Sinaxar 2 decembrie

Pomenirea Sfîntului Prooroc Avacum (2 decembrie)
Sfîntul prooroc Avacum era din seminţia lui Simeon, feciorul lui Asafat, din părţile Iudeii, şi pentru viaţa sa cea plină de fapte bune a primit de la Dumnezeu darul proorocirii. El a proorocit despre robia Ierusalimului, despre pustiirea bisericii şi luarea poporului în robie şi a plîns foarte mult văzînd mai înainte nevoile ce aveau să vie asupră-i. Iar cînd a venit Nabucodonosor, împăratul haldeilor cu puterea sa asupra Ierusalimului, atunci Avacum a fugit în pămîntul ismailitenilor şi a fost pribeag în pămînt străin.

Iar după robia Ierusalimului, întorcîndu-se Nabucodonosor în ale sale, s-a întors şi Avacum în ţara sa, arînd pămîntul şi slujind secerătorilor în vremea secerişului. Odată el a făcut fiertură şi a dumicat pîine în vas şi a zis către cei din casă: „Eu mă duc departe şi de voi zăbovi, voi să duceţi pîine secerătorilor”. Acestea zicînd, a ieşit din casă şi i s-a arătat îngerul Domnului pe cale şi i-a zis: „Avacume, du prînzul pe care-l ai, lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei”. Şi apucîndu-l îngerul Domnului de creştet l-a ridicat de părul capului şi l-a dus în Babilon deasupra gropii, în sunetul duhului său, în depărtare de două mii două sute şaizeci şi cinci de stadii şi a strigat Avacum zicînd: „Daniile, Daniile, primeşte prînzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu”. Şi Daniil a zis: „Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule şi n-ai lăsat pe cei ce Te iubesc pe Tine”. Şi sculîndu-se Daniil a mîncat. Iar îngerul lui Dumnezeu iarăşi a pus pe Avacum la locul lui în pămîntul iudaic. El a proorocit şi despre întoarcerea poporului din Babilon, ca şi despre naşterea Domnului Hristos şi încetarea legii celei vechi; şi a răposat cu doi ani înainte de întoarcerea poporului din robie şi a fost îngropat în satul său. Pătimirea Sfintei Muceniţe Miropia (2 decembrie) Sfînta fecioară Miropia s-a născut în cetatea Efesului, din părinţi creştini şi a fost luminată cu sfîntul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viaţă. A fost crescută apoi de maica sa în frică de Dumnezeu şi avea dragoste a merge adeseori la mormîntul Sfintei muceniţe Ermionia, una din fetele Sfîntului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaşte curgea mir plin de tămăduiri. Deci luînd Miropia din mirul sfintei muceniţe Ermionia şi dîndu-l neputincioşilor, îi tămăduia. Împărăţind atunci Decie şi pornind prigoana asupra creştinilor, maica sa a luat pe Miropia şi s-au dus în insula Hiului, unde avea o moştenire. Închizîndu-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu. Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creştin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat şi cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaş. Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfinţenie credinţa în Hristos şi se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie şi l-a aruncat într-o rîpă spre mîncarea fiarelor şi a păsărilor; şi a pus strajă de departe ca să nu fure creştinii trupul mucenicului. Sfînta fecioară Miropia, pornindu-se cu rîvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale şi a luat în taină trupul mucenicului şi tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat. Apoi, fiind înştiinţat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri şi a poruncit ca să-i poarte pe dînşii prin toată insula aceia şi să-i ispitească zicînd că de nu vor afla trupul cel furat pînă la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele. Atunci văzînd Sfînta Miropia pe străjeri chinuiţi cu lanţuri, legaţi şi tîrîţi, şi mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia şi capetele lor, s-a umilit cu sufletul şi a zis în sine: „Dacă aceştia pătimesc aşa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, şi vor fi tăiaţi, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”. Şi îndată a strigat către dînşii: „O! prietenilor, trupul pe care l-aţi pierdut, eu l-am luat, pe cînd voi dormeaţi”. Ostaşii auzind aceasta îndată au luat-o şi au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicînd: „Stăpînul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfîntă: „Adevărate sînt cele grăite despre tine?”. Sfînta a răspuns: „Adevărat”. Şi a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci aceasta?”. Iar dînsa a răspuns: „Îndrăzneaţă sînt, mustrînd ticăloşia şi nebunia ta!”