi acum, că nepostind se poate să postim. Poate că aceste cuvinte vi se par enigmatice; eu, însă, vă voi descurca această enigmă.

Cum se poate ca postind să nu postim? Iată cum: Când cineva se înfrânează de la mâncare, dar nu se înfrânează de la păcat, atunci se cheamă că el postind, nu posteşte. Şi iarăşi: Cum se poate ca cineva nepostind, să postească? Iată cum: Când cineva se împărtăşeşte din mâncare, dar nu se îndulceşte din otrava păcatului, atunci acela nepostind posteşte. Acest din urmă post este mai bun decât cel dintâi şi nu numai mai bun, ci şi mai uşor.

În timpul celui dintâi, mulţi pun înainte slăbiciunile trupului, căci chiar eu adesea am auzit pe mulţi zicând: „Tot trupul mă mănâncă, nu pot să nu fac baie; legumele nu le sufăr şi apa îmi face rău”. În timpul acestui din urmă post, însă, nu se poate zice nimic de felul acesta. Foloseşte-te de baie, şezi la masă, întrebuinţează în băutură vinul cu cumpătare şi de vrei să mănânci carne, nimeni nu te opreşte; foloseşte-te de toate, numai de păcat te păzeşte.

Vedeţi cât de uşor este acest post pentru toţi? Împotriva lui nimeni nu poate pune slăbiciunile trupului său, pentru că acest post este cu totul sufletesc. Se poate să nu bei vin şi să nu fii treaz. Şi că este beţie fără vin, ascultă pe proorocul ce zice: „Vai celor ce se îmbată fără de vin” (Isaia 28, 1). Cum se poate să se îmbete cineva fără de vin? Când nu-şi înfrânează poftele printr-o cugetare pioasă. Se poate să bei vin şi să nu fii beat. Dacă aceasta n-ar fi cu putinţă, atunci Pa vel, în epistola sa către Timotei, n-ar fi dat un sfat ca acesta: „întrebuinţează câte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe” (I Timotei 5, 23).

Beţia nu este decât slăbănogirea nefirească a sufletului, stricarea cugetării, lipsa judecăţii. Iar acestea ni se trag nu numai de la îmbătarea de vin, ci şi de la îmbă-tarea de mânie şi de pofte urâte. După cum frigurile pricinuiesc insomnie, slăbiciune, întristare şi altele multe, iar boala este una şi aceeaşi, tot aşa şi aici, beţia vine şi de la vin şi de la pofte şi de la alte multe pricini, iar suferinţa şi boala este una şi aceeaşi. Să ne ferim deci de beţie.

Nu zic: „Să ne ferim de vin”, ci zic: „Să ne ferim de beţie”. Nu vinul este pricina beţiei, căci vinul este lăsat de Dumnezeu, iar ceea ce a lăsat Dumnezeu nu pricinuieşte nici un rău, ci voinţa cea stricată a omului neînţelept este mama beţiei.

Că ne putem îmbăta şi altfel, nu numai cu vin, ne spune Pavel: „Nu vă îmbătaţi de vin”, dând a înţelege că ne putem îmbăta şi de altceva. „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare” (Efeseni 5, 18). Într-un chip minunat, el rosteşte prin puţine cuvinte toată osânda beţiei.

Ce însemnează cuvintele: „Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare!” Desfrânaţi numim pe acei tineri care, luând moştenirea părintească, o cheltuiesc toată deodată, fără să judece cui, ce şi când trebuie să dea, ci şi hainele, şi aurul, şi argintul şi toate bogăţiile părinteşti le cheltuiesc fără cruţare cu desfrânatele şi cu desfrânaţii.

Aşa este beţia: Punând stăpânire pe mintea beţivului, ca pe un tânăr desfrânat, şi robind judecata lui, ea îl sileşte să cheltuiască fără nici o cumpătare şi fără nici o chibzuinţă toată bogăţia cugetării. Omul beat nu ştie când trebuie să vorbească şi când trebuie să tacă, ci gura lui veşnic e deschisă; buzele lui n-au nici lacăt, nici zăvoare; el nu ştie să-şi cârmuiască vorbele sale cu judecată, nu ştie să economisească bogăţia cugetărilor sale, nu ştie ce trebuie să păstreze şi ce trebuie să cheltuiască, ci toate le aruncă şi le risipeşte.

