LA INTRAREA ÎN BISERICĂ A PREASFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU – SF.TEOFAN ZAVORATUL

intrarea_in_biserica_a_maicii_domnului_11 (1)Este adusă în Templu Preasfânta Fecioară, prunca Maria, viitoarea Maică a Mântuitorului şi a tuturor celor ce cred în El! Prăznuind acum, ca fii ai ei după credinţă şi după duh, această lucrare din viaţa sa, să ne silim şi să urmăm acestei lucrări, potrivit puterii şi însemnătăţii ei. Pentru că prorocul a preînchipuit: Aduce-se-vor împăratului fecioare în urma ei, cele de aproape ale ei se vor aduce ţie… aduce-se-vor în Biserica împăratului (Ps. 44, 16, 18). Fecioarele sunt sufletele credincioşilor; Biserica împăratului este petrecerea lui Dumnezeu în adâncul cel mai lăuntric al sufletului. Dacă noi suntem credincioşi, atunci trebuie să ne suim, pe urmele Maicii lui Dumnezeu, în templul lăuntric, înaintea feţei însuşi împăratului Dumnezeu.

Aducerea în Biserică a Maicii lui Dumnezeu nu a fost, dealtfel, doar mai-înainte-însemnare a suirii tuturor credincioşilor înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar temelia şi începutul ei au fost deja puse, şi însăşi calea într-acolo a fost deja croită de însuşi Domnul Mântuitorul, după omenitatea Sa. El a intrat, cum scrie apostolul, chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu (Evr. 9, 24). în persoana lui Iisus Hristos, omenirea a străbătut cerurile şi s-a înfăţişat lui Dumnezeu însuşi – nu pentru Domnul, ci pentru noi. Prin asta s-a deschis adevărata cale a sfinţilor (v. Evr. 9, 8), care era ascunsă pentru cei din vechime sub simbolul intrării în Sfânta Sfintelor Cortului legământului. De atunci, toţi credincioşii au deja îndrăznire să intre întru cele dinlăuntrul catapetesmei, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergator (Evr. 6, 19-20) – să intre pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o prin catapeteasmă, adică prin trupul Său (Evr. 10, 19-20).

în fapt, credincioşii intră înaintea feţei lui Dumnezeu pe această cale nouă şi vie abia după ieşirea din trup. Dar pentru a ne învrednici de lucrul acesta trebuie ca în viaţa pământească să săvârşim cu mintea şi cu inima ceea ce se săvârşeşte cu lucrul după moarte, adică trebuie încă de aici să ne suim cu mintea şi cu inima întru cele dinlăuntrul catapetesmei, să ne înfăţişăm lui Dumnezeu şi să ne statornicim acolo spre petrecere veşnică.

Maica lui Dumnezeu a suit pe trepte. Şi suişul minţii spre Dumnezeu are treptele sale. Multe asemenea trepte putem număra. Vi le voi arăta pe cele mai însemnate.

Cea dintâi treaptă este întoarcerea de la păcat la virtute. Omul păcătos nu îşi aduce aminte de Dumnezeu şi de mântuirea sufletului său nu se îngrijeşte, ci trăieşte fară păs, îndestulându-şi patimile şi înclinările fară să se mărginească în nici un fel, îngrijindu-se doar, cel mult, ca asta să nu îi strice relaţiile cu ceilalţi. Este limpede unde îl duce pe om o asemenea cale! însă păcătosul, în nepăsarea şi negrija sa, nu vede asta. Domnul veghează, totuşi, asupra lui. Şi se întâmplă ca fie îngerul păzitor în inimă, fie cuvântul lui Dumnezeu prin auz să descopere ochilor lui prăpastia spre care se îndreaptă cu ochii închişi. Când păcătosul simte primejdia stării sale şi se trezeşte în el dorinţa să scape de pierzarea ce îl aşteaptă, el ia în inima sa hotărârea nestrămutată să se lase de faptele şi obiceiurile sale rele de mai înainte şi să înceapă a trăi potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Tocmai această schimbare în bine a vieţii sau, după cum am zis, întoarcere de la păcat la virtute este cea dintâi treaptă a suişului către Dumnezeu. Pe cel ce a păşit pe această treaptă îl vedeţi îndeletnicindu-se cu încordarea puterilor sale pentru a săvârşi această singură faptă bună. Nu se duce la chefuri, nici la teatru, nici la baluri, nicăieri unde oamenii fac placul patimilor şi prin ele slujesc satanei. El nu pierde niciodată vremea degeaba: fie la datorie, fie cu ostenelile de familie, fie cu lucrurile evlaviei şi facerii de bine. Merge la biserică pentru slujbe îndată ce are putinţa, şi păzeşte toate rânduielile Bisericii; ajută în fel şi chip celor nevoiaşi, îşi face treaba conştiincios, rabdă, când e nevoie să rabde, şi pentru sine, şi pentru alţii, păzeşte pacea şi împacă, se deosebeşte prin statornicie şi prin seriozitate, nu flecăreşte, nu se ceartă, doarme cu măsură, mănâncă cu măsură şi aşa mai departe. Iată cea dintâi treaptă!

