Sinaxar 11 februarie

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Vlasie, Episcopul Sevastiei, şi a celor ce au pătimit împreună cu dînsul
(11 februarie)
(După Metafrast)

În vremurile cele mai dinainte în care se cinstea de păgîni slujirea idolească şi mulţi oameni se închinau zidirii şi lucrului mîinilor lor, atunci a odrăslit şi credinţa multor sfinţi, între care şi dreapta credinţă a Sfîntului sfinţitului Mucenic Vlasie. Acest sfînt a petrecut toţi anii vieţii sale cu blîndă şi dreaptă viaţă, cu dumnezeiască plăcere, fără de prihană, depărtîndu-se de tot lucrul rău. Cetăţenii din Sevastia Capadociei, văzînd cinstita lui viaţă, unii din oamenii cei binecredincioşi s-au sîrguit să-l pună episcop şi păştea bine turma lui Hristos, în acele vremuri în care erau dese prigoniri asupra Bisericii lui Hristos şi mulţi, intrînd în nevoinţele pătimirii, se încununau cu cununa mucenicească.

Atunci şi Sfîntul şi marele mucenic Evstratie, cel dintîi între cei cinci tovarăşi ai săi, vieţuind în împărăţia lui Diocleţian, s-a nevoit pînă la sînge pentru cinstirea lui Hristos. Şezînd el în temniţă, l-a cercetat noaptea acest Sfînt Vlasie, dînd aur mult străjerilor temniţei şi a fericit pe mucenicul lui Hristos care pătimea cu bărbăţie. Apoi a luat de la dînsul diata cea încredinţată lui, pe care Sfîntul Evstratie a scris-o mai înainte de sfîrşitul său, rînduind cele pentru trupul său şi pentru averi, aşa cum se scrie în pătimirea lui.

Sfîntul Vlasie se ascundea de mînia tiranilor, precum făceau pe atunci mulţi sfinţi, nelăsîndu-se torturat fără voia lui Dumnezeu. În cetate erau puţini creştini iar cei mai mulţi fugeau în pustie, în munţi şi în peşteri de frica chinurilor, pe care unii, neputînd să le rabde, cîtăva vreme s-au închinat idolilor.

Sfîntul Vlasie, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, cît şi a lui Liciniu, pătimind atît, se ascundea şi el de cumplita prigonire într-un munte pustiu ce se numea Argheos, avînd acolo o peşteră pentru nevoinţa sa. Acolo, avînd viaţă liniştită şi pustnicească, înălţa neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau şi se binecuvîntau de la dînsul. Dar, de se întîmpla să vină la sfînt unele fiare în acel ceas în care se îndeletnicea cu rugăciunea către Dumnezeu, ca şi cum ele ar fi fost înţelegătoare, netăindu-i gîndirea cea dumnezeiască, stăteau înaintea peşterii, aşteptînd ieşirea aceluia după sfîrşitul rugăciunilor; şi nu se duceau pînă ce sfîntul nu punea mîinile peste ele, binecuvîntîndu-le. Iar de se îmbolnăvea vreuna din ele, venind la sfînt, erau tămăduită prin punerea mîinilor sale cele sfinte.

În acele zile, ighemonul Agricola a poruncit vînătorilor săi să vîneze o mulţime de fiare mîncătoare de tot felul. Aceasta o făcea spre mai cumplita moarte a ucenicilor lui Hristos, pe care în multe feluri se sîrguia să-i piardă, pe unii ucigîndu-i cu sabia, pe alţii arzîndu-i în foc şi în apă înecîndu-i, iar pe alţii dîndu-i fiarelor.

Ducîndu-se vînătorii la vînat şi înconjurînd munţii şi pustiile, au mers şi la muntele ce se numea Argheos, în care se tăinuia Sfîntul episcop Vlasie. Apropiindu-se de peşteră şi văzînd înaintea ei mulţime de fiare jucîndu-se, au zis între ei: „Să mergem să vedem ce este acolo”. Şi mergînd, au găsit pe Sfîntul Vlasie nevoindu-se în peşteră ca într-o cămară şi făcînd rugăciuni către Dumnezeu. Nezicîndu-i nimic, îndată s-au întors şi au spus ighemonului Agricola cele ce au văzut, iar ighemonul a poruncit să meargă cu mulţi ostaşi să prindă pe creştinii care se vor afla ascunşi acolo şi să-i aducă la el.

Mergînd ostaşii trimişi în muntele acela şi ajungînd la peşteră, găsiră pe Sfîntul Vlasie îndeletnicindu-se singur în rugăciune şi în doxologia lui Dumnezeu. Apoi i-au zis: „Ieşi de aici şi mergi cu noi în cetate, că te cheamă ighemonul”. Sfîntul, bucurîndu-se, le-a zis: „Bine, fiii mei, să mergem împreună, căci şi-a adus aminte de mine Domnul, fiindcă S-a arătat mie de trei ori în noaptea aceasta, zicîndu-mi: „Scoală-te şi adu-Mi jertfă, după obiceiul preoţiei tale. Deci acum, fiii mei, bine aţi venit, Domnul meu Iisus Hristos să fie cu voi!”

Mergînd ei în cale, elinii se întorceau la Dumnezeu pentru blîndeţile şi învăţătura sfîntului şi pentru facerile sale de minuni. Căci, prin sfintele sale rugăciuni, se dădea de la Domnul tămăduiri bolnavilor, nu numai oamenilor, dar şi dobitoacelor; şi cîţi neputincioşi se aduceau înaintea Sfîntului Vlasie, pe aceia, punîndu-şi mîinile sale şi făcînd rugăciuni, îi tămăduia şi le dădea drumul sănătoşi.