Beţia este înnebunire de bunăvoie; beţia este nenorocire, de care oamenii glumesc; beţia este boală, de care oamenii râd; ea este îndrăcire de bunăvoie şi chiar mai rea decât îndrăcirea.

Voieşti să ştii cum beţivul este mai rău chiar decât un îndrăcit? Pe omul îndrăcit toţi îl compătimim, iar de beţiv ne îngreţoşăm; pe îndrăcit îl jelim, iar asupra beţivului ne umplem de mânie şi dezgust. Pentru ce? Pentru că boala îndrăcitului vine de la ispita diavolului, iar a beţivului de la neîngrijirea sa; boala aceluia vine de la vrăjmaşul, iar a acestuia de la propria sa voinţă.

Dar de suferit, beţivul suferă acelaşi lucru ca şi îndrăcitul; ca şi acesta se învârte, ca şi acesta face nebunii, ca şi acesta cade, ca şi acesta holbează ochii, ca şi acesta se zgâlţâieşte şi, zăcând pe pământ, face spume la gură, se umple de bale şi răspândeşte în jurul său o putoare nesuferită. Un astfel de om este neplăcut prietenilor, ridicol duşmanilor, dispreţuit de slugi, dezgustător pentru soţie, de nesuferit pentru copii şi greţos chiar pentru dobitoace. Dobitoacele cele necuvântătoare beau numai până când îşi potolesc setea şi numai cât cere trebuinţa, iar beţivul, cu neînfrânarea sa, întinde pofta peste marginile trebuinţei şi se arată mai neînţelept decât dobitoacele.

Mai dureros e că această boală, plină de atâtea rele şi pricinuitoare a atâtor nenorociri, nu se socoteşte a fi o greşeală, o vinovăţie, ci la mesele bogaţilor se fac întreceri spre a se vedea cine poate servi ca exemplu în această mârşavă ticăloşie, cine poate stârni mai mult râs, cine îşi poate slăbi mai tare nervii, cine îşi poate slei mai mult puterile, cine poate întrista mai mult pe Stăpânul tuturor. Atunci să vezi silinţe şi întreceri cu adevărat drăceşti!

Beţivul este mai ticălos şi decât un mort. Acesta din urmă zace fără simţire şi nu poate face nici bine, nici rău; acela este în stare să facă rău, şi îngropându-şi sufletul în trupul său ca într-un mormânt, mort îşi arată trupul său. Vezi cum beţivul e mai rău decât îndrăcitul şi mai nesimţitor decât un mort? Dacă voieşti, eu îţi pot spune lucruri şi mai grozave decât acestea!

Beţivul nu poate să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. Cine spune aceasta? Pavel. „Nu vă amăgiţi”, ne zice el, „căci nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici cei ce fac adulter, nici malahienii, nici sodomiţii, nici lacomii, nici furii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).

Aţi auzit în ce ceată pune Pavel pe beţivi? El îi pune împreună cu desfrânaţii, cu cei ce fac adulter, cu închinătorii la idoli, cu hulitorii, cu răpitorii, cu hoţii. Dar cum asta, vei întreba poate, beţivul şi desfrânatul sunt tot una? Se poate oare ca beţivul să fie ca închinătorul la idoli?

Nu mă întreba pe mine, omule, de aceasta. Eu ţi-am citit o lege dumnezeiască. Nu-mi cere mie socoteală, ci întreabă pe Pavel, şi el îţi va răspunde. Eu nu pot să-ţi spun dacă beţivul va fi sau nu pedepsit la un loc cu desfrânaţii şi cu închinătorii la idoli, dar că el, împreună cu aceştia, va fi lipsit de împărăţia cerurilor, aceea ţi-o pot adeveri cu toată tăria. Iar dacă aceasta e mai presus de orice îndoială, atunci la ce-mi mai ceri socoteală, ca să-ţi arăt cât de mare e măsura acestui păcat?

