OMILIA A VI-a LA CUVINTELE EVANGHELIEI DUPĂ LUCA a Sf.Vasile cel Mare la Duminica a XXVI dupa Rusalii ( Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina )

pilda-bogatului«Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi»[1] şi despre lăcomie

I

Sîntem ispitiţi în două chipuri : sau prin necazurile care încearcă inimile noastre, ca pe aur în cuptor, vădind, prin răbdarea în suferinţe, tăria inimilor noastre, sau adeseori chiar prin buna stare materială, care pentru mulţi este o astfel de încercare a tăriei inimilor noastre. Că-i la fel de greu să-ţi păstrezi sufletul neînfrînt, cînd eşti în necazuri, ca şi să nu te mîndreşti, umilind pe alţii, cînd eşti bogat şi ai de toate.

Pildă de cel dinţii fel de încercare este marele Iov, luptătorul cel neînvins, care a primit, cu inimă neturburată şi cu gînduri neschimbate, asaltul diavolului, pornit asupra lui cu furia unui torent. S-a arătat cu atît mai mare decît ispitele diavolului, cu cît atacurile date de duşman păreau mai mari şi mai de neînvins.

Printre alte multe pilde de ispitele care ne vin de pe urma unei vieţi înfloritoare şi pline de belşug este şi bogatul de care ni s-a citit azi din Evanghelie.

Bogatul acesta avea bogăţie, dar mai nădăjduia alta. Şi Dumnezeu cel iubitor de oameni nu l-a osîndit de la început pentru purtarea lui lipsită de recunoştinţă, ci mereu îi adăuga altă bogăţie la bogăţia de mai înainte, doar-doar îl va sătura odată şi-i va îndupleca sufletul să fie darnic şi milostiv.

«Unui bogat, spune Evanghelia, i-a rodit ţarina ; şi cugeta întru sine, zicînd: «Ce voi face? Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi» [2].

– Dar pentru ce a rodit ţarina unui om care nu avea de gînd să facă nici un fel de biîie din belşugul rodurilor sale?

– Ca să se vadă şi mai bine îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, Care-şi întinde bunătatea Sa chiar şi asupra unor astfel de oameni. Că Dumnezeu plouă peste drepţi şi peste nedrepţi şi răsare soarele Său peste răi şi peste buni[3]. Dar o astfel de bunătate a lui Dumnezeu adună mai multă osîndă pe capul celor răi.

Dumnezeu a adus ploaie peste pămîntul lucrat de mîinile lacomilor ; a dat soarele, ca să încălzească seminţele şi să înmulţească rodu-rile prin buna rodire a pămîntului. De la Dumnezeu sînt unele ca acestea : pămînt roditor, vremi potrivite, belşug de roade, ajutorul animalelor de muncă şi altele, prin care înfloreşte lucrarea pămîntului. Dar de la bogat, ce ? Purtare aspră, ură de oameni, lipsă de dărnicie. Acestea dă bogatul în schimb Binefăcătorului său. Nu şi-a adus aminte că are aceeaşi fire ca şi ceilalţi oameni. Nu s-a gîndit că trebuie să-şi împartă prisosul bogăţiei sale cu cei săraci. N-a ţinut seamă de poruncile : «Nu zăbovi de a face bine celui sărac» [4]; şi: «Milosteniile şi credinţa să nu-ţi lipsească» [5] ; şi: «Frînge cu cel flămînd piinea ta» [6]. N-a ascultat nici strigătul profeţilor, nici al învăţătorilor. Jitniţele lui plesneau, apăsate de mulţimea celor puse în ele, dar inima sa cea lacomă nu se mai umplea. Adăugind mereu noi avuţii la cele vechi, mărindu-şi averea cu adaosurile din fiecare an, a căzut în această încurcătură, din care nu putea ieşi: din pricina lăcomiei, inima nu-1 lăsa să se lipsească de rodurile din anii trecuţi, iar din pricina mulţimii noilor roduri, nu mai avea unde să le pună. De asta chibzuielile sale erau fără de sfîrşit, iar grijile lui de netrecut. De asta zicea întru sine : «Ce voi face ?».