O femeie avea un fiu căruia, mîncînd peşte, i-a rămas un os în gît şi acela nu mai putea să grăiască nicidecum şi acum era aproape de moarte. Luîndu-l maică-sa, l-a dus la picioarele sfîntului şi, plîngînd, striga: „Miluieşte pe fiul meu, robule al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, că îmi este singur născut”. Apoi a spus sfîntului ce s-a întîmplat fiului ei. Arhiereul lui Dumnezeu Vlasie, punîndu-şi mîna în gîtul copilaşului s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Cel ce ajuţi tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mîntuitorule, ascultă rugăciunea mea şi ia osul cel înfipt în gîtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Şi de acum, chiar între oameni şi dobitoace de s-ar întîmpla ceva de acest fel şi va pomeni cineva numele meu, zicînd: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbeşte spre ajutor şi dă-i tămăduire întru slava şi cinstea sfîntului Tău nume”. Acestea grăindu-le, îndată a făcut sănătos pe copil şi l-a dat maicii sale, care lăuda pe Dumnezeu, şi s-a preamărit numele Sfîntului Vlasie, nu numai în Sevastia ci şi în Nicopole.

Încă fiind el pe drum şi apropiindu-se de Sevastia, s-a întîmplat un lucru ca acesta: o văduvă oarecare, săracă, nu avea mai mult decît un purceluş şi, alergînd un lup, l-a apucat pe el şi plîngea femeia foarte mult. Văzînd pe sfînt mergînd, a alergat la dînsul şi cu lacrimi se jeluia contra lupului. Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: „Nu te mîhni, o! femeie, nici nu plînge, că ţi se va da ţie purcelul tău viu şi nevătămat”. Acestea zicîndu-le, mergea în calea sa şi iată lupul a alergat spre săraca văduvă, ducîndu-i purcelul în gură şi i-a dat drumul viu înaintea sa, întreg şi nevătămat. Apoi lupul a fugit în pustie, iar văduva şi-a luat purcelul bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu.

Intrînd Sfîntul Vlasie în cetatea Sevastiei şi Agricola şi ighemonul înştiinţîndu-se îndată despre el, a poruncit să-l arunce în temniţă. A doua zi, şezînd la judecată, a adus înaintea sa pe arhiereul lui Dumnezeu, pe care, văzîndu-l, a început mai întîi cu cuvinte amăgitoare a grăi către dînsul: „Bucură-te, Vlasie, prieten al zeilor noştri şi al nostru iubit”. Sfîntul i-a răspuns: „Bucură-te şi tu, puternice ighemoane, dar să nu numeşti dumnezei pe diavolii care se vor da focului veşnic împreună cu cinstitorii lor”. Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să fie bătut cu beţe groase multă vreme şi sfîntul a zis ighemonului: „O, nebune şi înşelătorule de suflete omeneşti! Oare socoteşi că mă vei întoarce prin chinurile tale de la dumnezeiasca mărturisire? Nu vei putea, că am pe Iisus Hristos, Cel ce mă întăreşte, de acum fă ce voieşti”.

Ighemonul, văzînd credinţa cea neschimbată a sfîntului, a poruncit ca iarăşi să-l ducă în temniţă. Atunci, văduva cea săracă, auzind de viteaza pătimire pentru Hristos a Sfîntului Vlasie şi fiind nemişcată în sfînta credinţă, a înjunghiat purcelul pe care l-a scos întreg din gura lupului, a fiert capul şi picioarele, le-a pus în blid, după aceea, luînd seminţe şi roduri pămînteşti cîte putea să aibă în sărăcia ei şi punîndu-le în coşniţă, apoi aprinzînd lumînare, le-a dus sfîntului în temniţă şi căzînd la picioarele lui, se rugă să primească bucatele acelea şi să mănînce. Sfîntul, lăudînd pe Dumnezeu, a gustat din mîncarea cea adusă şi, binecuvîntînd-o, i-a poruncit, zicînd: „O! femeie în acest chip să săvîrşeşti pomenirea mea, în toţi anii, că nu va lipsi în casa ta nimic din cele trebuitoare. Şi altcineva de se va asemăna ţie şi de va săvîrşi pomenirea mea, acela se va umple de darurile lui Dumnezeu şi binecuvîntat va fi în toate zilele vieţii sale”.

Acea fericită văduvă, luînd poruncă de la sfînt, s-a dus la casa ei slăvind pe Dumnezeu, şi s-a împlinit cu dînsa Scriptura care zice: „În toată lumea se va spune ce a făcut ea, întru pomenirea ei”. Tiranul, şezînd a doua oară la judecată, a adus pe sfînt şi i-a zis lui: „Vlasie, jertfeşti zeilor ca să fii viu, sau voieşti să pieri rău?” Răspuns-a sfîntul: „Zeii care n-au făcut cerul şi pămîntul să piară, iar moartea cu care tu mă îngrozeşti, aceea îmi mijloceşte mie viaţa veşnică”. Ighemonul, văzîndu-l nemişcat în credinţă, a poruncit să fie spînzurat pe un lemn, şi strujit tare cu unelte de fier. Fiind strujit mult, mucenicul a zis către ighemon: „O! păgînule şi necuratule! oare cu bătăile vrei să mă înfricoşezi pe mine, cel ce am în ajutor pe Iisus Hristos? Nu mă tem de chinurile tale cele văzute, căci privesc la bunătăţile ce vor să fie şi care sînt făgăduite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. După aceasta a poruncit tiranul ca să-l dea jos de pe lemn şi să-l ducă iarăşi în temniţă.

Fiind dus Sfîntul Vlasie la închisoare, îl urmau nişte drept credincioase şi temătoare de Dumnezeu femei, şapte la număr, care, adunînd de pe pămînt sîngele ce pica din trupul lui, se ungeau cu dînsul. Văzînd aceasta, slujitorii ce duceau pe sfînt, le-au prins şi le-au dus la ighemon, zicîndu-i: „Şi acestea sînt creştine”.

Ighemonul a zis către dînsele: „Plecaţi-vă şi aduceţi zeilor jertfă, ca să primiţi de la mine mare cinste!” Cinstitele şi sfintele femei i-au zis: „De voieşti, o! ighemoane! ca să ne închinăm cu jertfe zeilor tăi, mai întîi se cade nouă să ne curăţim, deci să mergem la iezerul cel de aproape şi să ne spălăm într-însul, după obicei, feţele noastre şi tot trupul. Apoi să porunceşti să ne aducă pe zeii tăi acolo şi îndată după spălare să ne închinăm lor, pe malul iezerului”.