Dacă beţivul va rămâne afară, dacă el va fi lipsit de împărăţia cerurilor, dacă nu va dobândi mântuirea, dacă va fi trimis în munca veşnică, atunci, la ce-mi mai înfăţişezi tu cântar şi măsuri pentru măsurarea păcatului?

Cu adevărat, iubiţilor, mare şi greu păcat este beţia. Dar eu nu vorbesc de voi – să nu fie una ca asta – căci eu sunt pe deplin încredinţat că sufletul vostru este curat de această boală şi de această patimă. Dovada sănătăţii voastre este că voi vă aflaţi aici, ascultându-ne cu luare aminte, pentru că nimeni din cei ce se îmbată de vin nu poate înseta după graiurile dumnezeieşti.

„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânare, ci vă umpleţi de Duhul” (Efeseni 5, 18). Iată o minunată beţie! Hrăneşte-ţi sufletul tău cu Duh Sfânt, ca să nu-l saturi cu beţie. Umple cu Duh Sfânt sufletul şi cugetele tale, pentru ca să nu găsească loc într-însele acea patimă ruşinoasă, care se numeşte beţie. De aceea, Pavel nici n-a zis: împărtăşiţi-vă din Duhul, ci: „umpleţi-vă de Duhul”.

Da, umple sufletul tău cu Duhul Sfânt până sus, ca pe un pahar, pentru ca diavolul să nu mai poată turna într-însul nimic. Nu trebuie numai a ne împărtăşi din Duhul Sfânt, ci trebuie a ne şi umple de Duhul Sfânt prin psalmii, prin imnurile şi prin cântările duhovniceşti (Efeseni 5, 19), de care v-aţi umplut astăzi. De aceea sunt încredinţat că voi sunteţi sănătoşi.

Avem noi un minunat pahar de îmbătare – paharul de îmbătare care naşte înfrânare, iar nu boală. Care e acest pahar? Paharul cel duhovnicesc, paharul cel mântuitor, paharul cel curat al Domnului. El nu naşte beţie, nu naşte boală; el nu secătuieşte puterile, ci le sporeşte; el nu slăbeşte nervii, ci îi încordează; el izvorăşte trezvie, este obiect de respect pentru îngeri, lucru de groază pentru draci, obiect de cinste pentru oameni, lucru de dragoste pentru Stăpânul.

Aţi auzit ce zice David despre acest pahar duhovnicesc pe care îl vedeţi pe această sfântă masă? Ascultaţi cuvintele lui: „Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă urăsc, uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul tău este îmbătându-mă ca un puternic” (Psalmul 22, 6). Pentru ca tu, auzind cuvântul „îmbătându-mă”, să nu te îngrozeşti deodată şi să nu socoti că această îmbătare naşte slăbiciune, David adaugă cuvintele: „ca un puternic”.

Acest nou chip de îmbătare dă tărie şi face pe om bun şi tare! Aceasta izvorăşte din piatra cea duhovnicească, nu vatămă cugetele, ci deşteaptă gânduri duhovniceşti. Să ne îmbătăm, dar, cu această îmbătare, iar de cealaltă să fugim, ca să nu facem de ocară această mare sărbătoare, căci această zi este sărbătoare nu numai pentru pământ, ci şi pentru cer.

Acum bucurie este pe pământ; acum bucurie este şi în cer. Şi dacă la întoarcerea unui păcătos se face bucurie pe pământ şi în cer (Luca 15, 10), apoi cu atât mai vârtos trebuie să fie bucurie în cer acum când toată lumea este smulsă din mâinile diavolului. Astăzi se bucură îngerii, astăzi se veselesc arhanghelii. Astăzi heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi această sărbătoare; ei nu se ruşinează de cei asemeni lor slujitori, ci se bucură de binele nostru. Deşi acest dar al Stăpânului noi l-am primit, mulţumirea e obştească şi pentru dânşii, ca şi pentru noi! însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu Se ruşinează a prăznui împreună cu noi.

De ce zicem că nici El nu se ruşinează? Pentru că, ascultaţi-L ce zice: „Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi” (Luca 22, 15). Iar dacă El a dorit să prăznuiască împreună cu noi Pastile, atunci negreşit a dorit să prăznuiască şi Învierea. Deci, când se bucură îngerii şi arhanghelii, şi când Stăpânul tuturor prăznuieşte împreună cu noi, ce pricină de întristare mai poate fi?

