IN MIERCUREA PRIMEI SAPTAMANI A POSTULUI MARE

INDIA-RELIGION-EASTERPredica I
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa mai traim pana la Sfantul Post si sa mai incepem alergarea mantuitoarei pregatiri pentru primirea Sfintei impartasanii! Dar, fratilor, sa ne ingrijim si a ne folosi de aceasta mila a lui Dumnezeu asa cum trebuie, incat ea sa ne slujeasca spre mantuire, iar nu spre osandire. Scopul postirii noastre e pregatirea pentru impartasirea fara de osanda, pentru primirea Sfintelor lui Hristos Taine, spre primirea Domnului insusi, Care graieste: ”Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu intru el”. Dat fiind ca Domnul e Curat, iar noi suntem necurati, impartasirii cu Sfintele si Preacuratele lui Hristos Taine ii premerg la noi curatirea constiintei si primirea desavarsitei iertari prin Taina Pocaintei. Cu cel curat negresit ca va avea impartasire Hristos Mantuitorul. El este iubitor de impartasire, cauta El insusi impartasirea cu noi; si daca nu are impartasire cu noi, pricina e necuratia noastra. Asadar, in ce ne priveste, lucrul de capetenie este curatirea constiintei si dobandirea iertarii desavarsite prin Taina Pocaintei. Tocmai spre aceasta ne intoarcem acum toata grija.
Se va curati in constiinta sa si va primi iertarea desavarsita cel care se va pocai asa cum trebuie. Se pune acum intrebarea: ”Cine se pocaieste asa cum se cuvine?” Cel care isi da seama de pacatele sale si totodata si le recunoaste fara fatarnicie; recunoscandu-si-le, se strapunge si plange pentru ele – iar strapun-gandu-se si plangand, ia hotararea nestramutata de a nu il mai jigni pe Dumnezeu cu pacatele sale; si, in cele din urma, avand aceste dispozitii sufletesti, marturiseste cu smerenie toate pacatele sale inaintea duhovnicului, pentru a primi dezlegare de ele si a se infatisa la paharul Domnului indreptatit si curat inaintea ochilor lui Dumnezeu.
Toate acestea va sunt cunoscute si le-ati mai savarsit nu o data, asa incat nu e nevoie sa va vorbesc despre ele decat pentru a va aduce aminte ca in pofida desei strabateri a acestei cai ea ramane aceeasi, alta nu este; si daca cineva s-ar apuca sa nascoceasca una noua, s-ar osteni degeaba.Deci ingrijiti-va din nou sa va cunoasteti pacatele si sa vi le recunoasteti. A-ti cunoaste pacatele inseamna a spune: ”Am savarsit cutare si cutare pacat”, iar a ti le recunoaste inseamna a te osandi pe tine insuti pentru ele, zicand: ”Sunt vinovat”, neingaduindu-ti nici un fel de indreptatiri si dezvinovatiri. ”Am pacatuit, sunt vinovat”: aceste doua spuse trebuie rostite mai inainte de orice si trebuie rostite cu sinceritate.
Uitati-va in ce si cum ati pacatuit. Nu cred ca este greu sa faceti asta. Poruncile sunt cunoscute, constiinta aveti: porunca arata ce trebuia sa facem, iar constiinta marturiseste daca am facut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim si pacatele cu care il necajim cel mai mult pe Domnul nu pot sa se ascunda de luarea noastra aminte: ele stau pe primul plan si ne inghesuie constiinta fara a putea fi alungate. Aceasta este, dupa cuvantul Domnului, nici macar andrea, ci barna in ochi. Iata, asupra lor puneti toata asprimea cercetarii si osandirii de sine: fiindca este viclenie in inima noastra pacatoasa, viclenie potrivit careia ea este gata sa se judece cu asprime in toate privintele, afara de boala sa morala principala – in vreme ce orice altceva afara de pacatele principale sunt moralmente niste nimicuri. Si reiese ca, daca nu luam aminte cu asprime, suntem in stare numai sa strecuram tantarul si sa inghitim camila in vasul nostru cel launtric. Tocmai aceasta nedreptate sa o indrepte fiecare in sine mai inainte de toate, adica sa-si cunoasca patima principala si pacatele sale principale, si sa se osandeasca pentru ele fara sa isi ingaduie nici un fel de indreptatiri. Iar dupa ce faci asta, nu ai decat sa te intorci si spre celelalte pacare, de insemnatatea a doua, care fata de cele dintai pot fi numite mici, savarsite rar, fara voie, intamplatoare. Pentru