Ighemonul, umplîndu-se de bucurie, a poruncit să aducă pe zeii săi, pe care băgîndu-i în saci, i-au pecetluit cu plumb şi i-au dat sfintelor femei, punînd lîngă dînsele ostaşi, ca să le ducă pe ele la iezer, cu zeii, şi de acolo să le aducă la dînsul cu cinste. Ele, luînd pe spatele lor sacii cu idolii pecetluiţi, i-au dus la iezer şi, sosind la mal, unde ştiau că apa este mai adîncă, au rugat pe ostaşi să se depărteze de dînsele, pentru ruşinea goliciunii trupeşti, şi să aştepte puţin pînă ce se vor spăla. Depărtîndu-se ostaşii, au aruncat fiecare în adîncul apei pe idolul pe care îl ducea şi s-au afundat necuraţii zei ca plumbul.

Văzînd aceasta, ostaşii le-au prins şi, ducîndu-le la ighemon, i-au spus despre înecarea zeilor. Ighemonul şi-a schimbat faţa de mînie şi a răcnit ca un leu la ostaşi, zicînd către dînşii: „O! răi slujitori, pentru ce n-aţi ţinut pe zei, ca să nu-i arunce în adîncul iezerului?” Apoi ostaşii, răspunzînd, au zis: „O! luminate, ţi-au grăit cu înşelăciune femeile acestea şi au înecat pe zeii tăi, iar noi, neştiind înşelăciunea lor, nu i-am ţinut”. Deci au zis şi sfintele femei către ighemon: „Dumnezeul cel adevărat nu pătimeşte de înşelăciunea omenească, iar zeii tăi, fiind pietre nesimţitoare şi lemne, aur şi argint, cu înşelăciune luaţi de noi şi înecaţi, nu s-au izbăvit pe ei din mîinile noastre, nici au scăpat de înecare, apoi cum pot pe alţii să izbăvească de primejdii, să-i mîntuiască?”.

Mîniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă un cuptor, să topească plumb şi să aducă piepteni de fier şi şapte scînduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Toate acestea erau puse de-o parte, iar de alta, au pus de faţă haine noi, luminate şi felurite podoabe femeieşti. Apoi a zis către sfintele femei: „Alegeţi-vă una din două: sau să vă închinaţi zeilor şi să le aduceţi jertfe şi veţi păzi sufletele voastre, umblînd în aceste haine luminoase şi de mult preţ, sau, de nu veţi voi să faceţi aceasta, apoi veţi primi chinurile acestea pregătite asupra voastră”.

O sfîntă femeie din acelea, avînd doi copii, a apucat o haină luminoasă şi a aruncat-o în cuptor şi a ars. Iar copiii au zis către maica lor: „Maica noastră, să nu ne laşi pe pămîntul acesta să pierim ci, precum ne-ai hrănit cu dulcele tău lapte, aşa şi cu împărăţia cerească să ne hrăneşti pe noi”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le spînzure şi să strujească cu piepteni de fier trupurile lor, iar ostaşii au văzut curgînd din rănile lor lapte, în loc de sînge, căci erau şi trupurile lor albe ca zăpada. Îngerii Domnului, pogorîndu-se din cer, le întăreau şi le mîngîiau în chinurile lor, zicîndu-le: „Nu vă temeţi, ci vă nevoiţi ca nişte buni lucrători, care, făcînd secerişul şi isprăvind lucrul, se binecuvîntează de stăpîn. Apoi, luînd plată, se duc bucurîndu-se la casa lor. Tot astfel, nevoiţi-vă şi voi, ca de la Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să luaţi viaţa veşnică şi neîncetată”.

Ighemonul a poruncit apoi să înceteze torturile şi să le arunce în cuptorul cel înfocat; dar, cînd le-au aruncat, focul s-a stins îndată şi au ieşit nevătămate din cuptor. Atunci a zis către dînsele ighemonul: „Lepădaţi de la voi farmecele voastre, apropiaţi-vă de zei şi jertfiţi-le lor”. Sfintele femei i-au răspuns într-un glas: „O! fiule al diavolului, nu vom lăsa pe Domnul nostru Iisus Hristos, nici ne vom închina pietrei şi lemnului, idolilor celor asemenea ţie, surzi şi nesimţitori; de acum fă ceea ce voieşti, că noi sîntem chemate în împărăţia cerurilor”.

Atunci ighemonul a poruncit să le taie capetele cu sabia şi, fiind duse sfintele femei la locul sfîrşirii lor, au rugat pe ostaşi, zicînd: „Aşteptaţi puţin pînă ce ne vom ruga lui Dumnezeu”. Şi, plecîndu-şi genunchii lor la pămînt, au zis: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Cel mare şi proslăvit! Slavă Ţie, Hristoase, Cel ce împărăţeşti în veci, că ne-ai chemat la calea bunătăţii Tale, căci cine este mai mare ca Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai făcut a ne depărta de întuneric şi a veni la adevărata şi dulcea Ta lumină. Ne rugăm Ţie, Doamne, să ne numeri cu sfînta şi întîia muceniţă a Ta, Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfinţitului părintelui şi păstorului nostru Vlasie, care ne-a povăţuit pe noi la calea cea adevărată”.

Astfel rugîndu-se şi de la pămînt sculîndu-se, şi-au ridicat mîinile şi ochii spre cer înălţîndu-şi, cu inimă şi cu suflet curat, au zis către Dumnezeu: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi a sta în locul acesta, ca oile la înjunghiere, pentru numele Tău cel sfînt, căci voim ca îndată să ne jertfim Ţie. Primeşte şi sufletele noastre în jertfelnicul Tău cel ceresc”. Iar cei doi copii, apropiindu-se de maica lor, au zis către dînsa: „Maică, cununile voastre sînt gata în cer la Domnul, iar pe noi lasă-ne viteazului şi răbdătorului de chinuri, prea sfinţitul episcop Vlasie”. Apoi apropiindu-se speculatorul, a tăiat cinstitele capete ale celor şapte femei şi aşa s-au sfîrşit.