Nimeni dintre cei săraci să nu se întristeze din pricina sărăciei, pentru că praznicul acesta este duhovnicesc. Nimeni dintre cei bogaţi să nu se mândrească cu bogăţia, pentru că bogăţia nu poate să adauge nimic la bucuria acestui praznic. La praznicele lumeşti, unde este neruşinare şi râs, unde domneşte tot felul de lux drăcesc, acolo cu dreptate săracul e trist, iar bogatul vesel. Pentru ce? Pentru că bogatul face masă mare şi se desfată de belşug, iar pe sărac, sărăcia îl împiedică de a face şi el asemenea desfătări. Aici însă nu poate avea loc nimic de felul acesta. Aici o singură masă este pentru bogat şi pentru sărac. De este cineva bogat, nu poate să adauge nimic la această masă; de este cineva sărac, sărăcia sa întru nimic nu-l împiedică a şedea la această masă, pentru că aceasta este dar dumnezeiesc.

Şi de ce te miri tu că-i o singură masă şi pentru bogat şi pentru sărac? Pentru însuşi împăratul, care poartă coroană pe cap, care este îmbrăcat în purpură şi căruia îi este încredinţată stăpânirea asupra pământului, şi pentru acesta şi pentru săracul care cerşeşte milostenie la răspântiile drumului, pentru amândoi este o singură masă. Aşa sunt darurile Stăpânului; când cheamă pe cineva să se împărtăşească dintr-însele, nu se uită de este acela sau nu din neam mare, ci se uită la inima şi cugetele lui.

Când tu vei vedea în biserică pe sărac stând alături de cel bogat; când vei vedea acolo pe omul de rând şezând împreună cu boierul, când vei vedea pe cel ce afară din biserică tremură înaintea celor mari, că stă aici fără frică lângă dânşii, atunci să înţelegi ce însemnează „că vor locui împreună lupul şi mielul” (Isaia 11, 6).

Scriptura numeşte lup pe bogat, iar miel pe sărac. De unde însă se vede că bogatul şi săracul vor fi împreună, ca lupul cu mielul? Ascultă cu luare-aminte. Adesea bogatul şi săracul stau în biserică împreună; însă când soseşte timpul primirii sfintelor daruri, bogatul se depărtează, ca unul ce nu este pregătit, iar săracul intră în lăcaşul cel ceresc. Şi bogatul nu se supără, fiindcă ştie că el nu este vrednic de dumnezeieştile Taine. Dar – o, har dumnezeiesc! – nu numai în biserică săracul este deopotrivă cu bogatul, ci adesea săracul trece înaintea bogatului cu vrednicia; bogăţia nu aduce nici un folos celor ce o au fără să fie virtuoşi.

Aşadar, în Biserică nu este nici rob, nici slobod. Scriptura recunoaşte rob pe cel care este vândut păcatului, „căci cel ce lucrează păcatul, rob este păcatului” (Ioan 8, 34), iar slobod recunoaşte pe cel care este eliberat de păcat prin harul lui Dumnezeu.

Către această masă, şi bogatul şi săracul se apropie cu aceeaşi îndrăzneală, cu aceeaşi cinste, ba câteodată săracul are mai multă cinste chiar şi decât împăratul. Pentru ce? Pentru că împăratul, fiind încurcat cu o mulţime de lucruri, din toate părţile este învăluit ca o corabie şi se face părtaş la o mulţime de păcate; iar săracul, îngrijindu-se numai de hrana zilnică, ducând o viaţă scutită de griji şi netulburată, rămânând liniştit ca şi cum ar sta într-un liman, se apropie de această masă cu o mare siguranţă. Şi iarăşi: La prăznuirile lumeşti bogatul este vesel, iar săracul este trist, nu numai din pricina mesei, ci şi din pricina hainelor, deoarece acelaşi neajuns îl suferă şi din această parte.