aceasta, cerceteaza cele zece porunci si Fericirile, si vezi: ce porunca ai incalcat si ce virtuti sunt neindestulatoare in inima ta? intr-o oglinda curata, cand te uiti in ea cu ochii deschisi si neacope-riti, se vad si cele mai mici bubulite de pe fata: la fel se vadesc si toate pacatele noastre in cuvintele, faptele si gandurile noastre atunci cand ne punem con-stiinta sa se priveasca in oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sunt aratate in cuvantul lui Dumnezeu. Ramane doar sa adaugam la aceasta osandirea de sine, recunoasterea vinovatiei noastre – si asta va veni atunci cand vom lepada orice indreptatire de sine prin orice pretext, cand nu ne vom mai dezvinovati nici prin temperament, nici prin imprejurari, nici prin natura serviciului nostru si a relatiilor cu ceilalti, nici prin distrageri, nici prin nestiinta: intr-un cuvant, prin nimic; cand vom face in asa fel ca indata ce ne-am bagat de seama pacatul sa spunem cu sinceritate: ”Sunt vinovat! Sunt vinovat, nu am nici un raspuns inaintea lui Dumnezeu!” Dupa ce ne-am recunoscut pacatele, trebuie sa plangem pentru ele, sa ne strapungem pentru ca le-am facut. Cel ce a spus cu sinceritate: ”Sunt vinovat”nu e departe de a spune: ”De ce am facut toate astea?”, de a-i parea rau pentru pacate, de a se rusina, de a se indurera inaintea Domnului, de a se infricosa de judecata Lui si de necazul care il asteapta pe cel ce va ramane neindreptatit intru pacatele sale! Totusi, aceasta cere sa iti dai osteneala, silinta cu tine insuti – fiindca este o impietrire a inimii potrivit careia, chiar recunoscandu-si pacatul si neavand cu ce sa se dezvinovateasca pentru el, omul spune: ”Si ce daca?” Iata ca trebuie sa apucam de manerul meditatiei ciocanul zdrobitoarelor adevaruri dumnezeiesti si sa lovim cu el inima impietrita pana ce se va inmuia, se va frange si va suspina. Adu-ti aminte de negraitele mile ale lui Dumnezeu aratate fata de tine in zidire, in purtarea de grija si, mai presus de toate, in rascumparare, precum si de nerecunostinta ta; adu-ti aminte de desavarsirea firii tale, pe care tu ai injosit-o; adu-ti aminte de soarta cea amara pe care o meriti si care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ti aminte de tihna dinainte si de impovararea de acum a duhului; adu-ti aminte de cate ori ai zis: ”N-o sa mai fac! N-o sa mai fac!”, insa tot ai pacatuit, chiar mai mult si mai cu incapatanare decat inainte; adu-ti aminte ca nimeni nu te-a silit, ci singur, dupa naravul tau cel rau, ai pacatuit si L-ai jignit in fata pe Dumnezeu, Care vede toate – si mana cu care El voia sa te opreasca l-ai dat-o la o parte. Adu-ti aminte de moarte, de judecata, de iad; adu-ti aminte si toate celelalte prin care ai nadejde sa frangi inima ta incapatanata. Nelinisteste-o in tot chipul, starneste-o si pune-o in miscare. La aceste cugetari adauga rugaciunea catre Domnul, ca El, Stapan fiind al tuturor, sa-ti dea stapanire peste inima ta si, intrand ca focul, sa topeasca incapatanarea inimii tale si sa te izbaveasca de nesimtirea cea impietrita. intrebuinteaza toate mijloacele legiuite ca sa ajungi a suspina din inima, fiindca aceasta este radacina pocaintei. Suspinarii ii pre-merge cunoasterea pacatelor si ii urmeaza hotararea de a nu mai pacatui. Dar ceea ce premerge e nefolositor si ceea ce urmeaza nu ai de ce s-astepti daca nu exista aceasta veriga ce le leaga: intristarea din inima pentru pacate. Doar intristarea care este dupa Dumnezeu lucreaza pocainta fara de cainta (hotarare neclintita de a nu mai pacatui) spre mantuire (II Cor. 7, 10). Ce pocainta este cea din care lipsesc intristarea, indurerarea si frangerea inimii?
in urma indurerarii inimii pentru pacate vine si hotararea de a le parasi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dandu-ne in acelasi timp pierzarii pe noi insine. Iar dupa ea urmeaza marturisirea cat se poate de sincera a pacatelor si dezlegarea desavarsit lucratoare de ele. Si astfel se savarseste pocainta cu adevarat mantuitoare.