După aceasta, ighemonul a scos pe Sfîntul Vlasie din temniţă şi i-a zis: „Vei aduce acum jertfă zeilor, sau nu?” Răspuns-a sfîntul: „Ticălosule şi orbule, nu vezi adevărata lumină. Căci, care om, cunoscînd pe Dumnezeul cel viu, va aduce jertfe sau se va închina idolilor celor neînsufleţiţi? Iar tu, întunecatule şi necuratule să ştii că ai lăsat pe Dumnezeul cel viu şi te închini pietrei celei nesimţitoare, dar eu nu mă tem de îngrozirile tale. Precum voieşti, chinuieşte-mă; iată pentru Hristos al meu îmi dau ţie trupul meu, iar Dumnezeu are putere peste trupul meu”. Zis-a ighemonul către sfînt: „De te voi arunca în iezer, îţi va ajuta ţie Hristos al tău, Căruia I te închini?”. Grăit-a sfîntul: „Orbule şi neînţelegătorule, tu pe cele neînţelegătoare cinstindu-le, ţi se pare că eşti mîntuit, dar eu, cinstind pe Hristos, nu voi arăta ţie în apă puterea Sa”. Atunci ighemonul a poruncit să-l ducă şi să-l arunce în adîncul iezerului.

Sfîntul, alergînd înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii şi a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducîndu-se în mijlocul iezerului, a şezut pe apă ca pe pămînt, iar către ostaşii şi slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: „De aveţi zei, arătaţi puterea lor şi mergeţi şi voi pe apă”. Şi îndată 68 de bărbaţi, chemînd pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrînd să umble pe apă şi au pierit. Îngerul Domnului, pogorîndu-se din cer la sfînt, i-a zis: „Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primeşte cununa cea gătită ţie de la Dumnezeu”. Deci a venit sfîntul la mal, avînd faţa ca lumina şi, mergînd la ighemon, l-a ocărît. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicînd: „Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărît şi 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii”.

Scoţînd pe sfînt din curte cu copiii şi ducîndu-i la locul tăierii, s-a rugat pentru sine şi pentru toată lumea, şi mai ales, pentru aceia care vor veni după dînsul, să săvîrşească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătăţile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorît de sus, la dînsul, un nor luminos, care l-a umbrit şi glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dînsul: „Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor”.

Apoi speculatorul i-a tăiat cinstitul cap şi după dînsul a tăiat şi pe cei doi copii în acelaşi loc, afară de zidurile cetăţii, în Sevastia, în 11 zile ale lunii februarie. O femeie binecuvîntată, anume Elisa, a luat sfintele trupuri muceniceşti şi le-a îngropat în acel loc cu cinste şi se dădeau de la mormînt tămăduiri bolnavilor.

Înştiinţîndu-se văduva aceea de mucenicescul sfîrşit al Sfîntului Vlasie, arhiereul lui Hristos, şi avînd un purceluş, a cinstit pomenirea sfîntului, adunînd la sine pe cunoscuţi, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat casa ei cu îndestularea celor de trebuinţă. Urmîndu-i ei şi alţi oameni dreptcredincioşi, au început asemenea a săvîrşi pomenirea Sfîntului Vlasie, în toţi anii, aducînd la biserică lumînări şi tămîie. Apoi făcea ospeţe celor de o credinţă şi, dînd milostenii la săraci şi scăpătaţi, de atunci s-a început acel drept- credincios obicei, care se ţine încă şi acum de unii, adică a săvîrşi pomenirea Sfîntului sfinţit mucenic Vlasie, după chipul acelei văduve. Aceasta se făcea în cinstea mucenicului şi în slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit şi închinat în veci. Amin.

În această zi, mai facem pomenirea Sfintei Teodora împărăteasa, care a adus dreapta credinţă şi a fost soţia împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ţinînd în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credinţă. După moartea bărbatului său, a adunat un sobor de sfinţi preoţi şi a adus sfintele icoane în biserică. Apoi s-a sîrguit ca sufletul bărbatului său cel mort să se izbăvească de chinuri cu rugăciunile multor sfinţi părinţi, precum se scrie despre aceea pe larg în Sinaxar, la întîia Duminică a sfîntului şi marelui post. Sfînta Teodora, făcînd multe lucruri bune şi plăcînd lui Dumnezeu, a lăsat pămînteasca împărăţie fiului său Mihail, iar ea a trecut la cereasca veşnicie.

 

Viaţa celui între sfinţi, Părintele nostru Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei
(12 februarie)
(După Nichifor Calist, cartea a IX-a, capitolul 48 şi Socrate, cartea a II-a, capitolul 34)

Sfîntul Meletie a fost de loc din Armenia cea mare, născut din părinţi creştini şi de neam, deprins în toate învăţăturile cele din afară şi în sfintele dogme ale credinţei creştineşti. Apoi s-a desăvîrşit în toate faptele cele bune, iar pentru viaţa lui îmbunătăţită, pentru dragostea lui cea înfocată şi curată pe care o avea către Dumnezeu şi către aproapele, precum şi pentru blîndeţea, nerăutatea şi smerenia sa, era iubit de toţi. De aceea a fost silit de cei dreptcredincioşi a primi ca un vrednic, păstoria oilor celor cuvîntătoare.

Mai întîi s-a făcut episcop al cetăţii Sevastia, care este în Armenia, apoi a fost mutat în Veria Siriei. După aceea a fost ales arhiepiscop la scaunul Antiohiei în acest chip: fiind depărtat din scaun Macedonie, rău-credinciosul eretic şi mincinosul păstor al Bisericii Constantinopolului, iar Evdoxie, arhiepiscopul Antiohiei, fiind, asemenea, amăgit cu părerile ariene, a poftit scaunul Constantinopolului pentru bogăţii – deoarece în împărăţia lui Constantie, fiul marelui Consantin, Biserica Constantinopolului avea multe bogăţii, mai multe decît Antiohia şi altele. De aceea, Evdoxie, defăimînd scaunul Antiohiei, a început a-l căuta pe al Constantinopolului. De acest lucru înştiinţîndu-se antiohienii, s-au mîniat foarte pe arhiepiscopul lor Evdoxie, pentru defăimarea Bisericii sale şi l-au izgonit, iar el s-a dus şi a luat scaunul Constantinopolului.