Când săracul vede pe omul bogat îmbrăcat cu haine scumpe, se întristează şi se tânguieşte tuturor asupra nenorocirii sale. Dar aici se înlătură şi acest neajuns, deoarece toţi au aceeaşi haină – haina Botezului. „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, ne zice Scriptura, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27).

Aşadar, să nu necinstim acest praznic cu beţii. Stăpânul nostru a cinstit deopotrivă şi pe bogat şi pe sărac, şi pe rob şi pe stăpân. Să plătim deci Stăpânului pentru această bună-voinţă a Sa către noi, şi plata cea mai bună nu poate fi alta, decât curăţia vieţii şi trezirea sufletului. Pentru un astfel de praznic nu trebuie bani, nici cheltuieli, ci bunăvoinţă şi cugete curate, căci aşa sunt lucrurile ce se târguiesc aici. Aici nu se vinde ceva material, ci ascultarea dumnezeieştilor cuvinte, rugăciunile părinţilor, binecuvântările preoţilor, unirea gândurilor, pacea şi armonia, daruri şi răsplătiri duhovniceşti.

Să prăznuim deci acest mare şi luminat praznic al învierii Domnului, să-l prăznuim luminat şi în acelaşi timp cu sfinţenie. Domnul a înviat, şi împreună cu Sine a înviat şi lumea; El a înviat, sfărâmând legăturile morţii. Adam a greşit şi a murit, iar Hristos n-a greşit şi totuşi a murit. Acesta este lucru suprafiresc şi minunat: acela a greşit şi a murit, iar Acesta n-a greşit şi, de asemenea, a murit. Pentru ce? Pentru ca cel ce a greşit şi a murit să poată fi slobozit din legăturile morţii prin Cel ce n-a greşit şi a murit.

Aşa se petrece lucrul şi în afacerile băneşti: Adesea unul este dator şi, neputând plăti, este pus în lanţuri; iar altul nefiind dator, dar având putinţa de a plăti, plăteşte şi scapă din lanţuri pe vinovat. Aşa a fost şi cu Adam. El s-a îndatorat şi era în stăpânirea diavolului, dar nu avea putere să plătească. Hristos nu era dator şi nu Se afla în stăpânirea diavolului, dar putea să plătească datoria. El a venit şi a plătit cu moartea pentru acela care era în stăpânirea diavolului, pentru ca să-l izbăvească.

Vezi acum foloasele învierii? Noi am suferit o îndoită moarte, şi de aceea aşteptăm şi o înviere îndoită. Hristos a suferit o singură moarte, şi de aceea El a înviat cu o singură înviere. Cum aceasta? Ascultă! Adam a murit şi cu trupul şi cu sufletul, a murit şi cu firea şi cu păcatul: „în ziua în care vei mânca din pom, cu moarte vei muri” (Facerea 2, 17).

Cu toate acestea, cu firea nu a murit în aceeaşi zi, ci a murit cu păcatul; aceasta a fost moarte sufletului, iar aceea moartea trupului. De altfel, când auzi de moartea sufletului, să nu socoteşti că sufletul moare; el este nemuritor. Moartea sufletului, însă, este păcatul şi pedeapsa veşnică. De aceea, şi Hristos zice: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide; ci vă temeţi mai vârtos de Cel ce poate să piardă în gheena şi sufletul şi trupul” (Matei 10, 28).

Moartea noastră, după cum am spus, este îndoită, de aceea şi învierea trebuie să fie îndoită, iar Hristos o singură moarte a avut, deoarece n-a greşit. Această moarte unică a fost suferită pentru noi, deoarece El nu era supus morţii. El nu era vinovat de păcat, prin urmare, nici morţii nu era supus. De aceea, El a şi înviat numai dintr-o singură moarte, iar noi, cei ce am suferit o îndoită moarte, vom avea o îndoită înviere.

Una este iertarea păcatelor, iar cealaltă este învierea trupului. El ţi-a dat ce a fost mai mare, aşteaptă şi ce este mai mic.Prima înviere este mult mai însemnată decât a doua, deoarece e mult mai important să te izbăveşti de păcate, decât a-ţi vedea trupul înviat. Trupul a căzut pentru că a greşit, de aceea, dacă păcatul este începutul căderii, atunci începutul sculării este eliberarea de păcat.