Daruieste-ne, Doamne, tuturor sa ne invrednicim in zilele de fata de acest dar al Tau! Altminteri, ce folos daca vom sta fara simtire, cu plictiseala sau imprastiere la slujba, suparandu-ne ca tine asa de mult; daca vremea cand nu sunt slujbe o vom petrece in motaiala si nelucrare, iar apoi vom rosti cu raceala: ”Am pacatuit” cand ne intreaba duhovnicul daca am facut cutare si cutare pacat, fara sa ne gandim catusi de putin ca scopul nostru de capetenie trebuie sa fie desavarsita indreptare a vietii?! Ce folos? Asta va insemna ca implinim un obicei, nu ca ne pregatim de impartasire in chip mantuitor. Vegheati, deci, fiindca umbletul vostru este cu primejdie – mai ales in aceste zile cand vrajmasul, neispitindu-ne cu pacate, se straduieste in chip viclean sa faca nefolositoare mijloacele daruite noua de catre harul lui Dumnezeu spre curatirea nostra de pacate, si prin aceasta sa-si prelungeasca stapanirea asupra noastra. Amin!
8 martie 1861
(fragment din Predici – Sfantul Teofan Zavoratul)

 

Predica II
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

Iata, deja, ca a trecut nu numai o zi de cand ne indeletnicim cu nevointa postirii si pregatirii pentru impartasire: trupul este de acum indestul de smerit; gandurile s-au despovarat; luarea-aminte si-a intrat in drepturi. Este vremea acum sa ne indeletnicim si cu pregatirea definitiva pentru pocainta si spovedanie. Pocainta dimpreuna cu spovedania sunt inima pregatirii pentru impartasire. Nevointele premergatoare slujesc drept pregatire pentru ele, iar Sfanta impartasanie incununeaza si desavarseste totul. Fara adevarata pocainta si marturisire nevointele raman neroditoare, iar Sfanta impartasanie nu va fi spre tamaduirea sufletului si trupului. Sa intram, deci, in noi insine si sa ne indeletnicim cu aceasta asa cum trebuie.
Marturisirea pacatelor nu ridica mari greutati atunci cand omul reuseste sa aiba stapanire de sine si sa ia hotararea de a lasa pacatul; dar omul nu dobandeste stapanire de sine pana ce nu se pocaieste; nu se pocaieste atata vreme cat nu se osandeste si nu se osandeste pana ce nu-si cunoaste pacatele sale. Deci totul in pocainta pleaca de la cunoasterea pacatelor proprii.
Asadar sa intre fiecare in sine insusi si sa se indeletniceasca mai intai de toate cu cercetarea vietii sale si a tot ce a ramas neindreptat in ea. Bineinteles, fiecare este gata sa spuna despre sine ca este pacatos, ceea ce si face – si nu doar ca o spune, ci deseori se si simte pacatos; insa aceasta pacatosenie ni se infatiseaza intr-un chip foarte tulbure si nedefinit. Nu este de ajuns: mergand la spovedanie, trebuie sa ne lamurim limpede ce anume este in noi necurat si pacatos, si in ce masura. Trebuie sa ne cunoastem pacatele limpede, pe fiecare in parte, socotite si numarate, ca sa zic asa. Pentru aceasta, iata ce sa faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealalta viata ta – si uita-te: in care privinte se potrivesc si in care nu? Ia fie faptele tale si du-le in fata legii ca sa vezi daca sunt legiuite sau nu, fie legea si uita-te daca a fost implinita asa cum trebuie in viata ta sau nu. De pilda, ai fost jignit si te-ai razbunat: asa porunceste legea crestina? Ai vazut pacatosenia altora si ai osandit: asa spun poruncile lui Hristos sa faci? Ai facut un lucru bun si te-ai ingamfat sau ai trambitat inaintea ta: oare este ingaduit unui crestin sa faca asa ceva? Legea porunceste sa mergi la biserica fara lene si sa stai in ea cu evlavie, intru lua-re-aminte si rugaciune: oare ai implinit lucrul acesta? Legea porunceste sa nu poftesti, sa nu te manii, sa nu pizmuiesti, sa nu iti insusesti bun strain si asa mai departe: oare este purtarea-noastra pe potriva acestor porunci? in acest fel sa treci prin legea toata si prin toata viata ta. Dar pentru a nu scapa din vedere nici o parte din aceasta insemnata lucrare care este cercetarea de sine, e bine sa pastram in ea o