Cărui om nu i-ar fi milă de un suflet atît de chinuit ? Nefericit, din pricina belşugurilor ţarinilor sale; nefericit, din pricina bogăţiilor pe care le avea; şi mai nefericit, din pricina celor aşteptate. Pămîntul nu-i produce roade, ci-i odrăsleşte suspine; nu-i adună belşug de roade, ci griji, necazuri şi încurcătură groaznică. Se plînge la fel cu cei săraci. Oare cel strîmtorat de sărăcie nu dă drumul aceluiaşi strigăt: «Ce voi face ? De unde hrană ? De unde haine ?» Aceleaşi cuvinte le rosteşte şi bogatul: «Ce voi face ?». Se tînguie, măcinîndu-i-se inima de griji. Ceea ce bucură pe alţii, aceea îl mistuie pe lacom. Nu-1 bucură toate bogăţiile de care îi este plină gospodăria, ci îi pişcă sufletul bogăţia ce stă pe afară şi nu mai încape în hambarele sale, ca nu cumva, aruncîndu-şi privirea la cei din jurul lui, să aibă prilej să facă vreun bine celor nevoiaşi.
Mi se pare că boala sufletului lacomului se asemănă cu patima mîncăcioşilor care voiesc mai bine să crape de prea multă mîncare decît să dea celor lipsiţi ce le rămîne.

Gîndeşte-te, omule, la Cel Care ţi-a dat bogăţia! Adu-ţi aminte de tine însuţi, cine eşti, ce administrezi, de la cine ai luat bogăţiile tale şi pentru ce ai fost preferat multor oameni! Eşti slujitorul bunului Dumnezeu, iconomul semenilor tăi. Să nu-ţi închipui că toate bunurile ce le ai au fost pregătite numai pentru pîntecele tău! Ai faţă de bogăţiile ce le stăpîneşti aceeaşi părere pe care o ai faţă de bogăţiile străine. Bogăţiile te bucură pentru puţină vreme, dar apoi dispar fără urmă şi ţi se va cere de ele socoteală exactă. Tu, dimpotrivă ! încui toate avuţiile tale cu uşi şi cu zăvoare ; şi după ce le-ai sigilat cu peceţi, priveghezi, cuprins de griji, te sfătuieşti cu tine însuţi, luîndu-te ca sfetnic pe tine, nebunule, şi te întrebi: «Ce voi face ?». Uşor îţi era să răspunzi aşa : «Voi sătura sufletele celor flămînzi, voi deschide hambarele şi voi chema pe toţi nevoiaşii. Voi imita pe Iosif în predica sa despre iubirea de oameni[7]. Voi rosti acele cuvinte pline de mărinimie : Veniţi la mine toţi cei lipsiţi de pîine ! Fiecare din voi să ia cît îi trebuie, ca dintr-un izvor obştesc, din bunătăţile date mie de Dumnezeu». Dar tu, bogatule, nu spui aşa ! Pentru ce ? Pentru că, din pricina invidiei, nu doreşti ca ceilalţi oameni să se bucure de aceeaşi bunăstare ca şi tine şi, făcînd în adîncul sufletului tău acest sfat viclean, te gîndeşti, nu cum să dai fiecărui om nevoiaş cele de care are nevoie, ci cum să strîngi toate, ca pe toţi să-i lipseşti de folosul lor.

Stăteau lîngă bogat cei ce îi cereau sufletul[8], iar el se sfătuia cu sufletul său cum să-şi mănînce averile. Avea să fie luat din lume în noaptea aceea, iar el se gîndea la mulţi ani de desfătare.

Dumnezeu i-a îngăduit să se sfătuiască în toaită voia şi să-şi dea la iveală gîndurile, pentru ca să primească pedeapsa vrednică de alegerea sa.

III

Să dea Dumnezeu să nu păţeşti şi tu ca acest bogat! Pentru asta s-a scris în Evanghelie pilda bogatului, ca să fugim de asemănarea cu el.