A doua treaptă este întoarcerea de la facerea de bine cea dinafară la stârnirea şi păzirea simţămintelor şi aşezărilor sufleteşti bune. Lucrurile dinafară sunt preţuite mai mult după simţămintele şi aşezările sufleteşti cu care sunt săvârşite. Aceste simţăminte nu sunt întotdeauna aşa cum trebuie, chiar dacă par astfel, şi ca atare pierd cea mai mare parte a faptelor noastre bune. De pildă, a merge la biserică este un lucru plăcut lui Dumnezeu – însă pe el se poate altoi slava deşartă, care îl face neplăcut lui Dumnezeu. Omul poate sta cu plăcere în biserică, dar pentru a trage cu ochiul la una şi la alta sau pentru a-şi gâdila auzul, potrivit mustrării apostolului. Şi asta nimiceşte bunătatea petrecerii în biserică. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu oricare faptă bună. Putem da milostenie, putem posti – ca să fim văzuţi; ne putem osteni mult pentru alţii – din dorinţa de a plăcea oamenilor; ne putem însingura şi răbda – din dispreţ; ne putem îndeplini îndatoririle de serviciu aşa cum trebuie -din interes şi din dorinţa de câştig nedrept. Aşa că dacă vom urmări întreaga sumă a faptelor noastre bune şi vom judeca cu asprime simţămintele cu care au fost săvârşite ele, s-ar putea să iasă la iveală că acestea nu înseamnă nimic -sunt nimicite de netrebnicia simţămintelor ascunse îndărătul lor. Şi este păcat! Aşadar avem nevoie să luăm aminte cu de-amănuntul ca nici un simţământ rău, nici o aşezare sufletească rea să nu întineze faptele noastre bune. La început, când omul de-abia s-a întors de la păcat la facerea de bine, se poate spune că încă nu are când să se ocupe de cele lăuntrice ale sale… Toată grija lui este întoarsă spre a se dezobişnui de lucrurile rele şi a se obişnui cu cele bune. De pildă, la biserică nu mergea, ci petrecea vremea în oarecare plăceri: trebuie să se dezveţe de obiceiul acesta rău şi să se deprindă cu biserica. Milostenie nu dădea, ci cheltuia banii pe altele, risipea, irosea pe chefuri: trebuie să se dezveţe de chefuit şi să se deprindă cu facerea de milostenie. Posturile nu le ţinea, ci mânca mult, gustos şi de dulce: trebuie şi aici să se dezveţe de unele şi să se deprindă cu altele. Şi aşa în toate! Aşadar, zic, la început, când cel ce s-a întors de la păcat de-abia se dezvaţă de faptele şi obiceiurile păcătoase şi se deprinde cu facerea de bine, nu are când să-şi urmărească simţurile, chiar dacă lucrul acesta nu este cu neputinţă şi nici măcar neobişnuit. Atunci, lupta lui cu sine însuşi face ca orice faptă a lui să aibă mare preţ, chiar dacă în ea se strecoară vreun simţământ care nu este bun. Mai apoi însă, după ce s-a deprins cu facerea de bine şi s-a statornicit în rânduiala vieţii îmbunătăţite şi evlavioase, el trebuie negreşit să intre înlăuntrul inimii sale şi să îşi cerceteze simţămintele