anumita randuiala. Fa-ti o idee cat mai limpede despre toate indatoririle noastre fata de Dumnezeu, fata de aproapele si fata de noi insine, si apoi verifica-ti toata viata, cat mai exact si mai amanuntit, in toate aceste privinte. Sau ia poruncile Decalogului, una dupa alta, dimpreuna cu toate prescriptiile particulare ce tin de ele, si uita-te: ai implinit toate cerintele lor? Cine poate sa mai citeasca si predica de pe munte a Mantuitorului, unde El talcuieste Legea Veche, umpland-o de duh crestin, sau sa citeasca ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt infatisate faptele la care sunt indatorati crestinii si hotarari in privinte de insemnatate obsteasca: de pilda, capitolul 12 al Epistolei catre Romani, sau capitolul 4 al Epistolei catre Efe-seni, Epistola Apostolului Iacov si prima Epistola a Sfantului Ioan Teologul, si asa mai departe.
Priviti in toate acestea ca intr-o oglinda, si veti vedea ce pata sau slutire este in voi si unde.
Ca urmare a acestei verificari a vietii noastre, iese la lumina ca in randul faptelor, cuvintelor, simtamintelor, gandurilor si dorintelor noastre sunt o multime fie de-a dreptul nelegiuite, fie numai pe jumatate legiuite – adica in care intentiile nu au fost tocmai curate, desi pe dinafara ele erau potrivite cu legea; se aduna cu totul o mare multime de acest fel – si poate ca viata intreaga se arata alcatuita numai din fapte rele, ca dintr-un lant sau sir necurmat de lucruri urate si dezgustatoare.
In aceasta insa este doar inceputul cunoasterii de sine si nu se cade sa ne oprim aici. Este nevoie sa inaintam in cunoasterea propriei pacatosenii, altfel spus sa patrundem mai adanc in inima noastra pacatoasa. Sub fapte si cuvinte, sub gandurile, dorintele si simtamintele luate in parte stau dispozitiile statornice ale inimii, care sunt izvorul acestora. Suma acestor dispozitii ale inimii alcatuieste personalitatea omului si defineste caracterul lui: de aceea, tocmai pe ele trebuie mai ales sa le cunoastem. Aici nu e nevoie de multa osteneala: constiinta noastra sincera fata de noi insine nu ne va ingadui sa ascundem ceea ce stapaneste inima noastra si ce stapanitori locuiesc in ea. De altfel, avem un semn foarte limpede: faptele rele in care cadem deseori, si cu asemenea putere ca nu ne putem stapani, arata ca avem in inima aplecarea, patima corespunzatoare, care le si pricinuieste mereu. Daca, de pilda, cineva, aratand pe altul, intr-un caz spune: ”Ia uite ce face!”, in altul repeta cu asprime: ”Ce lucru urat!”, facand o fata batjocoritoare si, indeobste, vorbeste mai cu placere si mai mult despre partea urata a faptelor straine, pentru acela nu este greu de ghicit ca sufera de patima potrivnica lui Dumnezeu a osandirii. O astfel de verificare ne duce la cunoasterea patimilor care domnesc in noi sau a celei care precumpaneste asupra tuturor celorlalte. Stiti ca radacina tuturor relelor este iubirea de sine (egoismul). Din iubirea de sine iau nastere trufia, lacomia si impatimirea de placeri – iar din acestea vin toate celelalte patimi, in oricine pacatuieste se afla toate aceste patimi, dar nu la toti in aceeasi masura: la unul precumpaneste trufia, la altul lacomia, la altul impatimirea de placeri. Nici trufasul nu e strain de felurile lacomiei si de placeri, dar le biruie lesne atunci cand satisfacerea lor il poate injosi in ochii celorlalti; si lacomul e gata sa se desfete daca asta nu il costa nimic, si asa mai departe. Asadar la fiecare domneste doar o patima, iar celelalte stau in umbra si sub ascultarea acesteia. Noi trebuie sa vedem si sa definim tocmai aceasta patima precumpanitoare, ca dupa aceea sa putem si lucra in chip mai hotarat asupra ei. Oarecare dintre Sfintii Parinti spune: ”Domnul cere de la tine repunerea in drepturi a intregii intelepciuni, iar tu faci azile si paraclise: indreapta mai inainte lucrul dintai, si atunci cel de-al doilea va fi placut inaintea Lui!”