Imită, omule, pămîntul! Fă roade ca el! Nu te arăta mai rău decît pămîntul cel neînsufleţit! Pămîntul nu dă roduri pentru propria lui desfătare, ci pentru ca roadele sale să-ţi slujească ţie. Şi tu, dacă vei arăta rod de binefacere, rodul acesta ţi-1 aduni pentru tine, că mulţumirile pentru faptele bune se întorc la săvîrşitorii lor. Ai dat celui flă-mînd; dar ce ai dat rămîne tot al tău şi ţi se întoarce cu adaos. După cum grîul care cade în pămînt dă rod celui ce 1-a aruncat, tot aşa şi pîinea dată celui flămînd aduce mult folos mai tîrziu. Să dea Dumnezeu ca sfîrşitul lucrării pămîntului tău să fie începmt al seminţei cereşti ! «Semănaţi, spune Scriptura, pentru voi înşivă întru dreptate» [9]. Pentru ce te chinui, pentru ce te munceşti, străduindu-te să închizi bogăţia în ziduri de lut şi de cărămidă ? «Mai bun este un nume bun decît bogăţie multă»[10]. Iar dacă ţi-s dragi banii pentru cinstea ce o ai de pe urma lor, gîndeşte-te că este mai de folos, pentru slava ta, să fii numit tată a nenumăraţi copii, decît să ai nenumărate monezi în pungă. Banii îi vei lăsa pe pămînt, chiar dacă nu vrei; dar cinstea, ce o ai de pe urma faptelor bune, o vei duce înaintea Stăpînului, cînd tot poporul, stînd împrejurul Judecătorului obştesc, te va numi hrănitorul şi binefăcătorul lui şi te va numi cu toate numele ce se cuvin iubirii de oameni. Nu vezi pe cei care-şi cheltuiesc, de dragul unei cinstiri de scurtă durată şi de dragul aclamaţiilor şi al aplauzelor mulţimii, averea lor în teatre, cu luptători de lupte greco-romane, cu măscărici şi cu luptători cu fiare sălbatice, spectacole de care ar trebui să ne scîrbin privindu-le ? Şi tu te zgîrceşti să cheltuieşti avuţia ta, prin care te vei urca la o slavă atît de mare ? Dumnezeu te va primi, îngerii te vor aplauda, toţi oamenii, cîţi sînt de la începutul lumii, te vor ferici; slava veşnică, cununa dreptăţii, împărăţia cerurilor vor fi răsplălţile bunei administrări a acestor bogăţii stricăcioase. Dar la nici una din ele nu te gîndeşti! De dragul celor de aici dispreţuieşti pe cele nădăjduite! Haide, deci, şi împarte-ţi în felurite chipuri bogăţia ! Fii generos, fii strălucitor la faţă cînd dai avuţia ta celor lipsiţi! Să se spună şi despre tine cuvintele Scripturii: «A risipit, a dat săracilor, dreptatea lui rămîne în veac!»[11] Nu scumpi produsele tale, îngreunînd nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grîul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi hambarele, că «cel ce scumpeşte preţul griului este blestemat de popor»[12]. Nu aştepta vremuri de foamete, din dragostea de aur ! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-ţi înmulţeşti averile ! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor ! Nu preface mînia lui Dumnezeu in prilej de înmulţire a averilor tale ! Nu înrăutăţi, cu biciul neomeniei tale, ranele celor în suferinţă ! Te uiţi la aur, dar la frate nu te uiţi! Cunoşti bine ce scrie pe monezi, deosebeşti moneda falsă de cea bună, dar nu cunoşti deloc pe fratele tău în vreme de nevoie.

