Sinaxar 15 noiembrie

sf.-mucenici-si-marturisitori-gurie-aviv-diaconul-si-samonaPătimirea Sfinţilor Mucenici Mărturisitori Gurie, Samona şi Aviv
(15 noiembrie)

Cînd Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Diocleţian şi Maximian şi era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbaţi dreptcredincioşi şi cu fapte bune, anume Gurie şi Samona. Ei vieţuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuţi în Edesa, n-au voit a rămîne într-însa, pentru gîlcevile şi fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege şi pricire în cetate. Ci, fugind de lume şi de răutăţile ei, au ieşit afară din cetate şi, depărtîndu-se de oamenii cei necredincioşi, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezînd în El şi slujindu-I cu osîrdie ziua şi noaptea, în post, în rugăciune şi în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credinţă, ci şi pe alţii îi povăţuiau; apoi pe mulţi necredincioşi, întorcîndu-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.

Deci, înştiinţîndu-se despre dînşii Antonin, care era pus atunci de împăraţii romanilor ca stăpînitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei şi pe toţi cei care urmau învăţăturii lor. Fiind prinşi de păgîni, mărturisitorii lui Hristos, Gurie şi Samona, şi împreună cu dînşii mulţime de credincioşi, au fost ţinuţi sub strajă pînă la o vreme. Iar după cîtăva vreme, chemînd Antonin pe urmaşii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului şi să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gîndind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învăţătorii creştinilor, apoi şi ceilalţi se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie şi pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalţi, certîndu-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca şi cum şi-ar fi făcut milă cu dînşii.

Deci, pe cei doi sfinţi mărturisitori punîndu-i înaintea judecăţii, a zis către dînşii: „Marii noştri împăraţi vă poruncesc ca, depărtîndu-vă de credinţa creştinească, să vă închinaţi marelui zeu Die (Joie) şi să-i aduceţi tămîie în capiştea lui”. La aceasta Sfîntul Samona a răspuns: „Nu ne vom depărta de credinţa cea dreaptă, prin care aşteptăm să dobîndim viaţă fără de moarte şi nu ne vom închina lucrurilor făcute de mîini omeneşti”. Iar Antonin a zis: „Sînteţi datori a împlini desăvîrşit porunca împărătească”.

Gurie a răspuns: „De sfînta noastră credinţă cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorinţa omenească cea rea şi pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de dînsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri„. Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărăteşti. Dar Sfîntul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: „Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcînd voia Ziditorului nostru, ci mai vîrtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărăteşti, deşi nu vom fi ucişi de tine, vom pieri singuri”. Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinţi într-o temniţă întunecoasă.

În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgînii împăraţi pentru uciderea creştinilor. Acela, scoţînd din temniţă pe Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, i-a pus înaintea sa şi a zis către dînşii: „Aceasta este porunca împăraţilor noştri, ca să aduceţi vin şi tămîie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spînzurîndu-vă de mîini şi de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre şi voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veţi putea răbda”.

Sfîntul Samona la acestea a răspuns: „Ne temem mai tare de viermii cei neadormiţi şi de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decît de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înţelegătoare, ne va întări pe noi în munci şi nebiruiţi ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mîinile tale, ne va sălăşlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poţi vătăma. Căci pînă cînd sufletul vieţuieşte în trup, pînă atunci mai mult se curăţeşte şi se luminează prin muncile care se aduc trupului; şi cu cît se strică omul nostru cel din afară, cu atît se înnoieşte cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoinţa care ne stă înainte”.

Iar ighemonul iarăşi a zis: „Lăsaţi nebunia voastră şi ascultaţi sfatul meu; depărtaţi-vă de rătăcirea voastră şi faceţi porunca împăratului, că nu veţi putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă”. Sfîntul Gurie a răspuns: „Nici n-am rătăcit, precum ţi se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărăteşti nu ne vom supune. Căci nu vom fi atît de mici la suflet şi nebuni ca, temîndu-ne de muncile tale, să mîniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci sîntem robii Aceluia, Care, arătîndu-ne bogăţia bunătăţii Sale, şi-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm şi noi pentru Dînsul, împotriva păcatului pînă la sînge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întăreşte pe noi. Vom sta neclintiţi de meşteşugirile vrăjmaşului; vom sta pînă cînd vom surpa pe vrăjmaşul cel ce s-a sculat asupra noastră”.

Deci, văzîndu-i muncitorul neclintiţi în credinţa lor, s-a întors spre a-i munci şi a poruncit să lege pe unul de o mînă şi pe altul de altă mînă şi aşa să-i spînzure; iar de picioarele lor să lege cîte o piatră grea. Aşa au răbdat spînzuraţi de la ceasul al treilea pînă la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecînd pe alţii. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărăteşti ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbaţi în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege şi să-i arunce într-o temniţă foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vîntul nu o răcorea. Şi au petrecut în acea temniţă din ziua cea dintîi a lui august pînă la zece noiembrie, avînd picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdînd închisoare, foame şi sete, mulţumeau lui Dumnezeu.

După o închisoare atît de grea şi îndelungată, au fost scoşi la judecată înaintea ighemonului. Sfîntul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniţei, de multa foame şi sete; iar Sfîntul Samona era sănătos. Şi i-a întrebat ighemonul, zicînd: „Oare nu v-aţi socotit atîta vreme în temniţă şi nu v-aţi schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultaţi sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noştri, să scăpaţi de nişte asemenea nevoi?”

Sfinţii au răspuns: „Cele ce am grăit ţie mai înainte, acelea grăim şi acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu munceşte-ne pe noi cum voieşti!” Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniţă pe Sfîntul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgînătate. Iar pe Sfîntul Samona a poruncit să-l spînzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.