Totusi, trebuie sa inaintam si mai mult in ce priveste cunoasterea de sine. in cele din urma, trebuie definit duhul in care se desfasoara indeobste viata noastra sau trasatura caracteristica a ei – si anume: Cui slujim? Domnului sau noua insine si pacatului? Ce avem in vedere? Pe noi insine sau pe Domnul – slava Lui si buna placerea Lui? Pentru ce ne luptam? Pentru numele Domnului sau pentru al nostru? Aceasta trasatura defineste ce suntem in noi insine si ce putem, ca atare, astepta de la noi insine. Aceasta cunoastere incununeaza cunoasterea de sine. Aceasta este concluzia generala a tot ceea ce se spune mai inainte in constiinta, se defineste limpede in mintea omului si se marturiseste inaintea Domnului, Celui Atoatestiutor.
Astfel, in cele din urma, se va zugravi intregul tablou al pacatoseniei noastre si toata istoria vietii noastre pacatoase: faptele, simtamintele si dispozitiile, si duhul care stapaneste in viata noastra! in urma acestui fapt, se cuvine sa ne indureram pentru noi insine si sa ne plangem pacatele.
Dupa ce ti-ai cunoscut pacatosenia, nu fi spectator indiferent al ei. Nu trece pe langa ea cu gandul la fel de nepasator cum umbla cineva pe un camp strain, parasit si plin de buruieni. Apropie-ti aceasta cunoastere de constiinta si incepe impreuna cu ea sa starnesti in inima simtamintele mantuitoare ale pocaintei. Aceste simtaminte ar trebui, in chip firesc, sa urmeze in noi de la sine; din pacate insa, nu se intampla asa intotdeauna. Pacatul inaspreste inima. Omul care face munca de jos se inaspreste ca urmare a muncii sale: si inima se inaspreste in omul care se da pe sine la munca de jos in folosul pacatului si patimilor, care aduna roscove si se hraneste cu ele. Ca atare, ea nu se inmoaie lesne atunci cand trebuie s-o aducem la pocainta. Iata inca o osteneala, si o osteneala mai insemnata:fiindca in lucrarea pocaintei totul depinde de simtamintele inimii!
Purcezand la aceasta lucrare, mai inainte de toate sileste-te sa ajungi la demascarea de sine, asa incat in adancul inimii tale sa se rosteasca: ”Sunt vinovat!” Aici se va purta lupta cu indreptatirea de sine, altfel spus cu dezvinovatirile pentru caderile si pacatele proprii. Pentru a le alunga, indeparteaza din luarea ta aminte totul, lasa-te singur cu Dumnezeu-Judecatorul si mustra-te fara ascunzisuri: ”Ai stiut ca nu se cade sa pacatuiesti, si ai pacatuit; ai fi putut sa te infranezi si sa fugi de pacat, si nu ai intrebuintat spre bine stapanirea de sine pe care ti-a dat-o Dumnezeu; si constiinta te ameninta, dar tu ai inabusit cu dispret acest glas al lui Dumnezeu catre tine”. Dupa aceea, adu-ti aminte de locurile, timpurile si imprejurarile in care ai pacatuit, si din toate acestea scoate marturiile care pot face inima si constiinta ta sa se patrunda de simtamantul vinovatiei: ”Sunt vinovat! Nu am nici o indreptatire!” In acest fel, treci de la un pacat la altul si de la o asezare sufleteasca necurata la alta, si la suma tuturor adauga ca pe o semnatura spusa: ”Sunt vinovat!”