IV

Lucirea aurului te desfătează, dar nu te gîndeşti cîte suspine ale nevoiaşului te urmăresc. Cum să-ţi pun sub ochi suferinţele săracului ? Săracul se uită de jur împrejur în casa lui şi vede că în casa lui nu-i aur şi nici nu va fi vreodată. Mobilele şi hainele lui, toate în valoare de cîţiva bani, sînt singura avere a săracului. Ce să facă ? Îşi aruncă în sfîrşit ochii la proprii săi copii şi se hotărăşte să-i ducă în piaţă şi să-i vîndă ca prin ei să scape de moartea ce-1 ameninţă. Gîndeşte-te acum ce luptă se dă în sufletul lui: între foamea care-1 ameninţă şi dragostea părintească ! Foamea îl ameninţă cu cea mai crudă moarte, iar firea se împotriveşte, sfăituindu-1 să moară împreună cu copiii lui. Porneşte de multe ori de-acasă să-şi înfăptuiască gîndul, şi tot de atîtea ori se întoarce. în cele din urmă, însă, este biruit, silit de nevoie şi de trebuinţe peste care nu poate trece. Care-s gîndurile ce chinuiesc pe tată ? «Pe care dintre copii, îşi spune el, să-1 vînd mai întîi ? Care dintre copiii mei va plăcea mai mult vînzătorului de grîu ? Să-1 duc pe cel mai mare ? Dar vîrsta lui mă ruşinează ! Să-1 duc pe cel mai tînăr ? Dar mi-i milă de tinereţea lui, că nici nu-şi dă seama de nenorocirea ce ne ameninţă! Copilul acesta seamănă mult cu părinţii; celălalt învaţă bine. Vai, în ce încurcătură mă găsesc! Ce voi face ? Pe care dintre copii să sacrific ? Ce suflet de fiară să iau ? Cum să-mi ascund firea de om ? Dacă-i voi opri pe toţi, îi voi vedea pe toţi morţi de foame ? dacă voi vinde pe unul din ei, cu ce ochi mă voi uita la ceilalţi, cînd ei mă bănuiesc că nu-i iubesc ? Cum voi mai sta în casă, cînd însumi m-am lipsit de copii ? Cum mă voi aşeza la masă, cînd mi-am dobîndit mînca-rea de pe masă cu un astfel de preţ ?». Şi în urmă săracul, cu ochii plini de lacrimi, merge totuşi să-şi vîndă pe cel mai iubit dintre copii.

Pe tine, bogatule, nu te mişcă suferinţa lui, nu iei în seamă că şi el e de aceeaşi fire cu tine. Foamea îl strînge de gît pe nenorocit şi tu îl duci cu vorba, îl iei în rîs, îi măreşti şi mai mult nenorocirea. Săracul îşi vinde rodul propriilor sale măruntaie, ca să-şi cumpere cele ale gurii, iar ţie nu numai că nu-ţi amorţeşte mîna, care primeşte preţul unor astfel de nenorociri, ci mai mult încă te tîrguieşti asupra preţului, te tocmeşti ca să dai cît mai puţin şi să iei cît mai mult şi, în toate chipurile, cauţi să îngreunezi nefericitului nenorocirea. Lacrimile lui nu te mişcă, iar suspinul lui nu-ţi înmoaie inima ; rămîi neînduplecat şi aspru. Numai aur vezi, numai aur îţi închipui. Aur visezi cînd dormi, şi la aur te gîndeşti cînd eşti treaz. După cum nebunii nu văd lucrurile cum sînt, ci cum şi le închipuie nebunia lor, tot aşa şi sufletul tău, stă-pînit de dragostea de bani, vede numai aur, vede numai argint. Ţi-i mai plăcut la vedere aurul decît soarele. N-ai altă dorinţă decît ca totul să se prefacă în aur şi născoceşti orice ca să ţi se împlinească dorinţa.

V

Ce nu faci de dragul aurului? în mîinile tale griul se preface în aur, vinul în aur, lîna în aur. Orice afacere, orice gînd îţi aduce aur; chiar aurul, pe care-1 dai cu împrumut, se înmulţeşte prin dobîndă. Nu te mai saturi de aur şi pofta ta de aur nu are hotar.

De multe ori dăm copiilor lacomi să mănînce cît vor din mîncăru-rile ce le plac, pentru ca, prin mîncatul peste saţiu, să-i dezgustăm de ele. Cu lacomul nu putem face aşa ; lacomul, cu cît se îndoapă mai mult, cu atît doreşte mai mult.