Atunci antiohienii, adunînd sobor, făceau alegere cu judecată de obşte pe cine să pună pe scaun în locul lui Evdoxie. Atunci între dînşii erau mai mulţi arieni, care puteau mult; iar ortodocşii puteau mai puţin şi erau trecuţi cu vederea, fiind numiţi eustatieni, după numele Sfîntului Evstatie care fusese mai înainte episcop al Antiohiei şi care pătimise izgonire pentru buna credinţă. În acel sobor se purta prin gurile tuturor numele Sfîntului Meletie şi toţi voiau să-l aibă arhiepiscop, dar mai ales arienii îl doreau pentru că îl socoteau că este de un cuget cu dînşii şi nădăjduiau că va aduce la aceeaşi părere a lor şi pe eustatieni şi pe toată Antiohia o va învăţa dogmele ariene.

Ei au întărit judecata alegerii de obşte cu iscăliturile lor şi au încredinţat-o Sfîntului Eusebie, episcopul Samosatelor, bărbatul cel dreptcredincios care a fost la soborul acela, şi trimiţînd rugăminte la Sfîntul Meletie, cu împărăteasca voie, l-a adus în Antiohia cu cinste şi întîmpinare de popor. Intrarea în cetate o descrie Teodorit, episcopul, astfel: marele Meletie, fiind chemat de împărat, şi apropiindu-se de Antiohia, i-au ieşit în întîmpinare toţi cîţi erau slujitori bisericeşti, precum şi toată mulţimea cetăţenilor. Erau pînă şi evreu şi păgîni, care doreau să vadă pe slăvitul Meletie. Astfel a fost pus Sfîntul Meletie pe scaunul arhiepiscopiei din Antiohia, ca un bărbat vrednic, înţelept şi sfînt. Pentru care, Sfîntul Epifanie, care a fost pe vremurile acelea, grăieşte, fericindu-l cu laude şi zicînd aşa: „Cu cinste mare a fost adus la noi bărbatul acela (Sfîntul Meletie), despre a cărui slavă străbătuse vestea pretutindeni. Căci viaţa lui era statornică, cinstită iar obiceiurile alese; de aceea era iubit de popor, pentru viaţa sa neprihănită, care era povestită cu laude dumnezeieşti de către toţi”.

Atît era de iubit şi atîta evlavie avea poporul pentru dînsul, încît se povesteşte despre el că la început, după ce a intrat în cetate, l-au primit antiohienii cu atîta evlavie şi credinţă, încît fiecare dintre dînşii numea pe copii după numele sfîntului, socotind că prin numirea aceea îl are pe însuşi sfîntul în casa sa. Maicile, lăsînd pe părinţi, pe moşi, pe strămoşi, puneau numele copiilor lor după al fericitului Meletie, căci biruia evlavia. Copiii născuţi, nu numai din dragostea cea firească ci şi din aşezămîntul acela, erau iubiţi de părinţii lor, pentru că chiar numele lui era podoaba rudeniei şi întemeierea păcii, iar cei ce se numeau ca dînsul, aveau mare mîngîiere. Precum cineva ar fi şezut în întuneric şi aprindea acum mai multe făclii în casa sa, tot astfel, cu adevărat, numirea aceea, intrînd ca o lumină în cetate, prin numele fericitului Meletie, dădea strălucire tuturor, mărind evlavia către sfînt. Căci, necontenit pomenindu-se numele lui, aveau şi pe sfînt în suflet, izgonitor a toată patima dobitocească şi a gîndului celui rău. Atît de mult se simţea acest lucru, încît pretutindeni, pe uliţi, în tîrg, prin ţarini şi în alte locuri răsuna numele acesta. Dar nu numai cu numele sfîntului s-a făcut aceasta, ci încă şi cu închipuirea trupului. Căci ceea ce s-a făcut cu numele, tot aşa s-a făcut şi cu icoana lui, pentru că pe peceţile inelelor, scrisorilor, pe pahare, pe pereţii camerelor, pretutindeni, mulţi au închipuit acea icoană a sfîntului ca nu numai să audă sfînta lui numire, dar şi pretutindeni să vadă închipuirea icoanei sale şi să aibă îndoită mîngîierea pentru amintirea lui. Atît era de cinstit numele lui înaintea antiohienilor şi atîta elavie aveau ei către dînsul, pentru fapta bună şi mare, precum şi pentru smerenia şi blîndeţea lui.

Sfîntul Meletie, ocupînd scaunul Antiohiei, mai întîi învăţă pe popor viaţa cea îmbunătăţită şi obiceiurile cele bune, netezind în inimile lor calea cea îndărătnică, spre dreapta credinţă. Căci sfîntul aştepta, ca dacă va îndrepta mai întîi obiceiurile cele rele, smulgînd spinii şi ciulinii din holdele inimilor, să semene în ele mai cu înlesnire seminţele dreptei credinţe. Atunci şi pe marele Vasile, care venise de la Ierusalim în Antiohia, l-a hirotonisit diacon. Sfîntul Ioan Gură de Aur, care pe acea vreme era încă copil, învăţînd carte şi ieşind în întîmpinarea Sfîntului Meletie, împreună cu vîrstnicii săi şi cu tot poporul, a primit Sfîntul Botez de la dînsul, iar mai pe urmă a scris despre el şi cuvînt de laudă.

După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, sfîntul a fost izgonit din biserică de către ereticii care vrăşmăşeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să ştie cu încredinţare de care mărturisire se ţine arhiepiscopul lor cel nou şi cu aceasta supărîndu-l mult, Sfîntul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu către popor, preamărind credinţa cea întărită în Niceea, la întîiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că „Fiul este de o fiinţă cu Tatăl” şi făcător a toată făptura. Astfel învăţînd sfîntul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mîna, ca să nu mărturisească, nici să înveţe credinţa cea dreaptă. Sfîntul, avînd gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mîna către popor şi prin degetele mîinii a mărturisit Sfînta Treime, mai bine decît cu gura, căci a arătat mai întîi trei degete, închipuind cele trei feţe dumnezeieşti. Apoi, strîngîndu-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire.