Savarsind cu constiinta buna aceasta lucrare a demascarii de sine, vei recunoaste din inima toate pacatele tale; vei recunoaste ca esti vinovat si in cutare privinta, si in alta, si in cealalta – ca intru toate esti vinovat; te vei imbraca, parca, in pacatele tale si vei simti ca ele zac asupra ta cu toata greutatea lor; iti vei da seama ca esti fara de raspuns si vei striga: ”Ticalos om sunt eu!” Iar dupa ce se va petrece asta in inima ta, grabeste-te sa starnesti ori sa scoti din inima, care a fost deja predispusa la asta, simtamintele indurerate ce alcatuiesc cuprinsul adevaratei pocainte – si anume: intristarea ca L-ai jignit pe Dumnezeu; rusinea ca ai ajuns atat de neispravit; parerea de rau ca puteai sa te infranezi si nu te-ai infranat si supararea pe voia ta cea pacatoasa, care n-a luat aminte la nici o insuflare a ratiunii si constiintei. Aceste simtaminte sunt gata sa se nasca in inima de la sine dupa constientizarea pacatelor si vinovatiei proprii; insa si tu sa le ajuti sa se dezvolte si sa le starnesti din ce in ce mai puternic. Sufletul sa arda in ele ca in foc: cu cat va arde mai mult si cu cat va fi mai puternica arderea, cu atat va fi mai mantuitoare. Limita pana la care trebuie dusa aceasta indurerare pentru pacate este ura fata de pacate si dezgustul fata de ele. in acest dezgust se afla temeiul hotararii de a nu mai pacatui si nadejdea indreptarii de sine. Cel ce a dobandit dezgust fata de pacat, acela a ajuns in afara pacatului, altfel spus 1-a alungat din sine si are acum deplina libertate de a lucra fara sa simta atractiile lui. Iata, aceasta este clipa cand poti sa purcezi cu indrazneala la fagaduinta de a nu mai pacatui, fagaduinta ce se rosteste in inima ta inaintea fetei Domnului. Sa cazi atunci inaintea Lui si sa ii spui: ”Nu o sa mai pacatuiesc!, Nu o sa mai pacatuiesc niciodata, chiar de ar fi sa mor, numai sa ma mantuiesti si sa ma miluiesti!” Aceasta fagaduinta din inima trebuie sa incununeze simtamintele de pocainta si sa dea marturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie sa fie nu in cuvant, ci in simtamant, si alcatuieste legamantul cel launtric al inimii cu Dumnezeu, repune in drepturile ei religia inimii.
Pana aici am vrut sa aduc luarea voastra aminte. incepeti prin cunoasterea pacatoseniei voastre, treceti prin demascarea de sine si simtamintele indurerate de pocainta si sfarsiti prin hotararea de a nu mai pacatui, intarind-o prin legamantul dat inaintea fetei Domnului de a fi de aici incolo indreptati si cu viata. Cel care va strabate tot acest sir de lucrari nu va avea nici o greutate in a-si descoperi la spovedanie, cu inima curata, toata necuratia sa: el va aduce marturisire deplina, sincera, fara crutare de sine, si pentru asta va primi dezlegare atoatelucratoare de la Domnul prin gura parintelui sau duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adanca pace si bucurie toata fiinta lui. Harul Atotsfantului Duh, care nu a putut salaslui in inima iubitoare de pacat, se salasluieste iarasi in el si omul se arata innoit, asa cum a iesit la inceput din scaldatoarea botezului.
De aceasta mare si negraita mila sa ne invredniceasca pe noi toti Domnul si Mantuitorul nostru! Amin!

Predica III
SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

Domnul si Mantuitorul nostru ne cheama pe toti la Sine, graind: ”Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu!” Sa ascultam acest glas mangaietor si sa ne grabim catre Domnul, imparatia lui Dumnezeu – ce lucru negrait de bun! Si pocainta – ce mijloc lesnicios, indemanos si grabnic, mai ales in aceste zile, cand toata randuiala de viata, si pilda de obste, si aceste slujbe miscatoare, umilicioase, ne trag chiar impotriva voii noastre la plans si pocainta! Pe drept cuvant Sfantul Apostol, inainte de inceputul postului, i-a chemat pe toti in Duminica lasatului sec de branza: ”Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii!” Vremea este bineprimita fiindca pacatosul atipit nu va mai auzi in nici o alta vreme asa des chemarea insufletitoare: ”Desteap-ta-te, cel ce dormi, si te va lumina Hristos!” Si bine faceti ca, luand aminte la aceasta poftire, alergati la usile pocaintei cu atata ravna. Purcedeti, deci, mai cu indrazneala, bateti mai staruitor! Multmilostivul va deschide, va tinde catre voi mainile Sale si va va primi in brate.