Noi ne-am ridicat deja prin învierea cea mare, aruncând moartea cea grea a păcatului şi dezbrăcând de pe noi haina cea veche; să nu pierdem nădejdea că vom primi şi pe cea mai mică. Şi noi ne-am ridicat cândva prin această înviere, atunci când ne-am botezat, ca şi aceşti prea frumoşi „miei” care aseară s-au învrednicit Sfântului Botez.

Alaltăieri, Hristos a fost răstignit, dar a înviat astă-noapte; şi ei, alaltăieri, erau cuprinşi de păcat, dar s-au sculat împreună cu Dânsul. El a murit cu trupul şi a înviat cu trupul, iar ei erau morţi prin păcat şi s-au sculat, izbăvindu-se de păcat.
Pământul ne răsare nouă în acest timp al primăverii roze, viorele şi alte flori, iar apele ne arată o grădină încă şi mai minunată decât pământul.

Nu te minuna, că din ape au răsărit flori; şi pământul produce plante nu după firea lui, ci după porunca Stăpânului. Şi la început, firea apelor a născut fiinţe vii: „Să scoată apele vietăţi cu suflet viu” (Facerea 1, 20), şi porunca s-a împlinit. Materia cea neînsufleţită a răsărit animale însufleţite; aşa şi acum, să scoată apele nu târâtoare cu suflet viu, ci daruri duhovniceşti. Atunci apele au născut peşti muţi şi necuvântători, iar acum ele nasc peşti cuvântători şi duhovniceşti, pescuiţi de Apostoli: „Veniţi după Mine, le-a zis Hristos, şi vă voi face pe voi pescari de oameni” (Matei 4, 19). Tocmai despre acest pescuit a vorbit El atunci. Cu adevărat, acesta este un nou meşteşug de pescuire; pescarii scot din apă, iar noi băgăm în apă şi aşa pescuim.

Era cândva o scăldătoare la iudei; şi ascultă ce putere avea această scăldătoare, pentru ca să cunoşti sărăcia iudeilor şi să afli bogăţia Bisericii. Aceea era o scăldătoare de apă, şi îngerul se pogora acolo şi tulbura apa. După tulburarea apei, primul din bolnavii care intra în apă se vindeca. Numai unul singur pe an se vindeca, şi îndată darul se lua, dar nu din pricina sărăciei Celui ce dăruia, ci din pricina slăbiciunii celor ce primeau. Deci, îngerul se pogora în scăldătoare şi tulbura apa şi unul din bolnavi se vindeca; pogorâtu-S-a Stăpânul îngerilor în Iordan şi a tulburat apa şi a vindecat toată lumea.

De aceea, acolo, cel de-al doilea care se pogora după cel dintâi nu se mai vindeca, pentru că aşa dar era dat iudeilor celor neputincioşi şi săraci; iar aici, dacă după primul va intra al doilea, după al doilea al treilea, după al treilea al patrulea, şi chiar zece, sau douăzeci, sau o sută, sau chiar mii şi chiar toată lumea de s-ar afunda în scăldătoare, darul nu va seca, harul nu se va împuţina, curgerile nu se vor spurca. Un nou fel de curăţire, netrupesc. Acolo, cu cât erau mai multe trupuri spălate într-o apă, cu atât mai mult aceasta se murdărea; iar aici, cu cât va spăla ea mai multe persoane, cu atât mai curată se face.

Vezi ce mare dar? Păstrează, omule, acest mare dar. Nu îţi este îngăduit să trăieşti cum se întâmplă; puneţi o lege bine hotărâtă, pentru că viaţa este luptă şi război, iar cel ce se luptă, de la toate se înfrânează (I Corinteni 9, 25).

Să-ţi spun ţie, oare, cel mai bun şi mai sigur mod de purtare? Să aruncăm din suflet ceea ce pare indiferent, dar care naşte păcatul. Dintre fapte, unele sunt păcate, iar altele nu sunt păcate, ci pricini ale păcatelor. De pildă, râsul după firea sa nu este păcat, dar devine păcat, dacă trece peste măsură, căci de la râs îşi ia naştere luarea în râs; de la luarea în râs îşi iau naştere ocările; de la ocări îşi iau naştere faptele ruşinoase, iar pentru fapte ruşinoase vine pedeapsa.