Şi a fost spînzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi pînă la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dînsul ostaşilor care stăteau împrejur, şi-l sfătuiau rugîndu-l să se plece poruncii împărăteşti şi să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitîndu-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adîncul inimii şi pomenea minunile Lui cele din veac, zicînd:

„Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laţ! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decît leii şi pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce ştii neputinţa firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sîrguieşte vrăjmaşul să zădărnicească lucrul mîinilor Tale şi să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi şi păzeşte în noi nestinsă făclia poruncilor Tale şi cu lumina Ta îndreptează paşii noştri şi ne învredniceşte a ne îndulci de fericirea Ta; că bine eşti cuvîntat în vecii vecilor”.

Astfel rugîndu-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dînsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor şi ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luîndu-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniţă şi l-au pus lîngă Sfîntul Gurie.

Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculîndu-se la cîntarea cocoşilor, a mers în divan unde se făceau judecăţile şi mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a şezut la judecată cu mare mîndrie şi a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie şi Samona. Sfîntul Samona mergea între doi ostaşi, ţinîndu-se de dînşii cu amîndouă mîinile şi şchiopătînd cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de cînd fusese spînzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să păşească cîtuşi de puţin, căci picioarele lui, care fuseseră strînse în obezi, erau rănite cumplit.

Căutînd asupra lor, ighemonul a început a grăi: „Aţi avut vreme destulă să vă luaţi seama şi să alegeţi ce este mai bine, viaţa sau moartea. Spuneţi-mi dar acum, ce v-aţi gîndit? Oare v-aţi săturat cu muncile ce au trecut şi acum v-aţi hotărît să împliniţi porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciţi cu cei vii de lumina cea dulce?” Sfinţii au răspuns la acestea: „Socotitu-ne-am şi ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decît viaţa pentru lumea aceasta deşartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată”.

Ighemonul a zis: „Mi-aţi surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc şi vă dau un sfat de folos: să puneţi tămîie pe altarul lui Die şi apoi vă veţi duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele”. Sfinţii au răspuns: „Nu sînt de trebuinţă multe cuvinte; iată sîntem înaintea ta şi ceea ce voieşti a face, nu întîrzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că sîntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos şi unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm”. Atunci ighemonul a dat hotărîre asupra lor, ca să fie tăiaţi cu sabia.

Sfinţii, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup şi vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruţă şi ducîndu-i departe după cetate, să le taie capetele acolo. Atunci sfinţii au fost duşi după cetate, pe porţile cele dinspre miazănoapte, neştiind nimeni dintre cetăţeni, pentru că toţi dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stînd ostaşii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinţi. Iar sfinţii coborîndu-se din căruţe, au cerut puţină vreme ca să se roage. Şi rugîndu-se cu sîrguinţă, au zis la sfîrşit: „Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primeşte cu pace sufletele noastre”. Apoi întorcîndu-se Sfîntul Samona către speculator, a zis: „Săvîrşeşte porunca!” După aceea, plecîndu-şi sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiaţi pe cînd se lumina de ziuă. Şi astfel s-a săvîrşit alergarea lor. Înştiinţîndu-se credincioşii despre sfîrşitul sfinţilor mucenici, au mers şi au luat sfintele lor trupuri şi le-au îngropat cu cinste.

Trecînd cîţiva ani, păgînul împărat Liciniu, care împărăţea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia şi, lepădîndu-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creştinilor, nepăzind aşezămîntul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dînd lui Liciniu pe sora sa de soţie şi, făcîndu-l părtaş al împărăţiei romanilor, a pus astfel de aşezămînt ca Liciniu să nu facă nici un rău creştinilor, deşi era de credinţă păgînă; ci pe fiecare să-l lase să vieţuiască după cum va voi şi orice credinţă va iubi, aceea să o ţină.

Liciniu, neţinînd un aşezămînt ca acesta şi lepădînd dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creştinilor în părţile Răsăritului şi mulţime mare de dreptcredincioşi îi pierdea cu felurite morţi. Atunci în oraşul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinţii Mucenici Gurie şi Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblînd prin tot oraşul Edesa din casă în casă, învăţa pe oameni credinţa creştinească şi-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încît pe mulţi necredincioşi îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se despre dînsul eparhul cetăţii, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot oraşul Edesa cu înşelăciunea creştinească. Deci, îl întreba ce porunceşte pentru dînsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dînsul stăpînire spre a munci pe creştini, căci încă nu-i era încredinţată puterea spre a face ceva rău creştinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dînsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luînd Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfîntul Aviv spre a fi muncit.

Sfîntul Aviv petrecea atunci într-o casă neştiută, împreună cu mama sa şi cu rudeniile sale, avînd sîrguinţă spre înmulţirea sfintei credinţe, pe care, unde nu putea pe faţă, o propovăduia în ascuns. Ostaşii, căutînd pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe faţă şi, ieşind din casa sa, s-a dat singur în mîinile ostaşilor. Acolo, întîlnind pe cel mai mare al ostaşilor, care avea numele Teoteki, a zis către dînsul: „Iată eu sînt Aviv, pe care aveţi poruncă a-l căuta; deci, luaţi-mă şi duceţi-mă la cel ce v-a trimis”. Iar Teoteki, căutînd către dînsul cu blîndeţe, a zis: „Nu te ştie încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar şi te fereşte, ca să nu te vadă vreun ostaş şi să te prindă”.

Sfîntul a răspuns: „De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur şi mă voi arăta eparhului şi voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraţilor şi a domnilor”. Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfîntul despre neam şi despre nume. Iar Sfîntul, mai întîi a spus că este creştin; apoi, spunîndu-şi numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numeşte Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stîlp neclintit şi ca un zid nebiruit.

Muncitorul, neputînd cu cuvinte a-l aduce la a sa păgînătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spînzure şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăşi îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor şi să aducă tămîie pe altarul jertfelor păgîneşti. Iar sfîntul îi răspundea cu bărbăţie, zicînd: „Nimic nu mă va despărţi de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci şi mai cumplite. Şi l-a întrebat muncitorul: „Ce folos vă este vouă creştinilor din aceste munci pe care le răbdaţi pentru Dumnezeul vostru? Şi ce răsplată aveţi de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăţi şi vă alegeţi de bunăvoie moarte amară?”