Arhidiaconul, văzînd aceea, a lăsat gura sfîntului şi i-a apucat mîna, oprind-o de la o închipuire ca aceea a Sfintei Treimi. Iar sfîntul, avînd gura slobodă şi dreapta fiindu-i ţinută, binecuvînta Treimea într-o unime şi unimea în Treime şi sfătuia poporul care asculta ca să se ţină de mărturisirea cea întărită de Sinodul de la Niceea. Şi îi încredinţa că cel ce leapădă dogmele Sinodului din Niceea, acela cu adevărat este rătăcit cu totul. Arhidiaconul, astupînd iarăşi gura arhiepiscopului, nu-l lăsa să închipuie nici prin degete Treimea; iar arhiereul, smucindu-se, învăţa poporul, cînd cu gura, cînd cu degetele.

Atunci, cei dreptcredincioşi, care de eretici se numeau eustatieni, s-au veselit cu bucurie negrăită, văzînd pe un arhiereu ca acela, dreptcredincios, stînd pe scaunul apostolesc şi, de bucurie strigau, ajutînd păstorului lor în dreapta credinţă. Arienii s-au mîniat, s-au mîhnit şi au izgonit din biserică pe arhiereul lui Dumnezeu şi au început a-l huli pretutindeni, numindu-l eretic Savelian. Apoi au îndemnat pe împăratul Constantie să-l izgonească pe Meletie la surghiunie, în patria lui, Armenia. Şi, cînd era să-l izgonească din cetate arienii, – căci cu cuviinţă este şi aceasta a nu o trece cu vederea, pentru folosul ascultătorilor -, şezînd ighemonul în caretă, iar pe sfînt punîndu-l lîngă dînsul, a trecut prin mijlocul cetăţii, ca să-l scoată din cetate şi să-l ducă la surghiun. Creştinii, nesuferind despărţirea de sfînt, azvîrleau asupra ighemonului pietre din toate părţile, voind mai bine să se lipsească de viaţa aceasta, decît să se despartă de sfînt. Dar ce a făcut fericitul Meletie? Văzînd azvîrliturile pietrelor asupre ighemonului, a acoperit cu hainele sale capul voievodului, ruşinînd pe vrăjmaşi, iar pe ucenicii săi îi învăţa să se arate răbdători faţă de rele şi cu nepomenire de rău către cei ce ne fac nedreptate. În locul lui, în Antiohia au ales pe oarecare Evzoie, apărător al dogmelor lui Arie, care era în rînduiala diaconiei.

Sfîntul Evsevie, episcopul Samosatelor, văzînd tulburarea făcută de eretici în Biserica Antiohiei şi nevinovata chinuire a Sfîntului Meletie, noul arhiepiscop, i-a fost jale. Deci, sculîndu-se, a ieşit din Antiohia, nespunînd nimănui şi s-a dus în cetatea sa. Atunci şi-au adus aminte arienii, că alegerea cea de obşte a Sfîntului Meletie a fost întărită de mîinile tuturor şi se temeau, ca nu cumva, prin aceea, să fie mustraţi cîndva la sobor, căci singuri într-un glas alegîndu-l episcop, îndată l-au şi izgonit. De aceea, au rugat pe împăratul ce era atunci în Antiohia să trimită după Evsevie, ca să facă acea judecată ce i se încredinţase lui. Împăratul îndată a trimis în urma Sfîntului Evsevie, cu cai de olac. Ajungînd trimişii pe episcopul Evsevie şi spunîndu-i împărăteasca poruncă, episcopul a răspuns: „Judecata cea de obşte ce mi s-a încredinţat o voi face, numai cînd toţi cei ce mi-au încredinţat-o se vor aduna la un loc”.

Întorcîndu-se trimişii la împărat, s-a mîniat împăratul foarte şi a trimis a doua oară, scriind cu asprime şi poruncind de nu va voi să facă aceea judecată, să i se taie mîna dreaptă. Dar aceasta a scris-o, ca să înfricoşeze pe sfîntul episcop, iar trimisului nu i-a poruncit să facă lucrul acesta. Ajungînd iarăşi trimisul împărătesc pe Sfîntul Evsevie, dîndu-i împărăteasca scrisoare cea aspră, el a citit-o îndată şi a întins amîndouă mîinile spre tăiere, zicînd: „Nu numai dreapta, ci şi stînga tăiaţi-o, iar judecata prin care se mustra răutatea şi fărădelegea ariană n-o voi face”. Deci s-a întors trimisul iarăşi în deşert. Împăratul, auzind un răspuns ca acesta, s-a mirat foarte de bărbăţia şi de statornicia lui cea tare şi mai pe urmă îl lăuda înaintea tuturor.

După izgonirea Sfîntului Meletie din scaunul său, s-au despărţit cu totul credincioşii de arieni, căci, luînd ei o biserică din afara cetăţii, la locul ce se numea Palea, acolo îşi săvîrşeau slujbele, avînd preot pe unul Paulin. După cîţiva ani a murit Constantie, împăratul, şi după dînsul a venit Iulian Paravatul. Acesta, la începutul împărăţiei sale, făţărnicindu-se că este dreptcredincios, pe toţi episcopii care au fost izgoniţi i-a lăsat liberi, poruncindu-le să se întoarcă în scaunele lor.

Atunci şi Sfîntul Meletie s-a întors din surghiun în Antiohia, dar a găsit Biserica dreptcredincioşilor despărţită în două – pentru că o parte, mai înainte de venirea lui, alegînd la episcopie pe Paulin, preotul cel pomenit mai sus, s-au despărţit de cei ce aşteptau întoarcerea lui Meletie. Aceia se numeau paulieni, iar ceilalţi meletieni, mai ales cei ce se întorseseră de la eresul lui Arie la dreapta credinţă, prin învăţătura Sfîntului Meletie. Pe care paulienii nu-i primeau întru împărtăşirea lor din două pricini: întîi că erau botezaţi de arieni iar al doilea că Sfîntul Meletie era ales de arieni, la arhiepiscopia Antiohiei. Cu toate că amîndouă părţile acelea păstrau credinţa cea adevărată, totuşi, pentru nişte pricini ca acestea se despărţiseră. Venind sfîntul, se îngrijea pentru pacea bisericească, adică cum ar putea iarăşi să unească turma cea despărţită. Însă episcopia lui Paulin nu o lepăda, ci o cinstea, fiind acela blînd şi cu inima smerită şi singur povăţuia turma cea nouă, de la arieni, la dreapta credinţă.