Smulge, deci, mai întâi rădăcina, pentru ca să nimiceşti toată boala. Dacă noi ne vom feri de lucrurile indiferente, atunci niciodată nu vom făptui lucruri oprite. Pentru mulţi se pare lucru indiferent a privi la femeie; dar de aici se naşte pofta neruşinată, din poftă se naşte curvia, iar din curvie iarăşi pedeapsa. Aşa şi luxul, s-ar părea că n-are nimic de temut, dar de aici vin o mulţime de rele. De aceea, întru toate să căutăm a smulge rădăcina răului.

Pentru aceasta, voi primiţi necontenit poveţe în fiecare zi; pentru aceea, noi, şapte zile de-a rândul ne-am adunat şi v-am oferit masă duhovnicească, dându-vă să gustaţi din dumnezeieştile cuvinte şi pregătindu-vă în fiecare zi pentru luptă şi înarmându-vă împotriva diavolului, deoarece acum el mai cumplit năvăleşte, căci cu cât e mai mare darul, cu atât e mai mare şi lupta.

Dacă diavolul n-a suferit să vadă pe un singur om în rai, apoi, spune-mi, cum va putea el suferi să vadă aşa de mulţi mergând la ceruri? Tu ai zădărât fiara, dar nu te teme! Tu ai primit mai multă putere, o sabie ascuţită: loveşte cu ea şarpele. De aceea i-a şi îngăduit Dumnezeu să năvălească asupra ta, ca tu să cunoşti în faptă tăria puterii tale.

După cum un instructor iscusit, luând vreun soldat recrut, slab şi plin de neglijenţă, şi spălându-l, învăţându-l şi îndreptându-l, nu-i îngăduie nici după aceea să stea în nelucrare, ci îi porunceşte să iasă la luptă, ca să arate prin fapte ce putere i s-a dat, tot aşa a făcut şi Hristos. El ar fi putut nimici pe duşmani; dar pentru ca tu să cunoşti superioritatea harului şi mărimea puterii duhovniceşti pe care o ai primit la Botez, El îi îngăduie să iasă la luptă cu tine, dându-ţi multe prilejuri să capeţi cununi. De aceea, şapte zile de-a rândul v-aţi folosit de poveţe, pentru ca să deprindeţi bine meşteşugurile luptei.

Pe de altă parte, ceea ce se săvârşeşte acum este nuntă duhovnicească, iar ceremonia nunţii ţine şapte zile. De aceea, noi am aşezat ca voi să veniţi aici şapte zile şi să luaţi parte la această nuntă dumnezeiască. Dar acolo, după şapte zile, sărbătoarea încetează, iar aici, dacă vrei, poţi necontenit să iei parte la dumnezeiasca nuntă.

La nunţile lumeşti, mireasa, după o lună sau două devine mai puţin iubită; dar aici nu-i aşa, ci cu cât trece mai multă vreme, cu atât mai aprinsă devine iubirea mirelui, cu atât mai sincere îmbrăţişările şi mai duhovniceşti unirile, dacă vom priveghea.

Legea firii arată că după tinereţe vine bătrâneţea, dar aici, după bătrâneţe vine tinereţea şi o tinereţe care niciodată n-are sfârşit, dacă vom voi aceasta. Mare este harul, dar va fi şi mai mare, dacă vom voi. Şi Pavel a fost mare când s-a botezat, dar a devenit şi mai mare când a propovăduit, când a combătut pe iudei. După aceea, el a fost răpit în rai şi s-a ridicat până la al treilea cer. Astfel putem şi noi, dacă dorim să creştem, să mărim harul care ne este dat la Botez. De mărit, el se măreşte prin fapte bune, se face mai luminos şi ne câştigă şi nouă lumină.

Dacă vom face aceasta, atunci cu multă îndrăzneală vom intra în cămara cea de nuntă împreună cu Mirele şi ne vom desfăta de bunurile pregătite celor ce-L iubesc pe Dânsul, cărora fie să ne învrednicim noi toţi cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
(din “Predici la duminici şi sărbători”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>