Sfîntul a răspuns: „De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauţi cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: „Că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum faţă cu slava care o să se arate”. Iar muncitorul a rîs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînţelepte, însuşi fiind neînţelept, ticălosul. Apoi văzînd că nu poate despărţi pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osîndit să fie ars cu foc. Deci, făcînd un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurîndu-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă şi ardere de tot. Apoi îl urma mama sa şi rudeniile sale, iar ei îl mîngîiau şi-l sfătuiau să nu se mîhnească pentru dînsul, ci mai vîrtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dînşii.

Venind la foc s-a rugat mult şi, dînd sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale şi tuturor cunoscuţilor săi, a intrat în văpaie. Şi îndată şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alţii, trupul fiului său nevătămat de foc şi, luîndu-l, l-au uns cu mir şi l-au îngropat lîngă mormîntul Sfinţilor Mucenici Gurie şi Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după cîţiva ani, în aceeaşi zi a pătimit şi Sfîntul Aviv, în care au pătimit şi ceilalţi sfinţi. Apoi, încetînd prigoana, credincioşii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinţi mucenici şi au pus într-însa sfintele lor moaşte într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri şi multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.

Odată s-a ridicat asupra împărăţiei greceşti un neam păgîn barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perşi, ce se chema Etalite, şi multe cetăţi pustiind şi robind, a ajuns pînă la Edesa, vrînd ca s-o ia şi pe dînsa şi s-o nimicească, precum nimicise şi multe altele. Deci împăraţii greci vrînd să apere cetatea de vrăjmaşi şi să o scape de înconjurare, au adunat mulţimea oştilor lor şi le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.

Intrînd oştile greceşti în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărînd cetatea de barbari. Si era în oastea grecilor un ostaş de neam got. Acest ostaş s-a întîmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înţelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învăţînd-o obiceiurile cele bune şi frica de Dumnezeu. Apoi se sîrguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la faţă. De aceea o păzea maica sa într-o cameră deosebită ca să n-o vadă ochii bărbăteşti. Dar petrecînd gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întîmplat de a văzut odată copila şi minunîndu-se de frumuseţea ei, s-a rănit foarte cu inima şi se gîndea neîncetat în ce chip ar putea s-o înşele.

Deci apropiindu-se de maica sa, a început să o roage ca să-i dea de soţie pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în ţara sa femeie şi copil. Însă tăinuia aceasta şi se făcea ca şi cum ar fi neînsurat, spre a dobîndi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dînsul, zicînd: „Nu voi da în pămînt străin pe fiica mea cea unică pentru că tu eşti om străin şi vrei s-o duci pe fiica mea în pămîntul tău; iar eu aş fi foarte mîhnită fără dînsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aş putea să mă mîngîi în văduvia mea, decît numai pe aceasta singură. Deci nu ţi-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea faţa ei”.

Atunci el, umplîndu-se de mînie, a început a o îngrozi foarte, zicînd: „De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieşi de aici pînă cînd nu voi aduce multe rele asupra ta şi te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sînt ostaş şi orice fel de ispită voi vrea, pot să ţi-o fac lesne”. Iar ea, deşi era singură şi nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostaşul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoţire. Astfel a supărat-o toată vremea cît a petrecut acolo, dîndu-i daruri – căci nu era dintre cei săraci -, şi a cumpărat atît văduvei cît şi fiicei sale, podoabe de aur şi haine scumpe, ca să poată dobîndi ceea ce dorea.

Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dînsul, ascunzînd copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaş fărădelege. Iar odată văduva a zis către dînsul: „Eu am auzit că tu ai în ţara ta femeie şi copil”. Iar el, fiind biruit de dorul copilei şi neavînd frică de Dumnezeu, a început a se jura şi a se blestema zicînd că niciodată n-a avut femeie, ci voieşte a avea de soţie pe fiica ei şi a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaş viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte şi chema pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.

Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui şi a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu a zis: „Tu, Stăpîne, eşti Părintele orfanilor şi judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta şi nu lăsa pe copila aceasta care se însoţeşte cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea şi nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin şi pe Tine Te iau martor jurămintelor şi făgăduinţelor lui”.

Apoi copila a fost dată acelui got şi, săvîrşindu-se nunta, trăiau în pace. Iar fiica a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naşte s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcînd mult război împotriva vrăjmaşilor. Iar mai vîrtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

Deci, ducîndu-se vrăjmaşii înapoi şi oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci şi gotul se sîrguia să se întoarcă în ţara sa, iar maica, tînguindu-se nemîngîiată de despărţirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pămînt străin. Însă nu putea rupe legătura însoţirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soţia, Sofia l-a luat pe el şi pe fiica ei şi i-a dus în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri, Gurie, Samona şi Aviv şi, aşezîndu-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: „Eu nu-ţi încredinţez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanţi pe aceşti sfinţi care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfînta lor raclă şi jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine şi în cinste”.

Gotul, crezînd că acest lucru este uşor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinţilor mucenici, zicînd: „Din mîinile voastre, o, sfinţilor, primesc pe copila aceasta şi pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soţiei mele, nici n-o voi mîhni niciodată, ci o voi păzi pe dînsa pînă la moartea mea”. Aşa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemîndu-se că Domnul Dumnezeul izbîndirilor va răsplăti lui după faptele sale şi după vicleşugul lui îl va pierde.

Iar maica, auzind jurămîntul ginerelui său, a strigat către sfinţii mucenici, zicînd: „Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinţilor Mucenici, vă încredinţez pe fiica mea şi prin voi o dau acestui străin”. Astfel rugîndu-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste şi s-au despărţit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul şi Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lîngă dînşii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.