cu de-amănuntul. înainte, când erau încă puternice obiceiurile păcătoase, vrăjmaşul se străduia să-1 abată de la faptele cele bune – iar acum, când s-a dezvăţat de obiceiurile păcătoase şi s-a statornicit în bine, vrăjmaşul începe să nimicească bunătatea faptelor prin simţăminte nedrepte. Şi atunci, este nevoie să ne întoarcem către cele lăuntrice şi să ne cercetăm simţămintele. Vremea când cel ce slujeşte binelui, ajungând la conştiinţa faptului că osteneala sa este primejdioasă ori nefolositoare dacă în miezul faptelor bune nu se află simţăminte bune, ia hotărârea neclintită de a intra înlăuntrul său, de a cerceta cu de-amănuntul inima sa şi de a nu îngădui nicidecum simţăminte şi aşezări sufleteşti rele, altfel spus această întoarcere de la facerea de bine cea dinafară la îmbunătăţirea simţămintelor şi aşezărilor sufleteşti lăuntrice este cea de-a doua treaptă în suişul spre Dumnezeu. Ea se numeşte petrecere lăuntrică, luare-aminte a minţii, trezvie, deosebire a gândurilor sau curăţire a inimii. Această lucrare stă pe de-a-ntregul în a goni simţămintele rele şi a le atrage, a le stârni şi a le întări pe cele bune… începând dis-de-dimineaţă, zice Sfântul Diadoh, stai la intrarea inimii şi taie capetele gândurilor rele ce ies de acolo. Pentru că orice lucru va trebui să facem, îndată se iţeşte din inimă un gând rău ca să-1 întineze. Datoria noastră este de a izgoni gândul rău, punân-du-1 pe cel bun în locul lui, şi a săvârşi lucrul cu gândul acesta bun. De pildă, vă pregătiţi să mergeţi la biserică, şi vin gândurile: „Imbracă-te mai bine, ca să se uite lumea la tine…”, sau: „Mergi, mergi, acolo o să-1 vezi pe cutare sau o s-o vezi pe cutare…”, sau şi: „Du-te, ca să zică lumea că eşti evlavios…”, şi aşa mai departe. Toate acestea trebuie alungate şi în locul lor trebuie pricinuit în inimă simţământul îndatoririi de a fi în biserică întru slava lui Dumnezeu, şi cu simtământul acesta trebuie mers la biserică. La fel trebuie să facem şi în toate celelalte. Cu cât îşi va păzi cineva mai cu luare-aminte inima şi cu cât va taia mai necruţător gândurile şi simţămintele rele care apar din ea, cu atât mai grabnic va slăbi, va istovi şi va nimici aceste cugete pătimaşe. Ele vor apărea tot mai puţin, iar în cele din urmă se vor potoli cu totul şi vor înceta să ne mai tulbure, iar în locul lor se vor înrădăcina simţăminte bune şi sfinte. în inimă se vor sălăşlui atunci pacea şi odihna netulburată, ca atunci când un pahar cu apă tulbure este pus în aşa fel încât să nu se clatine. Toată curăţia se va lăsa la fund: cu cât se lasă mai mult, cu atât mai curată se face apa, iar în cele din urmă se curăţă de tot. Cerul, soarele, luna si stelele se vor vedea în el! Iată cea de-a doua treaptă: curăţirea şi curăţia inimii prin lupta cu gândurile şi patimile!