. La aceste cuvinte mîndrul ighemon s-a pornit spre mînie şi îndată a poruncit să o bată pe dînsa cu toiege, fără milă; şi a fost bătută mult. Apoi a fost tîrîtă de cosiţele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele. Apoi au închis-o în temniţă, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopţii, rugîndu-se sfînta, a strălucit o lumină în toată temniţa; o ceată de îngeri au stat înaintea ei şi în mijlocul lor era Sfîntul Isidor, cîntînd toţi cîntarea cea întreit sfîntă. Căutînd Sfîntul Isidor la muceniţă, a zis: „Pace ţie, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi şi vei primi cununa cea gătită ţie”. Acestea zicînd Isidor, îndată Sfînta muceniţă Miropia, bucurîndu-se, şi-a dat Domnului duhul său şi s-a umplut temniţa de negrăită bună mireasmă, pe care şi străjerii temniţei, mirosind, se înspăimîntară şi se minunară. Iar unul dintr-înşii, văzînd şi auzind toate acelea, alergînd la preot, i-a spus toate cu amănuntul şi a primit Sfîntul Botez; după aceea a dobîndit sfîrşit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropia l-au luat creştinii şi l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu. Pomenirea Cuvioşilor Părinţi sihaştri Ioan, Iraclemon, Andrei şi Teofil (2 decembrie) Aceşti cuvioşi părinţi erau de loc din cetatea Oxirih, care se află în Egipt, aproape de rîul Nilului. Părinţii lor au fost creştini. Îndeletnicindu-se multă vreme cu citirea Sfintelor Scripturi, li s-a umplut sufletul de căinţă. De aceea au părăsit lumea şi, fiind povăţuiţi de Dumnezeu, s-au dus în cele mai adînci locuri ale pustiului. Acolo au dat de un bărbat sfînt foarte bătrîn şi s-au nevoit împreună cu el un an. După moartea bătrînului, au rămas în locul acela şaizeci de ani, trăind în post şi aspră vieţuire. Se hrăneau numai cu poame şi beau apă din Nil; şi aceasta numai de două ori pe săptămînă. Trăiau despărţiţi unul de altul, umblau prin munţi, locuiau prin peşteri şi se rugau lui Dumnezeu. Sîmbăta şi Duminica se întîlneau, săvîrşeau Sfînta Euharistie şi erau împărtăşiţi de îngerul Domnului cu Sfintele Taine. Acestea ni le-a povestit marele sihastru Pafnutie, care i-a văzut şi a scris viaţa lor. Viaţa Cuviosului Părinte Atanasie (închis în Pecersca) (2 decembrie) Eu sînt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Mîntuitorul a împlinit acest cuvînt, pe care L-a zis, pentru Lazăr cel mort de patru zile şi pentru Cuviosul părintele nostru Atanasie, închis în Pecersca, dorind ca şi noi să împlinim cuvîntul bogatului, zis către Lazăr cel sărac, adică: Dacă va merge cineva din morţi la dînşii, se vor pocăi. Acest cuvios Atanasie era călugăr în Sfînta Mănăstire Pecersca, avînd viaţă sfîntă şi plăcută lui Dumnezeu şi mult bolind, a murit. Iar fraţii au îngrijit trupul lui şi l-au înfăşat după cum se obişnuieşte la moartea călugărului; dar din neîngrijire, mortul a rămas două zile neîngropat. Atunci s-a făcut noaptea arătare egumenului, zicînd aşa: „Omul lui Dumnezeu Atanasie zace de două zile neîngropat şi tu nu bagi seamă”. Iar egumenul a venit a treia zi împreună cu fraţii, la cel mort ca să-l îngroape, dar l-au aflat pe el şezînd şi plîngînd.
Deci s-au înspăimîntat toţi dacă au văzut că a înviat şi-l întrebau: „Cum ai înviat şi ce ai văzut sau ai auzit?”. Iar el nu le răspundea lor altceva decît numai atîta: „Mîntuiţi-vă!”. Însă aceia mai mult îl rugau pe Atanasie, vrînd a auzi ceva de la dînsul prin care şi ei să se folosească. Atunci le-a zis lor: „De voi spune vouă, nu veţi crede şi nici mă veţi asculta pe mine”. Iar fraţii i-au răspuns cu jurămînt că vor păzi toate oricîte va zice. Drept aceea a zis lor cel ce înviase: „Să aveţi supunere în toate către egumen, pocăiţi-vă în tot ceasul şi vă rugaţi Domnului Iisus Hristos şi Preacuratei Lui Maici, ca şi cuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, ca să vă săvîrşiţi viaţa voastră bine şi să vă învredniciţi a fi îngropaţi aici în peşteră, împreună  cu sfinţii părinţi. Pentru că aceste trei lucruri sînt mai mari decît toate faptele cele bune. Şi dacă cineva va ajunge să săvîrşească acestea toate, după rînduială, fericit va fi, dar să nu se înalţe cu mintea. Iar mai mult să nu mă mai întrebaţi, ci vă rog, iertaţi-mă”. Acestea zicînd, a intrat în peşteră şi astupînd uşa după sine a petrecut acolo doisprezece ani, neieşind nicăieri, încît niciodată n-a văzut soarele. Ci plîngea neîncetat ziua şi noaptea, gustînd puţină pîine şi apă la două zile, iar în toţi anii aceia n-a grăit nimănui nimic. Apoi, cînd era să se mute la Domnul, a chemat pe toţi fraţii şi le-a zis aceleaşi cuvinte de mai sus, pentru ascultare şi pocăinţă. Şi a adormit cu pace în Domnul, apoi s-a aşezat cu cinste acolo în peşteră, unde s-a şi nevoit. Iar după adormire, a adeverit sfinţenia sa prin facere de minuni. Pentru că un frate anume Vavila, fiind bolnav de şale de mulţi ani, a fost dus la moaştele acestui fericit şi, sărutînd trupul lui, îndată s-a vindecat. Din ceasul acela pînă la moartea sa, niciodată n-a mai bolit de şale, nici de altă boală. Deci Vavila mărturisea despre aceasta fraţilor (dintre care era şi Sfîntul Simon, scriitorul vieţii acestuia), adică, despre arătarea doctorului său, într-acest fel: „Eu, zice el, pe cînd zăceam în mare durere, a intrat deodată acest fericit Atanasie şi mi-a zis: „Vino la mine şi te voi vindeca!” Iar eu am vrut să-l întreb cînd şi cum a venit? Dar el îndată s-a făcut nevăzut. Drept aceea, crezînd celui ce mi s-a arătat, m-am sîrguit a fi adus către dînsul şi aşa m-am vindecat”. De atunci, au priceput toţi, că acest cuvios Atanasie este fericit şi plăcut lui Dumnezeu. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim a învia şi noi din moartea păcatelor şi să vieţuim cu plăcere de Dumnezeu în pocăinţă. După aceasta să dobîndim viaţa cea veşnică, în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu izvorul vieţii, adică Dumnezeu Părintele, şi cu făcătorul de viaţă Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>