După o cale atît de lungă, ajungînd la patria gotului şi fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaş cu mare răutate, uitînd de dragostea cea faţă de dînsa şi de jurămîntul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dînsa hainele cele scumpe şi podoabele cele de aur şi a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă şi, scoţînd sabia, a îngrozit-o pe dînsa, zicînd: „De vrei să fii vie, atunci cînd vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi eşti roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie şi copil, iar tu să fii roaba femeii mele şi să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soţie, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău şi vei muri cu amar”.

Astfel văzîndu-se copila înşelată şi batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimîntat şi, fiindu-i frică, a zis către dînsul: „Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sînt jurămintele tale? Oare astfel ţi-a fost gîndul, ca pe mine soţia ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii şi patrie şi m-am lipit de tine cu dragoste nefăţarnică, crezînd cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurămînt. Iar tu acum îmi răsplăteşti cu amar în locul dragostei mele şi în loc de bărbat şi soţ te-ai făcut vrăjmaş şi muncitor aducîndu-mă în pămînt străin, ca să mă pierzi pe mine aici”.

Acestea zicînd, şi-a ridicat mîinile şi ochii către cer, oftînd din adîncul inimii şi tînguindu-se amar şi plîngînd, a strigat către Dumnezeu, zicînd: „Dumnezeul părinţilor mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu şi ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurămînt şi mă izbăveşte din toate răutăţile acestea cu rugăciunile sfinţilor tăi plăcuţi, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, pe voi vă chem acum, ajutaţi-mi mie celeia ce am căzut în neaşteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiţi răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviţi-mă dintr-o nevoie ca aceasta”.

Astfel tînguindu-se ea cu amar şi rugîndu-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzînd pe copilă şi luînd aminte la frumuseţea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tînăra aceasta cu gînd rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicînd: „Cine este fecioara aceasta şi de unde ai adus-o?”

Iar el a zis: „Am adus-o din Edesa, ca să-ţi fie ţie roabă”. Iar femeia a zis: „Frumuseţea feţei o arată a fi liberă, nu roabă”. Iar bărbatul a zis: „Deşi a fost liberă în pămîntul ei, precum faţa o arată, însă acum este roaba ta”. Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea şi se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu ştia ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.

Acolo făcea slujbă ca o roabă şi, avînd pe sfinţii mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dînşii cu lacrimi: „Sîrguiţi de ajutaţi-mi mie, roabei voastre, o, sfinţilor, sîrguiţi-vă de mă miluiţi şi nu treceţi cu vederea batjocura şi înşelăciunea ce mi s-a făcut”. Iar stăpîna ei, avînd pizmă în inima sa, s-a făcut aspră şi cumplită spre copilă şi-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele şi în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decît toate era, că nu voia să vorbească cu dînsa niciodată şi nici tînăra nu ştia limba aceea, neputînd să spună stăpînei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpînei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puţină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată şi s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă şi mai cumplită mînie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre şi mai grele, vrînd cu acest chip s-o omoare.

Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzînd copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mînie şi cugeta în ce chip să-l omoare. Şi a zis către bărbatul său: „În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tînăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îţi seamănă ţie în toate”. Iar el iarăşi s-a lepădat, zicînd: „Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpînire peste dînsa şi orice voieşti fă cu dînsa căci este roaba ta”. Atunci prea înrăutăţita femeie a pus în mintea sa gînd să omoare pe copil cu otravă. Şi după puţină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.

Rămînînd copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui şi îndată a murit copilul. Întorcîndu-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcînd mort şi s-a umplut de negrăită jale, încît i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu ştia care este pricina morţii copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, cînd stăpîna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maica pe fiul său, a văzut otrava curgînd din gura lui şi şi-a adus aminte că stăpîna s-a lăudat odată asupra ei şi asupra copilului că îi va pierde pe dînşii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morţii copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.

Şi luînd puţină pînză, a şters otrava care curgea din gura copilului şi a păstrat-o la sine, nespunînd nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După cîteva zile gotul a chemat la ospăţ pe prietenii săi şi tînăra slujea la masă. Deci, cînd a venit vremea să dea paharul la stăpîna sa, vrînd să cunoască dacă într-adevăr ea a omorît copilul ei cu otravă, a luat pînza aceea cu care ştersese gura copilului şi a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură şi, scoţînd-o, a stors-o iarăşi în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpînei sale. Aceasta, neştiind nimic, a băut din pahar şi astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzînd în groapa pe care a săpat-o altuia.

Gotul, sculîndu-se a doua zi şi văzînd pe femeia lui moartă, s-a spăimîntat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunîndu-se rudeniile, prietenii şi vecinii şi plîngînd pentru dînsa. După aceea, zidind mormînt frumos, a îngropat-o cu cinste şi trecînd şapte zile de la moartea ei şi-au adus aminte rudeniile moartei de tînăra cea adusă din Edesa şi au zis: „Nu este altcineva pricina morţii rudei noastre decît numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei”.

Deci s-au sculat toţi asupra Eufimiei şi voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată şi s-o întrebe cum a omorît pe stăpîna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat şi au hotărît ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormîntul celei moarte, au pus pe tînără acolo, lîngă trupul cel împuţit şi plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormînt şi au pus strajă. Cine va putea spune supărarea şi necazul ce avea atunci în mormînt tînăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare şi de plîngere. Să-şi închipuiască cineva ce fel de frică şi nevoie are omul viu închis în mormînt, împreună cu un trup împuţit.