A treia treaptă este întoarcerea dinspre sine spre Dumnezeu, care este alcătuită din starea cu mintea şi cu inima înaintea feţei lui Dumnezeu, ceea ce şi înseamnă de fapt intrare în cele mai dinlăuntrul catapetesmei pe calea cea nouă şi vie. Primele două trepte sunt numai pregătire pentru aceasta, însă de aşa fel că fară ele nu se poate – şi, pe de altă parte, fară cea din urmă ele nu duc la scop. începutul ei stă în a te întări în gândul la aceea că Dumnezeu este de faţă. Oriunde ai fi, orice ai face, să îţi dai seama că atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu este aţintit asupra inimii tale şi o pătrunde. Soarele pe cer luminează întreaga lume, şi toate făpturile se mişcă şi lucrează în lumina lui: şi noi să ne facem toate lucrurile duhovniceşti având întărit pe cerul minţii noastre Soarele Cel gândit – pe Dumnezeu Atotvăzătorul. Această aşezare sufletească vine de la sine înlăuntrul nostru după împăcarea gândurilor şi curăţirea inimii de patimi, care au loc pe a doua treaptă. Pentru că Domnul grăieşte astfel: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). însă nu numai în vedere ca stare rece înaintea lui Dumnezeu este esenţa acestei trepte. Acesta e doar pridvorul, ca să zic aşa, iar treapta în sine este a năzui cu inima către Dumnezeu uitând de tot ce este în tine şi în jurul tău, a dispărea în Dumnezeu, altfel spus a fi răpit la El. Sfinţii Părinţi numesc aceasta extaz, ek-stasis pe greceşte, adică ieşire din rânduiala cea obişnuită a vieţii şi cufundare în Dumnezeu. Pentru a vă aduce mai pe înţeles ceea ce vreau să spun, vă voi da o pildă: despre un oarecare Bătrân se spunea că îşi amintea de sine doar până la prima „slavă”, adică timp de trei psalmi, după care se cufunda în vederea dumnezeiască şi aşa, în chip gândit, se ruga fară cuvinte Domnului, stând în picioare nemişcat. Despre alt Bătrân se spunea că seara se punea la rugăciune întorcându-se cu faţa spre răsărit, îşi ridica mâinile, era răpit la Dumnezeu şi aşa rămânea fară schimbare până când soarele, răsărind, îl cobora din înălţimea cea fericită cu loviturile razelor sale. Tocmai aceasta este răpirea înaintea feţei lui Dumnezeu, altfel spus intrarea în cele mai dinlăuntru, de care ne-a adus aminte Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o prăznuim astăzi. De fapt, aceasta e starea ei cea mai înaltă; felul în care se vădeşte starea aceasta de obicei, la începuturile sale, este arderea inimii, altfel spus aprinderea simţămintelor în timpul citirii, al rugăciunii, al facerii de bine, acasă şi la biserică, la treabă şi pe drum. Rodul ei este rugăciunea. Simţământul cade asupra inimii – omul intră cu conştiinţa înlăuntru şi nu mai vrea să aibă nimic în gând afară de Dumnezeu. Dacă el se roagă în starea aceasta, nu se mai satură de metanii şi de suspinări rugătoare către Dumnezeu. Arderea inimii îl face fericit şi el şi-ar dori să fie totdeauna în starea aceasta dacă ar fi cu putinţă, după cum încredinţează Macarie Egipteanul. Iată, cine a început să ajungă la asemenea stări a păşit pe a treia treaptă, adică a început să suie de la sineşi la Dumnezeu! Aceasta este marginea suişurilor, însă margine fară margine, pentru că Dumnezeu este nesfârşit!

Iată, deci, cele trei trepte ale suişului în urma Preasfintei Fecioare înaintea feţei lui Dumnezeu! Pe care dintre ele ne aflăm, fraţilor? Pe prima, pe a doua sau pe a treia? Insă pe oricare ar sta omul, tot este bine. Dar dacă cineva se tăvăleşte în păcat şi în patimi fară să se îngrijească de mântuire, e foarte rău! Şi dacă s-a întors cineva de la păcat şi a păşit pe calea virtuţii, acela este deja de partea cea bună. Numai să nu stea pe loc, pentru că lucrul acesta este primejdios, ci să se tot mişte înainte câte puţin, uitând cele ce sunt în urmă şi către cele dinainte tinzând, cum a dat poruncă apostolul (Filip. 3, 14). Amin!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>