După ce, însă, nelegiuitul Iulian s-a întărit în împărăţie, s-a lepădat pe faţă de Hristos şi s-a închinat idolilor. Atunci sfîntul iarăşi a fost izgonit din Antiohia, pentru că în acea vreme s-a ridicat prigonire asupra creştinilor prin toată lumea şi mai ales în Antiohia. Căci acel nelegiuit împărat, cu puterea sa ostăşească mergînd în Persia, a venit şi în Antiohia. Aici aducea multe jertfe idolului Apolon, care era în locul ce se numea Dafne, înaintea cetăţii Antiohiei, unde erau puse şi moaştele Sfîntului mucenic Vavila, cu cei trei prunci. Deci, întreba împăratul pe necuratul zeu Apolon, care dădea răspunsul la oameni: „Birui-voi pe perşi?” Însă idolul nu-i răspundea nimic. Pentru că, de cînd se adusese în acel loc moaştele Sfîntului Vavila, a fugit diavolul de acolo şi tăcea idolul cel ce grăia multe mai înainte, căci diavolul răspundea printr-însul.

Mîhnindu-se împăratul de tăcerea zeului, s-a înştiinţat de la slujitorii cei de acolo că din cauza moaştelor lui Vavila a amuţit Apolon şi îndată a poruncit împăratul galileenilor – astfel numindu-i pe creştini – ca să ia de acolo moaştele acelea. După luarea lor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars cu idol cu tot. De acest lucru umilindu-se necuraţii slujitori, de ruşine şi de jale, au adus năpasta asupra creştinilor, zicînd împăratului că galileenii, din ură, au aprins, noaptea, capiştea lui Apolon. Deci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să le facă rău creştinilor şi a fost izgonit din cetate Sfîntul arhiepiscop Meletie, iar alţii, fugind, se ascundeau. Atunci şi cei doi sfinţi presviteri din Antiohia, Evghenie şi Macarie, au fost chinuiţi, precum şi Sfîntul Artemie.

Dar, pierind cu sunet urîtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian şi după el venind la împărăţie dreptcredinciosul şi iubitorul de Hristos Iovian, Antiohia iarăşi a avut păstor pe Sfîntul Meletie, învăţătorul credinţei. Iar împăratul Iovian îl cinstea şi-l iubea foarte mult pe sfînt; de aceea sfîntul era foarte temut de arieni. Atunci, unii din episcopii lor s-au învoit, deşi cu făţărnicie, la dreapta mărturisire, numai şi numai ca să fie plăcuţi împăratului şi lui Meletie, arhiepiscopul Antiohiei. În acea vreme s-a făcut sinodul local în Antiohia de către Sfîntul Meletie şi Evsevie al Samosatelor, la care arienii au mărturisit cuvîntul că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, precum şi credinţa cea întărită la sinodul de-a toată lumea în Niceea, însă tot cu făţărnicie, căci, murind degrab împăratul Iovian, iar după el venind Valens, ereticii iarăşi s-au întors la a lor credinţă, amăgind şi pe împărat, prin soţia sa Domnica.

Atunci iarăşi Biserica celor dreptcredincioşi se persecuta şi păstorii ei se izgoneau. Căci petrecînd acel rău credincios împărat Valens în Antiohia nu puţină vreme şi întărind eresul arian, a izgonit pe preasfinţitul arhiepiscop Meletie, fiind îndemnat de arieni şi a fost sfîntul în izgonire pînă la pieirea lui Valens.

După Valens a venit împărat drept credinciosul Graţian. Atunci ortodocşii arhierei au fost eliberaţi de la surghiunie, prin împărătească poruncă şi fără de opreală şi-au luat scaunele.

Sfîntul Meletie s-a întors iarăşi în Antiohia, la scaunul său, a treia oară, iar între credincioşi se făcea dezbinare, pentru cei doi arhierei, Paulin şi Meletie, unii ţinîndu-se de cel dintîi, iar alţii de celălalt, înstrăinîndu-se unul de altul. Sfîntul însă punea multă sîrguinţă ca desăvîrşit să facă pace între dînşii. În acea vreme, drept credinciosul şi de Hristos iubitorul împărat Graţian a dat împărătească poruncă în toată stăpînirea sa, să se ia biserica de la arieni şi să se întoarcă dreptcredincioşilor. Cu acea împărătească poruncă a venit în Antiohia un boier, anume Sapor.

Atunci, Sfîntul Meletie a grăit episcopului Paulin, fiind de faţă acel boier: „Deoarece şi mie mi-a încredinţat Domnul grija pentru oile acestea şi tu ţi-ai separat o parte dintr-însele, deşi oile nu se deosebesc între ele, avînd dreapta credinţă, deci, să unim turma, o! prietene, şi să depărtăm gîlceava pentru întîietate. De aici încolo vom paşte împreună oile cele cuvîntătoare, purtînd grija de obşte pentru dînsele. Iar dacă scaunul naşte gîlceavă între noi, mă voi sîrgui s-o pierd, pentru că voi pune pe prestol dumnezeiasca Evanghelie şi voi face ca amîndoi să şedem de părţile Evangheliei. De voi sfîrşi eu mai întîi viaţa vremelnică, vei paşte turma tu, singur, prietene. Iar de se va întîmpla sfîrşitul tău mai întîi, eu singur, după puterea mea, voi avea grijă de oi”.

Acestea cu dragoste le-a spus înainte Sfîntul Meletie, cel mai blînd dintre toţi. Dar Paulin nu s-a învoit la aceasta. De aceea boierul Sapor a înştiinţat pe împărat şi, prin poruncă de la dînsul, a luat Biserica Ortodoxă precum şi celelalte biserici de la arieni şi le-a dat Prea sfinţitului Meletie. Paulin a rămas păstor numai pe acele oi, pe care de la început le-a deosebit pentru el.

Luînd Sfîntul Meletie scaunul său, la care a fost ales de la început cu bunăvoirea tuturor, a cîrmuit bine păstoria sa, în pace şi în linişte, pînă la fericitul său sfîrşit, neputînd mai mult arienii să se ridice şi să facă rău Bisericii lui Hristos şi păstorilor celor buni ai ei. Mai ales Sfîntului Meletie care, prin dreapta credinţă şi prin sfînta sa viaţă, strălucea ca soarele, luminînd Biserica şi întunericul eresurilor izgonindu-l. Prin a lui povăţuire şi învăţătură şi prin chipul vieţii celei neprihănite, mulţi din Antiohia au sporit în fapte bune şi în credinţă şi s-au făcut desăvîrşiţi luminători ai Bisericii.