În acea strîmtoare fiind Eufimia, a strigat din mormînt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pîntecele chitului şi se ruga, zicînd: „Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihneşti peste heruvimi şi vezi adîncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele şi strîmtorarea mea în acest mormînt întunecos şi împuţit. Tu ştii că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurîndu-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluieşte-mă pentru numele Tău Cel sfînt. Tu omori şi faci viu, pogori în iad şi ridici; deci izbăveşte-mă din această moarte amară şi mă scoate din acest mormînt ca din iad căci eşti puternic a scula şi pe cei morţi, cu cît mai vîrtos pe mine cea vie, care sînt aproape de moarte; deci scoate-mă din porţile morţii. Miluieşte-mă, o, Stăpîne, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi Mucenici Gurie, Samona şi Aviv a căror vărsare a sîngelui şi moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinţilor Mucenici, vrăjmaşul meu v-a pus garanţi maicii mele; deci miluiţi-mă pe mine, care pier cumplit”.

Astfel rugîndu-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbaţi purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinţii Mucenici Gurie, Samona şi Aviv. Şi îndată a pierit duhoarea care era în mormînt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieşea nu din trup, ci de la sfinţii mucenici cei ce se arătaseră. Sfinţii au zis către dînsa: „Îndrăzneşte, fiică, şi nu te teme; degrab vei dobîndi mîntuirea”. Acestea zicînd sfinţii, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinţilor şi de cuvintele lor cele mîngîietoare. Apoi, umplîndu-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe cînd dormea, a fost luată din mormînt, cu puterea cea nevăzută şi atotputernică a lui Dumnezeu şi într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv, unde a fost pusă lîngă cinstitul lor mormînt. Şi era atunci noapte cînd a fost adusă Eufimia şi se săvîrşea în biserică obişnuita cîntare a Utreniei.

Deşteptîndu-se din somn, a văzut iarăşi pe Sfinţii Mucenici zicînd către dînsa: „Bucură-te, fiică, şi cunoaşte unde eşti acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta”. Zicînd acestea, s-au făcut nevăzuţi, iar tînăra sculîndu-se, lua seama unde este; căci cunoştea acum că nu este în mormînt. Apoi, văzînd zidurile bisericii şi cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici şi auzind cîntarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinţilor răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona şi Aviv.

Deci s-a umplut de negrăită bucurie şi veselie şi, cuprinzînd cu dragoste racla Sfinţilor Mucenici, cu lacrimi a dat mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui pentru mila ce a făcut cu dînsa. Şi astfel grăia în mulţumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer şi pe pămînt, toate cîte a vrut a făcut. Trimis-a din cer şi m-a mîntuit. Bine eşti cuvîntat, Doamne, Cel ce mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălăşlui plîngere şi dimineaţa bucurie.

Acestea şi multe altele zicînd ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele şi plîngerea ei. Apoi, apropiindu-se de dînsa, a întrebat-o: „Cine eşti tu şi pentru ce plîngi aşa?” Iar ea, deschizîndu-şi gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maica sa gotului, în urma jurămîntului de lîngă racla sfinţilor şi ce a pătimit de la acel călcător de jurămînt; cum a fost închisă în mormînt şi cum, rugîndu-se ea, i s-au arătat Sfinţii Mucenici şi într-un ceas au adus-o pe ea din ţara goţilor în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimîntat, mirîndu-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvîrşit cele grăite şi a întrebat-o: „Cine este maica ta?” Apoi înştiinţîndu-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dînsa, chemînd-o să vină la biserică.

Sofia, neştiind nimic, a venit degrabă şi văzînd pe fiica sa stînd lîngă cinstita raclă a sfinţilor mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimîntat de o vedere ca aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrăţişat, plîngînd amîndouă, încît nu puteau să vorbească vreun cuvînt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tînguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maica sa: „Cum ai venit aici, fiica mea preadulce şi pentru ce eşti îmbrăcată cu aceste haine întinate?” Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pămînt străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormînt şi cum a fost scăpată cu preaslăvire şi a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv.

Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Şi toţi cei ce se întîmplaseră acolo, ascultînd cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte şi preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică şi mila Lui. Apoi mama ei, căzînd înaintea raclei Sfinţilor Mucenici, înălţa mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu mare glas; şi toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugîndu-se, mulţumind lui Dumnezeu şi cuprinzînd racla sfinţilor mucenici cu dragoste şi cu osîrdie. Iar seara tîrziu, luînd maica pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudînd pe Dumnezeu.

A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Şi s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile şi vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toţi lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinţilor Mucenici. De aici înainte Sofia a vieţuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Şi Eufimia zicea: „Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goţi la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie şi voi povesti lucrurile Domnului”. Iar Dumnezeu a făcut izbîndă acelui got călcător de jurămînt în acest chip.

După cîţiva ani acel neam păgîn, care şi mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perşii, iarăşi s-a răsculat asupra ţinutului aceluia şi încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăşi a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetăţii. Şi a venit împreună cu oastea aceea şi gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleşug şi cu înşelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu ştia nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormînt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, neruşinîndu-se. Dar ea, văzînd că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru şi l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca şi cum se bucura de venirea lui.

Apoi, adunîndu-şi rudeniile sale şi vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicînd: „Cum aţi călătorit de aici şi cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată şi cum a născut? Căci multă mîhnire am avut pentru dînsa şi mă temeam să nu i se întîmple ceva de supărare, pe cale”. Iar el a răspuns: „Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a uşurat calea de am călătorit fără necaz şi fiica ta este sănătoasă şi a născut un băiat. Ea îţi trimite închinăciune prin mine şi de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi şi fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine şi cu copilul, ca să te mîngîi împreună cu dînsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă”.

Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mînie faţă de cuvintele mincinoase ale acestui om rău şi a strigat tare, rupîndu-şi hainele şi zicînd: „Înşelătorule, vicleanule şi ucigaşule! Ce ai făcut cu fiica mea?” Zicînd acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru şi a adus-o înaintea ucigaşului. Apoi a zis: „Oare cunoşti pe această tînără? Cine este aceasta? Ştii unde ai închis-o pe dînsa, călcătorule de jurămînt? Cum ai dat-o morţii, nelegiuitule?” Iar el, auzind aceste cuvinte şi văzînd pe Eufimia, s-a cutremurat şi a rămas fără de glas, nemaiputînd a-şi deschide gura să grăiască vreun cuvînt; ci era ca un mort.

