Duminica Ortodoxiei – SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

ORTODOXIE_CRUCE
Domnul nostru Iisus Hristos a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine rămâne, şi Eu întru el (In 6, 56). Bucuraţi-vă, cei ce v-aţi împărtăşit cu evlavie! Pe cât e de nemincinos cuvântul Domnului, pe atât e de neîndoielnic că Domnul e în voi după împărtăşirea cu sfintele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Lui Taine. însă, fraţilor, Domnul, după ce a venit şi S-a sălăşluit în noi, nu poate să rămână nemărturisit întru această lucrare lăuntrică a Lui în noi, aşa cum nu Se lasă nemărturisit în purtarea de grijă cea dinafară pentru noi, dând nouă ploi şi vremuri roditoare (Fapte 14, 17). El însuşi spune că va intra la cel ce îşi va deschide uşa inimii şi va cina cu El, şi acela cu El (v. Apoc. 3, 20). Aşadar, oare voi cinaţi cu Domnul, şi Domnul cu voi? Va pun această întrebare fiindcă dintre voi, cei ce sunteţi aici de faţă, poate că nu e nimeni care să nu se fi împărtăşit deja cu Tainele lui Hristos. Ei bine, a început şi în voi ceea ce ar trebui să fie rodul limpede al acestei Taine preaslăvite?
Domnul, venind, aduce cu Sine cina: aduce toate bunătăţile duhovniceşti spre mântuire, al căror bunătăţi El este singurul Izvor, şi le dă sufletului să le guste. Deci intraţi înăuntrul vostru şi priviţi.
Domnul este Lumină. El aduce cu Sine lumină şi în sufletul care L-a primit. Când într-o cameră întunecoasă este adusă o făclie ce luminează puternic, camera şi toate lucrurile din ea, de la mic la mare, se fac văzute împreună cu însăşi făclia şi cu cel care a adus-o. Aşa e şi cu lumina duhovnicească ce luminează sufletul care L-a primit pe Domnul. Ea e lumina cunoştinţei şi înţelegerii întregii iconomii a mântuirii noastre. în această lumină ne dăm seama limpede de nimicnicia şi neajutorarea noastră, precum şi de marele şi mântuitorul pogorământ al lui Dumnezeu faţă de noi, împreună cu toate adevărurile legate de aceasta: despre Treimea Cea de o fiinţă, despre căderea noastră, despre întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, despre moartea Lui pe cruce şi despre înviere, despre rânduirea Sfintei Biserici, despre împărtăşirea dintre cei cereşti şi cei pământeşti şi despre moştenirea pregătită în cer credincioşilor care se ostenesc în viaţa pământească după îndreptarul credinţei – într-un cuvânt, împreună cu toată suma adevărurilor mântuitoare. Aceste adevăruri ne sunt cunoscute întotdeauna, ca unor creştini ce suntem; dar până ce nu intrăm în viaţa după Hristos, această cunoaştere rămâne exterioară. Domnul, venind, le uneşte nu doar cu mintea, ci cu toată fiinţa sufletului nostru, până într-acolo că după asta nu mai rămâne nici o umbră de îndoială, nici o clipă de uitare. Ne dăm seama fără putinţă de îndoială de faptul că lumina ne înconjoară acum şi luminează tot ce este în jurul nostru: la fel şi cel ce L-a primit pe Domnul stă în mod conştient cu mintea în adevărurile acestea şi rămâne în ele neabătut, lucrând în sfera sa proprie. Aşa trebuie să fie şi în oricine s-a împărtăşit cu Tainele lui Hristos, cu oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?
Domnul este Putere atotfacătoare de viaţă. El aduce cu Sine putere duhovnicească şi în sufletul care L-a primit. Gândiţi-vă la un bolnav istovit, care zace în pat de-abia putând să-şi ridice mâinile, de-abia vorbind, de-abia miscându-şi ochii în cap: dar îndată ce se vindecă, simţind în sine putere şi sănătate, începe să meargă şi să lucreze nu doar fără durere, ci şi cu plăcere, asemenea slăbănogului vindecat de Domnul, care, luându-şi patul, a mers sărind fi lăudând pe Domnul. Aşa e şi cu sufletul păcătos, slăbănogit duhovniceşte: când primeşte în sine pe Domnul simte tărie şi putere duhovnicească, adică simte râvnă însufleţită pentru tot binele şi pentru împlinirea fiecărei porunci a lui Dumnezeu, râvnă nebiruită de nici un fel de piedici – nici dinafară, nici lăuntrice – ridicate de patimi şi de năravurile rele şi necurmată nici de nelu-crare, nici de amânări. Totdeauna facem niţeluş bine – însă îl facem atunci când ne vine la îndemână şi când împlinirea binelui nu cere jertfe şi strădanii deosebite. In starea de care vă vorbesc eu însă, ia naştere o energie deosebita, însoţită de îndreptarea tuturor gândurilor, dorinţelor şi hotărârilor numai spre ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, şi care se vădeşte nu doar prin vioiciune, ci chiar printr-o oarecare neînfrânare în ostenelile facerii de bine şi cucerniciei, care nu simte oboseală şi saturare. Aşa trebuie să stea lucrurile în oricine se împărtăşeşte cu Tainele lui Hristos, în oricine a primit în ele pe Domnul. Dar in noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?