«De-ar curge în valuri bogăţia, spune Scriptura, nu vă lipiţi inima de ea»[13]. Tu însă, bogatule, pui stavilă bogăţiei care se revarsă, astupi găurile prin care poate să iasă. Ce-ţi face, însă, bogăţia stăvilită şi închisă ? Pentru că-i închisă cu sila înlăuntru şi-i prea multă, rupe stă-vilarele, sfărîmă hambarele bogatului şi dărîmă jitniţele lui întocmai ca năvala duşmanilor. Bogatul, însă, nu se.dă bătut; zideşte alte hambare mai mari, şi nu-i sigur de nu le va lăsa tot stricate moştenitorului lui. Ba se poate, mai degrabă, să fie el smuls din viaţă şi să plece mai înainte de a le ridica, aşa cum dorea sufletul său lacom. Iar bogatul din Evanghelie şi-a găsit un sfîrşit pe măsura sfătuirilor sale rele.

Voi, dacă vreţi să mă ascultaţi, deschideţi toate uşile hambarelor voastre, daţi drumul bogăţiei să curgă cu îmbelşugare. După cum apele unui rîu mare cînd străbat pămîntul prin numeroase canale îl fac roditor, tot aşa şi voi, daţi drumul pe felurite căi bogăţiei să se reverse în casele săracilor. Dacă fîntînile sînt sleite din cînd în cînd, dau mai multă apă. Dar dacă se lasă apa în fîntînă, apa se strică. Tot aşa şi bogăţia : dacă stă pe loc, este nefolositoare ? dar dacă se mişcă şi-i dată Si altora, este şi folositoare tuturora şi rodnică. O, cît este de mare lauda primită de la cei cărora le-a făcut bine ! Să n-o dispreţuieşti ! Cît este de mare lauda primită de la dreptul Judecător ! Să n-o pui la îndoială ! Pretutindeni să-ţi stea în faţă pilda bogatului osîndit din Evanghelia de azi! îşi păzea cu grijă bogăţiile pe care le avea şi se neliniştea pentru bogăţiile nădăjduite, cu toate că nu ştia precis de va mai trăi mîine. Se gîndea la ziua de mîine, dar astăzi o lua înainte cu păcatul. Nu venise încă nimeni să-i ceară ceva, dar i-o lua înainte, arătîndu-şi sălbătici-mea sufletului său. Nu-şi strînsese încă de pe cîmp roadele şi era şi osîndit pentru lăcomia lui. Pămîntul îl întîmpina cu rodurile sale : arăta în brazde holde bogate de grîu, scoatea la iveală pe coardele viţei struguri mulţi, făcea ca măslinul să fie încărcat de rod, iar pomii făgăduiau toată desfătarea fructelor ; dar stăpînul pămîntului era lipsit de dărnicie şi fără rod; nu strînsese încă de pe cîmp roadele pămîntului şi se chinuia ca cei nevoiaşi! Şi totuşi cîte primejdii nu-1 mai păşteau pînă la strîngerea recoltei! Grindina putea s-o nimicească, arşiţa să i-o răpească din mîini, iar ploaia căzută din nori, la timp nepotrivit, să distrugă roadele. Pentru ce nu te rogi Domnului să ducă la bun sfîrşit darurile Sale ? Tu, însă, luîndu-I-o înainte, te faci nevrednic de primirea darurilor ce ţi le-a arătat.

VI

Vorbeşti întru ascuns cu tine însuţi, dar cuvintele tale sînt judecate în cer. De asta de acolo îţi vin şi răspunsurile.

-Care sînt cuvintele bogatului ? Ce spune ?

-«Suflete, ai multe bunătăţi strînse! Mănîncă, bea, veseleşte-te în fiecare zi !» [14].