Atunci, rudeniile şi vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră şi au pus strajă la uşă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemînd un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întîmplat, nelăsînd nimic nescris din acea minune. Apoi, mergînd la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăţi, i-a dat acea scrisoare, spunîndu-i despre venirea vrăjmaşului şi vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luînd clerul său, a mers la voievodul care era peste oştile greceşti ce veniseră acolo. Şi a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva şi de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinţilor Mucenici.

Voievodul, ascultînd cu luare aminte, s-a spăimîntat de acea minune preamărită şi toţi cei care erau împreună cu dînsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atît pe got, cît şi pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Şi a poruncit ca să se citească iarăşi povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulţime de popor în curtea voievodului, bărbaţi şi femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sînt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sînt adevărate şi nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dînsul: „Ucigaşule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoşată? Cum nu te-ai înfricoşat de jurămîntul ce l-ai făcut lîngă racla Sfinţilor Mucenici, pe care i-ai făcut garanţi şi martori ai făgăduinţei tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înşelat-o cu vicleşugul tău? Deci primeşte vrednica pedeapsă pentru faptele tale!” Şi îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia şi să ardă în foc trupul lui.

Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dînsul şi să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: „Mă tem a milui pe cel ce a făcut atîta răutate, ca să nu mînii pe Sfinţii Mucenici pe care i-a înşelat acest călcător de jurămînt”. Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pămînt; şi astfel a luat sfîrşit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinţii Săi, Căruia şi de la noi păcătoşii, să-I fie slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Viaţa şi nevoinţele Sfîntului Preacuviosului Părintelui nostru Paisie de la Neamţ
(15 noiembrie)

Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut la douăzeci şi unu decembrie, 1722, în oraşul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoţi dintre care unii au îmbrăţişat viaţa monahală, precum bunica şi sora mamei sale. Din botez a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, care se cinsteşte la 21 decembrie, ziua naşterii Cuviosului Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa Irina se îngrijea de buna creştere a celor doisprezece copii, dintre care fericitul Paisie era al unsprezecelea.

Murind tatăl său, pe cînd Petru avea numai patru ani, binecuvîntata sa mamă i-a dat de mic o educaţie creştinească. La vîrsta de doisprezece ani l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să înveţe carte duhovnicească la Şcoala Frăţiei din Kiev, cunoscută şi sub numele de „Academia Movileană”. Aici învăţau carte şi teologie toţi fiii aleşi ai preoţilor şi demnitarilor ucrainieni şi chiar moldoveni, cu care erau în bune relaţii creştineşti.

După patru ani de şcoală, sufletul fericitului Petru nu-şi găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfînt îl chema la marea nevoinţă a vieţii monahale, unde, prin multe osteneli şi neadormită rugăciune, sufletul rîvnitor se curăţă de patimi şi se uneşte cu Hristos. De aceea, părăsind în taină şcoala şi familia, în toamna anului 1739, pe cînd avea şaptesprezece ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mînăstirea Medvedevschi, unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.

După ce zăboveşte puţin timp în marea lavră Pecersca, fericitul Platon, negăsind pace şi linişte duhovnicească în mînăstirile ucrainiene, călăuzit de mîna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăseşte patria sa şi se duce în Moldova. Aici viaţa monahală isihastă era în mare înflorire, fiind ferită de tulburarea uniaţiei catolice poloneze, care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest.

După ce poposeşte la cîteva mînăstiri şi sihăstrii, fericitul Platon se stabileşte la schitul Trestieni, în ţinutul Buzăului. Aici se nevoiau cîţiva călugări isihaşti vestiţi, în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului – părintele său duhovnicesc -, şi Cuviosul Onufrie Sihastrul. Platon stă la Trestieni puţin. Apoi se mută mai sus, pe valea Buzăului, la schitul Cîrnu, aproape de marele pustnic Onufrie, de la care mereu cerea cuvînt de bună sfătuire duhovnicească pe calea mîntuirii.

Nevoindu-se Platon în schitul Trestieni, a fost rînduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mîncare şi firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar cînd să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greşeală toată mîncarea pentru care a plîns mult, cerîndu-şi iertare. În altă zi a fost rînduit să facă pîine la brutărie. Însă şi aici a pătimit aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavînd putere să-l frămînte cît trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frămîntat din nou. Dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată pîinea a ars pe vatră. Atunci rasoforul Platon, cerîndu-şi iertare în genunchi de la părinţi, a plîns de mîhnire în toată ziua aceea.

Mai tîrziu, după ce Platon ajunge călugăr şi stareţ la Mînăstirea Neamţ, spunea ucenicilor săi: „Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze, văzînd nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci să aibă răbdare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sîrguinţă, vor ajunge să izbutească în orice lucru”.

Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în schitul Trestieni şi dacă îl va vedea aşa tînăr şi ager la minte îl va sili să primească preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis: „Părinte Dosoftei, eu pînă la moarte aş dori să rămîn simplu monah, căci nu sînt vrednic de o treaptă aşa de mare!” „Dumnezeu să-ţi ajute, frate!”, a adăugat bătrînul.

Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rînduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănînce struguri decît după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mînca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci Platon, ruşinîndu-se, şi-a mărturisit greşeala neascultării, cerîndu-şi cu lacrimi iertare.

Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de crezare. Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Cînd s-a deşteptat slujba era pe la jumătate. Atunci de mare mîhnire a început a plînge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plîngînd; atît era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme rasoforul Platon, nu mai dormea culcat pe pat, ci şezînd pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.

Nevoindu-se smeritul Platon la schitul Cîrnu, se ducea adesea în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvînt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrînul despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat şi acestea: „Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mîntuit nici unul dintre sfinţi. Dar cel ce cade la Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi cu lacrimi, aceluia i se dau mîngîieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sînt lacrimile nefăţarnice izvorîte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia”.