Lucrarea pocaintei este simpla: un suspin si un cuvant: ”Am pacatuit, n-o sa mai fac!” insa acest suspin trebuie sa strabata cerurile, sa devina mijlocitor inaintea tronului Dreptatii; si acest cuvant trebuie sa stearga din cartea vietii toate inscrisurile prin care sunt insemnate acolo pacatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osandirea de sine fara crutare si din frangerea fierbinte de inima. Iata, intr-acolo si trebuie sa fie indreptata toata stradania noastra de a ne pocai: inmuiati-va si frangeti-va inima – si apoi, in ceasul spovedaniei, nu va rusinati sa destainuiti tot ce va face de rusine inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.
in lucrarea pregatirii pentru spovedanie si impartasire, cel mai greu ne vine sa ne calcam pe inima si sa ne destainuim parintelui nostru duhovnicesc; de fapt, insa, acesta ar trebui sa fie lucrul cel mai imbucurator. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de rani sa fie vindecat, pentru cel patat de toata necuratia sa fie spalat, pentru cel legat in lanturi sa fie slobozit? Dar tocmai in aceasta sta puterea dezlegarii preotesti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecam vindecati, venim necurati si plecam albiti, venim in lanturi si plecam liberi. Aceasta e fagaduinta lui Dumnezeu: ”Spune tu faradelegile tale mai inainte, ca sa fii indreptatit!”
Vei fi indreptatit fara nici o indoiala; dar mai inainte spune faradelegile tale fara sa tainuiesti nimic. Sa stii ca numai rana descoperita se vindeca, numai necuratia data in vileag se spala, numai lanturile aratate se desfac. Ia seama dar, sa nu pleci netamaduit, nealbit si neslobozit!
Cel ce lucreaza aici e Domnul. Parintele duhovnicesc il reprezinta si spune cuvantul Lui. Domnul stie pacatul tau, si tu nu poti sa nu ti-1 recunosti in gand inaintea Domnului; dar Domnul vrea sa stie daca tu ti-ai da pacatul in vileag inaintea fetei Lui atunci cand ti S-ar infatisa El insusi ori te-ai ascunde, asa cum au facut protoparintii. De aceea a si randuit sa iti arate fata Sa in parintele duhovnic care te spovedeste, poruncindu-i sa spuna in numele Sau si cuvant dezlegator care, rostit fiind pe pamant de o faptura slaba, mai apoi este pecetluit in cer prin puterea lui Dumnezeu.
Si inca o fata mai inchipuie parintele duhovnicesc: fata intregii omeniri. Cel ce se rusineaza sa se dea in vileag la spovedanie sa alunge aceasta rusine prin gandul ca schimba rusine cu rusine: o rusine mare cu o rusine mica, o rusine fara bucurie si fara folos cu o rusine mantuitoare! inaintea fetei intregii omeniri vor fi date candva in vileag toate faptele noastre rele, si ne vor acoperi cu o asemenea rusine, ca mai bucurosi ne-am invoi sa cada muntii peste noi decat sa fim supusi unei asemenea rusini. Iata, de aceea a si randuit Domnul sa ne rusinam inaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta sa ne scape de rusinarea inaintea intregii omeniri.
Este o anumita viclenie preapierzatoare in inimile noastre: uneori oamenii isi arata cu placere toate pacatele afara de cel principal, de cel care rusineaza mai mult decat toate fata noastra. Cel mai ades e un pacat trupesc, insa poate fi si oricare altul. Cel in care se afla o asemenea neputinta e gata a purta orisice nevointe si a savarsi orisice virtuti, numai sa ramana neatinsa boala pe care a indragit-o. La Domnul insa, legea e asa: ”Nu imi da milostenie, daca patimesti de lipsa intregii intelepciuni; nu imi da post, daca esti impovarat cu dragostea de agonisita; nu imi da osteneala rugaciunii, daca esti bolnav de slava desarta. Descopera-ti rana, ca sa se vindece si sa se preschimbe in frumusete prin virtutea potrivnica ei”. Sa se insufleteasca, asadar, tot sufletul, sa se infranga pe sine mai ales in privinta a ceea ce se impotriveste infrangerii.