Ce nebunie ! De-ai avea suflet de porc, n-ai putea să-i făgăduieşti sufletului altceva ! Atît de dobitoc eşti, atît de neînţelegător faţă de bunătăţile sufleteşti, încît dai sufletului mîncărurile destinate trupului şi dai sufletului acelea pe care şi stomacul le dă afară ! De ţi-ar fi sufletul virtuos, de-ai fi plin de fapte bune, de-ai fi prieten cu Dumnezeu, de-ai avea multe virtuţi, da, atunci ai avea dreptul să spui sufletului tău să se bucure! Dar pentru că te gîndeşti la cele pămînteşti, pentru că pîntecele ţi-i dumnezeu, pentru că eşti ou totul trupesc, robit patimilor, ascultă-ţi numele ce ţi se potriveşte, nume pe care nu ţi l-au pus oamenii, ci însuşi Domnul: «Nebune, în această noapte, îţi vor cere sufletul tău de la tine! Iar cele ce-ai gătit ale cui vor fi ?»[15].

Batjocura cuvenită nebuniei lui e mai mare ca osînda cea veşnică. Avea să fie luat de pe pămînt după puţină vreme, şi totuşi îşi făcea planuri de viitor, spunînd: «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi !»[16].
Foarte bine faci, i-aş putea spune. Merită să fie stricate hambarele nedreptăţii. Dărimă, cu propriile tale mîini, pe cele pe care le-ai zidit rău ! Distruge jitniţele tale, de la care nimeni n-a plecat vreodată mîngîiat! Dărimă casa, care a fost paznicul lăcomiei tale ! Ridică acoperişurile, dărîmă zidurile, arată soarelui grîul mucezit! Scoate din închisoare bogăţia înlănţuită ! Pune în văzul lumii cămările cele întunecate ale lui mamona !

«Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi !».

De le vei umple şi pe acestea, ce vei mai născoci oare ? Le vei strica din nou şi iar le vei zidi ? Poate fi oare o mai mare nebunie să te chinui mereu să zideşti cu zel şi să dărîmi cu zel ? De vrei, ai jitniţe! Casele săracilor ? «Strînge-ţi comoară în ceruri!»[17]. Comorile strînse acolo nu le mănîncă moliile, nu le strică putreziciunea, nu le fură hoţii[18].

-Voi da săracilor, îmi răspunzi tu, după ce voi umple hambarele cele noi!

-Mulţi ani ţi-ai mai hotărît vieţii tale ! Ia aminte, însă, ca nu cumva moartea să se grăbească şi s-o ia înaintea planurilor tale ! Făgăduinţa ta nu-i dovada bunătăţii tale, ci a vicleniei tale ! Făgăduieşti, nu pentru ca să dai mai tîrziu, ci ca să amîni pentru moment datul. Că, în sfîrşit, ce te împiedică să dai acum ? Nu-i nici un nevoiaş ? Nu-ţi sînt pline hambarele ? Nu te aşteaptă răsplata ? Nu este clară porunca ? Flămîndul se topeşte de foame, cel gol îngheaţă, datornicul este dus la închisoare. Tu, însă, amîni milostenia ta pe mîine! Ascultă ce-ţi spune Solomon : «Nu zice : Du-te şi vino mai tîrziu şi-ţi voi da mîine, că nu ştii ce aduce ziua de mîine /» [19]. Cît de mari porunci dispreţuieşti, pentru că urechile îţi sînt astupate de iubirea de argint! Cît de mult ar trebui să mulţumeşti bunului Dumnezeu, Binefăcătorului tău, cît de vesel ar trebui să fii, cît de mîndru de cinstea ce ţi se dă, că nu turburi uşile altora, ci alţii vin la ale tale ! Dar aşa, eşti trist, greu de găsit, te fereşti să întîlneşti pe cineva, ca nu cumva să fii silit să-ţi scape ceva din mîini. Nu cunoşti alt răspuns decît acesta : «N-am ! Nu dau ! Şi eu sînt sărac !».

Da, eşti cu adevărat sărac şi lipsit de orice faptă bună ! Eşti sărac în iubirea de oameni, sărac în credinţa în Dumnezeu, sărac în nădejdea vieţii veşnice !
împarte grîul tău fraţilor tăi! Dă astăzi nevoiaşului ceea ce mîine e putred ! Cel mai cumplit chip de zgîrcenie e acela să nu dai celor nevoiaşi din cele ce se strică !