După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfîntul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai tîrziu: „ca nu cumva părinţii moldoveni să mă silească să primesc preoţia”.

Sosind în Muntele Athos, a mers prin toate mînăstirile şi sihăstriile să-şi găsească un povăţuitor iscusit. Dar negăsind un duhovnic după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile, în multă lipsă şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.

Nevoinţa fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cîntarea psalmilor; mîncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, afară numai de sîmbete, duminici şi praznice; iar sărăcia lui era covîrşitoare. Trăia numai din pomană. Avea numai o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ, chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăţia lui. Nici uşa chiliei lui nu o încuia vreodată, cînd pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le împrumuta de la mînăstiri.

În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfîntul Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit cîteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile l-a călugărit pe Platon, punîndu-i numele de Paisie. Apoi, bătrînul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicînd:

„Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: prima este viaţa de obşte; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită şi cale împărătească sau de mijloc, avînd toate în comun; a treia este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvîrşiţi. În timpul de faţă, însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rînduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sînt pustnici adevăraţi, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterii lor, lepădînd ascultarea obştească”.

„Unii dintre aceştia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi ca să mă feresc de grăirea deşartă şi de osîndirea altuia”. Dar ştii tu prietene, că aceste vorbe ale tale mai mult te ruşinează decît te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească, iar mîndria, părerea de sine, viclenia şi altele asemenea îngîmfă şi fac pe om trufaş”.

Apoi iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie: „Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate să-ţi cunoşti slăbiciunea şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te curăţi în toată ziua, prin harul lui Hristos, decît să porţi în tine trufia şi părerea de sine, să le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puţină vătămare celui pătimaş”.

În altă zi, stareţul Vasile i-a zis iarăşi: „Schivnicia înainte de vreme este pricină de mîndrie, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie. Deci dacă pe cel slab schivnicia îl duce la mîndrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? Iar petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului – spunea marele stareţ -, dă monahului rîvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu are loc iubirea de sine şi părtinirea, care de obicei stăpînesc pe cei ce trăiesc în singurătate. Căci celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dă rîvnă şi hărnicie; iar cînd lucrăm pentru fraţi se iveşte numaidecît lenea şi cîrtirea”.

Apoi spune: „Cel ce trăieşte singuratic, lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăieşte în obşte, lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioşii, să ţinem calea împărătească, petrecînd mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!”

Începînd fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, după sfatul stareţului Vasile, duceau lipsă de preot. Deci îl rugau fraţii cu lacrimi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic. Atunci, unii din bătrînii Muntelui Athos au zis Cuviosului: „Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, cînd tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atîtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decît vorbele celor mai bătrîni cu anii şi cu mintea. Oare tu nu ştii unde duce neascultarea?” Auzind aceste cuvinte Paisie, s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia.

Se spune despre obştea Cuviosului Paisie de la schitul Sfîntul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvîrşită armonie şi rîvnă duhovnicească. Pe lîngă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mîinilor în deplină dragoste, smerenie şi tăcere. Iar fericitul stareţ se ostenea ziua la facerea de linguri, iar noaptea o petrecea în citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, sacrificînd pentru somn pînă la trei ceasuri. Apoi avea darul lacrimilor, căci vărsa multe lacrimi cînd săvîrşea Sfînta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

Patriarhul Serafim, care petrecea în Mînăstirea Pantocrator îl chema pe stareţul Paisie în lavră de cîteva ori pe an pentru a sluji Sfînta Liturghie. Şi se foloseau toţi văzînd pe Cuviosul slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfînta slujbă.

Stareţul Paisie iubea tare mult citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspundea el stareţului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: „Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărţi pentru mîntuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie”.

Altora le zicea Cuviosul Paisie: „Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mîndria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegîndu-şi viaţa de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic!” Apoi zicea: „Viaţa de obşte şi sfînta lucrare din ea care este rădăcina vieţii călugăreşti, le-a aşezat pe pămînt Însuşi Hristos Mîntuitorul, dînd pildă oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieştilor Lui porunci. Căci nici o altă vieţuire nu aduce călugărului atîta sporire şi nu-l izbăveşte aşa curînd de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta datorită smereniei care se naşte din ascultare”.

Despre dragostea cea duhovnicească iarăşi învăţa pe ucenici, Cuviosul Paisie: „Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încît toţi devin un singur trup, avînd un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnîndu-se unul pe altul la lupta cea bună, supunîndu-se unul altuia, purtînd sarcinile unul altuia”.

Apoi zicea: „Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strîns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obştea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sînt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vînzătorul. Cel ce vine în mînăstire este dator ca toată averea sa, pînă la cel mai mic lucru, s-o pună pînă la moarte, cu trupul şi cu sufletul său”.

Altădată învăţa pe ucenici, zicînd: „Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vîrstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunîndu-le în toate fraţilor şi răbdînd cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sînt stăpîniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decît toţi. Alţii, nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămîn de cei dintîi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sînt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, pînă vor ajunge la cuvenita vîrstă duhovnicească”.

Iar către unul din apropiaţii săi zicea Cuviosul Paisie: „Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător ca să dau răspuns de atîtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, cînd eu nu sînt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar deşi sînt nevrednic, am nădejde de mîntuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine”.