Acest rod nevrednic al pocaintei este urmarea pregatirii nepotrivite pentru spovedanie. Spovedaniei ii premerge pregatirea prin ostenelile postirii, insingurarii, privegherii si rugaciunilor. Aceasta parte a vietuirii aspre, care chinuie si frange trupul, a fost randuita cu scopul ca sub aceasta nevointa exterioara sa se zamisleasca si sa se desavarseasca intru strapungere miscarile de pocainta ale inimii. Ea e neaparat trebuincioasa ca mijloc, dar fara simtamintele de pocainta nu are scop si isi pierde insemnatatea. Despre cel ce se strapunge numai la aratare nu se poate inca spune ca are deja putere pentru o spovedanie deplina, fara rusinare; dar cel ce pe langa asta se strapunge si launtric face spovedanie curata, deplina, fara ascunzisuri. Cel ce si-a cunoscut pacatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, 1-a plans si a ajuns sa se dezguste de el, acela a zis deja inaintea lui Dumnezeu in chip launtric, prin asezarea inimii lui: ”Sunt vinovat! N-o sa mai fac!” Unul ca acesta e gata sa se marturiseasca inaintea intregii lumi, nu numai a parintelui sau duhovnicesc. Si iata unde este radacina deplinatatii pocaintei: in frangerea inimii pentru pacate insotita de dezgust fata de ele! Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. Deci inmoaie-ti inima, topeste-o frangand-o – si ea va lepada afara de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toata necuratia prin focul rusinarii si al dezlegarii de catre Dumnezeu.
Inima care lacrimeaza si se indurereaza atrage intelepciune, ce il invata pe cel care se pocaieste sa lucreze in pocainta sa, atat launtric, cat si in afara, in asa chip incat sa culeaga cu mainile pline roadele ei, in randul carora intra nu numai miluirea si deplina iertare, ci si deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine indreptarea vietii. Cel ce si-a strapuns adanc inima se marturiseste deplin si dupa spovedanie se arata cu totul innoit. Aduceti-va aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a talharului si a altora. La o asemenea schimbare sa ravneasca acum oricine se pregateste pentru spovedanie!
In urma dezlegarii de pacate, frangerea inimii si spovedania dau nastere unirii in pocainta a elementului dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o faptura noua, asa cum a iesit la inceput din scaldatoarea botezului. De asta sa va si invredniceasca Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toti, ca toti sa iesiti din spitalul pocaintei intru totul tamaduiti si cu desavarsire innoiti in toate simtamintele si aplecarile inimii voastre; ca de acum inainte sa iubiti ceea ce mai inainte vreme va lasa reci si sa urati cele fata de care mai inainte erati impatimiti; ca sa iubiti in locul maniei blandetea, in locul trufiei smerenia, in locul betiei trezvia, in locul curviei intreaga intelepciune, in locul zavistiei voirea de bine, in locul urii dragostea, in locul zgarceniei darnicia, in locul iubirii de placeri infranarea, in locul leneviei iubirea de osteneala, in locul imprastierii seriozitatea, in locul galcevirii iubirea de pace, in locul judecarii si clevetirilor cinstirea aproapelui – intr-un cuvant, in locul oricarui pacat si oricarei patimi, virtutea si buna aplecare potrivnica.
Cineva care s-a pocait asa cum trebuie, atunci cand dupa spovedanie tovarasii de viata pacatoasa pe care-i avusese inainte vreme l-au poftit la placerile lor obisnuite, a raspuns: ”Eu nu mai sunt acelasi!” Iata cu ce intocmire sufleteasca se cade sa ne aratam si noi la sfarsitul pregatirii pentru impartasire, asa incat atunci cand se vor rascula patimile cu care ne-am deprins, cerand sa fie satisfacute, toate oasele noastre sa le raspunda: ”Noi nu mai suntem aceiasi!”
Si asa va fi, daca ne vom cunoaste pacatele, ne vom marturisi vinovatia pentru ele si le vom plange, si vom dobandi dezgust fata de ele, si le vom marturisi fara sa tainuim nimic parintelui nostru duhovnicesc, luand hotararea nestramutata de a nu le mai repeta: fiindca atunci puterea lui Dumnezeu se va pogori in noi si ne vom arata ziditi intru Hristos Iisus spre fapte bune, ca intru ele sa umblam, ferindu-ne de tot raul. Amin!
17 februarie 1865

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>