Unul ca acesta era Flavian, care, după Meletie, a luat scaunul lui. Apoi Acachie, care a fost mai pe urmă episcop în Varia, Teodor al Tarsului şi Elpidie, economul lui Meletie, dar în urmă episcop în Laodicea. Şi, mai ales, Sfîntul Ioan, care s-a numit apoi Gură de Aur, fiind pus de dînsul în rînduiala diaconiei şi Vasile, prietenul lui, nu cel din Cezareia, ci altul cu acelaşi nume şi mai tînăr de ani, născut în Antiohia, de o vîrstă cu Sfîntul Ioan. Aceştia şi mulţi alţii, povăţuindu-se prin Sfîntul Meletie, împodobeau Biserica lui Hristos şi o luminau, fiecare la locul lui, fiind ca o făclie în sfeşnic.

În zilele acestui sfînt Meletie, în părţile Siriei, în care se află şi Antiohia, a început nevoinţa şi Sfîntul Simeon, care mai pe urmă s-a suit pe stîlp. Dar mai întîi s-a urcat pe un deal înalt şi s-a ferecat cu un lanţ de fier, precum se scrie în viaţa lui. Auzind de dînsul, Sfîntul Meletie s-a dus la el şi, văzîndu-l ferecat, i-a zis: „Poate omul şi fără obezi să se stăpînească pe sine şi nu cu fiare să se lege de un loc, ci cu voia şi înţelegerea”. Cuviosul Simeon, auzind acestea, s-a folosit şi, scoţînd obezile, s-a legat cu voia sa liberă, ca de bună voie să fie legat pentru Iisus Hristos.

Nu cu mulţi ani mai înainte de sfîrşitul fericitului Meletie, a împărăţit drept credinciosul Teodosie, care mai înainte era la împăratul Graţian, voievod cinstit şi vestit pentru vitejia sa, biruind de multe ori cu slavă oştile barbare. Acela, mai înainte de luarea împărăţiei, a văzut odată în vedenie pe arhiepiscopul Antiohiei, pe acest sfînt Meletie, pe care nu-l văzuse niciodată la arătare, ci numai auzise de dînsul. Teodosie l-a văzut stînd aproape de el, punînd pe dînsul hlamidă şi coroană împărătească. Deşteptîndu-se, a spus această vedenie unuia dintre casnicii săi şi se mira ce va să fie aceasta. Dar nu după multe zile s-a împlinit acea vedenie, căci, Graţian împăratul, văzînd că îi este cu neputinţă să cîrmuiască Răsăritul şi Apusul, pentru depărtare şi pentru multele năvăliri barbare de pretutindeni, l-a ales părtaş la împărăţie pe voievodul Teodosie, ca pe un bărbat bun, viteaz şi dreptcredincios. Şi, încredinţîndu-i lui tot Răsăritul, pe care mai înainte îl stăpînea Valens, împăratul, el s-a dus la Apus. Teodosie, luînd împărăţia Răsăritului şi biruindu-i pe goţii ce năvăleau asupra Traciei, a venit la Constantinopol şi dorea să vadă pe Sfîntul Meletie, pe care îl văzuse în vedenie încoronîndu-l la împărăţie.

În acea vreme prin conglăsuirea sfinţilor părinţi cei mari şi după învoirea dreptcredincioşilor împăraţi Graţian şi Teodosie, a început a se aduna al doilea sobor a toată lumea, în Constantinopol; şi erau chemţi la sinodul acela episcopii din toată lumea, prin scrisori împărăteşti. Deci a venit şi Preasfinţitul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, şi a poruncit împăratul boierului şi casnicilor săi ca nimeni să nu-i arate pe Sfîntul Meletie, pentru că voia ca singur să-l cunoască, din vedenia în care îi văzuse faţa, şi să ştie mai cu încredinţare cine este Meletie, bunul şi blîndul arhiereu, care în vis l-a încoronat la împărăţie. Intrînd episcopi mulţi în palatul împărătesc, iar împăratul privind către dînşii, îndată a văzut şi a recunoscut pe Sfîntul Meletie, apoi lăsînd pe toţi la o parte, a alergat la dînsul, ca un fiu preaiubit, să-l vadă şi, sărutîndu-i mîinile, pieptul, capul, spunea înaintea tuturor că l-a văzut în vedenie, punînd pe dînsul împărăteasca coroană şi porfiră, apoi făcea sfîntului cinste mare, mai mult decît celorlalţi arhierei.

În acel sinod, Sfîntul Meletie a mulţumit pe toţi prin semne ca acestea: neînţelegînd arienii Sfînta Treime şi dreapta credinţă, răzvrătiseră lumea prin păgîneasca lor învăţătură. Atunci, sculîndu-se Meletie, dumnezeiescul bărbat, le-a arătat oamenilor care cereau învăţătură de la dînsul trei degete, în chipul celor trei feţe ale Sfintei Treimi. Apoi, două degete împreunîndu-le şi pe unul îndoindu-l, a binecuvîntat pe popor şi a ieşit de la dînsul foc ca fulgerul, apoi vrednicul de laudă a strigat: „Că trei ipostasuri înţelegem, însă numai despre o fiinţă vorbim”. Astfel, pe toţi minunîndu-i, a ruşinat pe eretici, iar pe cei dreptcredincioşi i-a întărit în credinţa cea dreaptă. Apoi a întărit chiar în sobor pe Sfîntul Grigorie, cuvîn-tătorul de Dumnezeu, în scaunul patriarhiei Constantinopolului.

După puţine zile, neisprăvindu-se încă soborul, Meletie, îmbolnăvindu-se, a adormit întru Domnul, pricinuind multă plîngere împăratului, arhiereilor şi la tot poporul dreptcredincios, care îl îngropară cu cinste. Mai pe urmă l-au dus în Antiohia, aşezîndu-l aproape de Sfinţitul mucenic Vavila, pentru apărarea cetăţii şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit în veci. Amin.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>