VII

-Dar pe cine nedreptăţesc dacă ţin bogăţiile mele ?

-Spune-mi, bogatule, care sînt bogăţiile tale, de unde le-ai luat şi le-ai adus în viaţă ? Bogaţii se asemănă cu un om care, ocupînd un loc în teatru, ar opri pe alţii să mai intre, deoarece socoteşte că spectacolul este numai pentru desfătarea lui şi nicidecum pentru desfătarea tuturor. Bogaţii consideră averile, care sînt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru că ei au pus mina mai întîi pe ele. Dacă fiecare om şi-ar opri pentru sine numai atît cît îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sărac. N-ai ieşit gol din pîntece ? Nu te vei întoarce iarăşi gol în pămînt ? De unde este, dar, bogăţia ta ? De spui că o ai datorită întîmplării, atunci eşti un necredincios, că nu cunoşti pe Creatorul tău şi nu mulţumeşti Celui Ce ţi-a dat bogăţia. De mărturiseşti că o să ai de la Dumnezeu, spune-mi motivul pentru care ai primit-o de la El. Nu este oare nedrept Dumnezeu, că a făcut între oameni o repartiţie neegală a bunurilor ? Pentru ce tu eşti bogat şi acela sărac ? Negreşit, pentru ca tu să-ţi primeşti răsplata bunătăţii tale şi a administrării credincioase a bogăţiei, iar acela să fie cinstit cu marile recompense ale răbdării. Tu, care bagi totul în sînurile nesăturate ale zgîrceniei, cum poţi socoti că nu nedreptăţeşti pe nimeni, cînd lipseşti de cele de trai pe atîţia nevoiaşi ? Cine-i lacom ? Acela care nu se mulţumeşte cu cele ce are ! Cine-i hoţ ? Acela care ia cele ce sînt ale fiecăruia dintre noi! Oare nu eşti lacom, nu eşti hoţ cînd îţi însuşeşti cele ce ţi-au fost date în administrarea ta ? Cel care dezbracă pe cel îmbrăcat se numeşte borfaş. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate face asta ? Pîinea, pe care o ţii tu, este a celui flămînd ; haina, pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat ; încălţămintea, care se strică în casele tale, este a celui desculţ; argintul, pe care-1 ţii îngropat, este al celui nevoiaş. Deci, pe atîţia oameni nedreptăţeşti cîtor ai putea să le dai din avuţiile tale.

VIII

Frumoase sînt cuvintele tale, dar mai frumos e aurul, îmi răspunde bogatul.
Tot aşa răspund şi desfrînaţii cînd le vorbim de castitate. Că acelora, cînd le vorbim de rău pe femeia cu care trăiesc, pomenirea ei le aţîtă şi mai mult pofta.

Cum să-ţi pun sub ochi toate suferinţele săracilor, ca să cunoşti din cîte suspine îţi strîngi averile tale ! O, ce mare preţ vei pune în ziua judecăţii pe aceste cuvinte : «Veniţi, binecuvîntaţil părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flă-mînzit şi Mi-aţi dat să mănînc ; am însetat şi Mi-aţi dat să beau ; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat» [20]. Şi cîtă frică, sudoare şi întuneric te va cuprinde cînd vei auzi osînda : «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în întunericul cel mai din afară, cel gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămînzit şi nu Mi-aţi dat să mănînc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau ; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat» [21]. în ziua judecăţii nu-i acuzat răpitorul, ci cel ce nu şi-a împărţit averile !

Ţi-am spus cele ce am socotit că-ţi sînt de folos. De crezi spusele mele, îţi stau în faţă bunătăţile făgăduite; de nu asculţi de cuvintele mele, ameninţarea este scrisă, de care mă rog lui Dumnezeu să scapi, ajungînd la gînduri mai bune, ca să fie bogăţia ta preţ de răscumpărare păcatelor tale şi să te îndrepte spre bunătăţile cereşti ce-ţi sînt pregătite, cu harul Celui Ce ne-a chemat pe toţi la împărăţia Lui, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>