Domnul e Pace. El aduce cu Sine pace şi în sufletul care L-a primit. Pe marea Tiberiadei, când se pornise furtună mare, când marea era învolburată fi Apostolii căzuseră în tulburare, Domnul, îmblânzind stihiile prin cuvântul Său cel atotputernic, a înstăpânit linişte mare, care i-a odihnit şi veselit pe toţi. Aşa e şi cu sufletul ce îndeobşte este tulburat de multe gânduri, dorinţe, planuri şi mişcări ale inimii: după ce vine în el Domnul, se sălăşluieşte în el adâncă linişte duhovnicească, netulburată de nimic nici dinafară, nici dinăuntru – linişte care dă putinţa de a auzi limpede chiar şi un glas slab, fie că acesta este din cer, fie că este de pe pământ. Aceasta nu e nemişcare, ci rânduială şi măsură a tuturor lucrărilor duhului nostru, în toate aspectele lui, rânduială şi măsură care, fiind în vigoare înăuntru, se vădesc şi în afară prin cumpănirea tuturor mişcărilor şi printr-o întocmire a faptelor care nu tulbură nici una dintre rânduielile întâlnite. Aşa trebuie să stea lucrurile în oricine se împărtăşeşte cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar cu noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?
Domnul e Foc încălzitor. El aduce cu Sine căldură duhovnicească şi în sufletul care L-a primit. Cel ce intră din frigul de afară într-o cameră încălzită simte o căldură care-1 pătrunde plăcut în întreg trupul. Aşa e şi cu căldura duhovnicească: ea îmbracă sufletul la fel ca o haină după primirea Domnului în Sfintele Taine. De sus – bunăvoinţa lui Dumnezeu împăcat, în urmă – ştergerea păcatelor, în viitor – încredinţarea de negrăita moştenire creştinească, în jur – împărtăşirea plină de pace cu nevăzutul şi văzutul: iată razele acestei călduri duhovniceşti, raze care, adunându-se în inimă, pricinuiesc în ea arderea duhului, care atrage acolo toate puterile firii noastre: lucru prin care se întocmeşte acolo o locuinţă tare pentru a încăpea Neîncăputul. Această căldură naşte desfătare, un rai de desfătare, o comoară duhovnicească pentru care omul este gata să dea totul ca să n-o piardă, ci să o stăpânească totdeauna. Aşa trebuie să stea lucrurile în oricine s-a împărtăşit cu Tainele lui Hristos, în oricine L-a primit în sine pe Domnul. Dar în noi oare aşa stau lucrurile, fraţilor?
Aşadar lumina cunoştinţei, puterea însufleţirii spre bine, pacea sufletului, căldura dulce: iată martorii de căpetenie ai sălăşluirii Domnului în inimile celor ce se împărtăşesc întru adevăr, iată cina cu care hrăneşte El sufletul ce L-a primit. Auzind acestea, poate că mai mulţi dintre voi se vor tulbura cu duhul şi vor întreba: „Dar dacă cineva nu vede în sine astfel de mărturii, în el nu este Domnul?” Nu vă voi linişti cu minciuni: da, în acela nu este Domnul. Şi mai mult de atât voi spune: nefiind în acela Domnul, pentru el nu este mântuire.
Totuşi, luaţi seama să nu vă tulburaţi cu temeri mincinoase. Poate că aceste bunătăţi duhovniceşti nu sunt în toată puterea lor, dar sunt ca începături: şi atunci trebuie spus că sunt. Nici ziua nu răsare dintr-o dată – dar îndată ce crapă de ziuă toţi ştiu că noaptea a trecut şi vine ziua. Nici floarea sau pomul nu cresc dintr-o dată – dar îndată ce din sămânţă dă colţ ştim că viaţa noii plante a început. Nici bolnavul nu se scoală dintr-o dată în picioare după o boală grea – dar îndată ce s-a aflat leac şi acesta îşi face efectul, ştim că bolnavul merge spre însănătoşire. Aşa să judecaţi şi cu privire la roadele primirii Preacuratelor Taine, roade care mărturisesc despre sălăşluirea în noi a Domnului.
Ele nu sunt în putere, dar poate că sunt ca începături. Răbdaţi şi rămâneţi în rânduiala care vă îndreptăţeşte să aşteptaţi arătarea lor în starea desăvârşită, şi veţi primi ceea ce aşteptaţi. întrebaţi: „Dar de unde să ştim dacă sunt în noi măcar aceste începături?” O să vă răspund că dacă aveţi grijă de mântuire, ostenindu-vă să împliniţi toate condiţiile mântuirii, să ştiţi că Domnul a început deja lucrarea Sa în voi. Continuaţi cu răbdare osteneala începută, şi veţi vedea că Cel ce a început va desăvârşi. Dar dacă nici aceasta nu se află în voi, să ştiţi că nici începăturile acelor roade nu sunt. Nepăsarea şi negrija de mântuire sunt semnul limpede că în voi nu a început încă viaţa duhului, şi trebuie refăcute toate. Totuşi, nici atunci nu vă deznădăjduiţi. Viaţa ne este dată tocmai că să ne venim în simţiri şi să ne pocăim. Asta şi trebuie să facem. Vremea bineprimită a postului încă mai este. Să ne folosim de ea şi să ne îngrijim a ne face aşa cum trebuie tot „tratamentul” pregătirii pentru spovedanie şi primirea Sfintei împărtăşanii! Atunci, după ce ne vom fi împăcat cu Domnul prin Taina Pocăinţei şi îl vom fi primit în Preacuratele Taine, vom începe osteneala vieţuirii care duce, în cele din urmă, întru lumină şi întru desăvârşirea bunătăţilor care mărturisesc că Domnul este în noi şi noi în El. Amin!
19 martie 1861

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>