După mutarea Cuviosului Paisie cu soborul său de la Muntele Athos la Mînăstirea Dragomirna, din vara anului 1763, cu binecuvîntarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, a rînduit următoarea regulă de viaţă călugărească:

„Nici un frate din obşte nu are voie să aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare sau nemişcătoare. Stareţul mînăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui;

Fiecare frate să se silească a dobîndi desăvîrşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, cugetării şi libertăţii sale;

Stareţul să cunoască bine Sfînta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a şti cum să povăţuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu;

Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai după tipicul Sfîntului Munte Athos;

Egumenul şi toţi fraţii sînt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau cei trimişi în ascultări pot lipsi de la biserică;

La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rînduiala Sfîntului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănînce pe la chilii, de la egumen pînă la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrîni pot primi mîncare la chilie;

Fraţii sînt datori mai mult decît orice altă nevoinţă să practice la chilie rugăciunea lui Iisus. Apoi să cînte psalmi, să citească Sfînta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără de ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă;

Egumenul se cade să rînduiască pe fraţi la toate ascultările din mînăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii;

Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefăţarnică;

Se cuvine egumenului să rabde cu blîndeţe toate slăbiciunile fiilor săi duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mînăstire;

Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor mînăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cîrmui bine toate;

Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire canonică, de la şase luni pînă la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar cel care după trei ani nu a deprins ascultarea şi tăierea voii, să-l trimită din nou în lume;

În mînăstire să fie un mic spital – bolniţă -, pentru călugării care se îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură şi linişte;

În mînăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni;

Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mînăstirii pentru mirenii evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mînăstire pentru cei care vin cu căruţele;

Egumenul să rînduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, să-i ducă fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă şi să fie îngrijiţi cu bunăvoinţă;

În mînăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie;

Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sînul mînăstirii. El să ştie bine Sfînta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blîndeţe şi înţelepciune;

Mînăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legămînt şi prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca”.

Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvîrşească ascultarea rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dîndu-le tuturor pildă în toate. Vara, cînd părinţii plecau să lucreze la cîmp, mergea şi un duhovnic cu dînşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Cînd Cuviosul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la cîmp, fiind departe de mînăstire, le trimitea cîte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi într-una din aceste scrieri:

„Fiilor, păziţi-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniţi-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpîneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea. Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sînge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor…”.

La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mîntuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor şi să primească Trupul şi Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii şi cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.

Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său pînă seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, pînă nu se smerea şi-şi cerea iertare. Dacă la săvîrşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decît să supere cu ceva pe Dumnezeu. Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau pînă la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mîngîia, iar cu alţii se bucura.

Spunea unul dintre ucenicii săi, zicînd: „Treizeci de ani am trăit pe lîngă dînsul şi nu l-am văzut niciodată întristîndu-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, cînd vedea călcîndu-se vreo poruncă dumnezeiască şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpînului”. De multe ori zicea stareţul: „Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dînsele sufletele noastre!”

Timp de doisprezece ani cît a trăit în Mînăstirea Dragomirna, Cuviosul Paisie se îndeletnicea, pe lîngă grija conducerii soborului, şi cu traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvîrşea Cuviosul mai ales în nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din mînăstire. Iarna, cînd toată frăţimea se aduna în mînăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumînări, apoi venea Cuviosul Paisie, se aşeza la locul său şi citea cuvînt de învăţătură. La urmă explica cuvîntul citit pe înţelesul tuturor.

În Dragomirna se nevoiau călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul postului Crăciunului pînă în sîmbăta Sfîntului Lazăr, cînd încetau. Pe toţi îi sfătuia părinteşte, zicînd: „Fraţilor, mai întîi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărît de toate plăcerile veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfînta rîvnă”.

Altădată iarăşi le zicea Cuviosul Paisie: „După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobîndi lacrimi şi plîns cu nădejde, spre mîngîierea sufletului. Se va ivi în voi rîvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi cîştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, către bolnavi şi bătrîni.

Apoi adăuga aceste cuvinte: „Fraţilor, pe lîngă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbăteşte tot felul de neputinţe trupeşti – slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare -, care sînt pentru mîntuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi desăvîrşiţi, după măsura vîrstei lui Hristos. De veţi rămîne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră cît va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea aminte de sine şi de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se va încuiba între voi neorînduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cîrtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întîi sufleteşte şi apoi trupeşte…”.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atît de mare dar de a convinge, încît şi pe cel mai trist îl putea mîngîia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, răbda îndelung şi cînd nu izbutea alunga de la sine. Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţîndu-i cu mînia lui Dumnezeu. Faţă de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mînios, pînă cînd se smerea şi se pocăia. Apoi îl mîngîia, dojenindu-l cu dragoste şi cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

Odată unul din fraţi i-a spus: „Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mînie în faţa fraţilor!” Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: „Iubite frate, dacă Sfînta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mînie, să vă dea Domnul şi vouă astfel de mînie! Că eu sînt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mîniindu-mă, înaintea altora trebuie să plîng ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos”.

Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: „Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpîn înfricoşat; ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei duhovniceşti”. Iar de se întîmpla în sobor tulburare şi scîrbă vreunui frate şi acela venea la Cuviosul să-i spună necazul, îndată marele stareţ îl binecuvînta şi-l lua înainte cu cuvîntul, nelăsînd fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mîngîietoare ducea mintea fratelui departe de întristare.

De asemeni, în vorbirea sa, ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvînt mai adînc din dumnezeiasca Scriptură potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvînt, fie din iscusinţa sa, fie din sfînta ascultare, pînă cînd fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

Alteori grăia Cuviosul şi acestea: „Cînd văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atît de mare bucurie duhovnicească, încît nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar cînd văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinînd la voia lor, trecînd cu vederea sfînta ascultare, cîrtind şi petrecînd în lenevire şi iubire de sine, atunci atîta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decît aceasta nu poate fi, pînă cînd nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat”. Iar alteori îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osîrdie, zicînd: „Fiilor, nu vă lăsaţi făcînd neguţătorie, căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mîntuirii”, cum spune Sfîntul Pavel.

Odată a venit la Cuviosul Paisie un frate şi i-a spus: „Părinte, sînt tare luptat de gînduri!” Iar stareţul i-a răspuns zîmbind: „De ce sînteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plîng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, o dată cu voi alung de la mine toate gîndurile. Apoi iau în mîini o carte şi nu mai aud nimic, parcă aş fi în pustiul Iordanului!”

Despre creşterea vieţii duhovniceşti din obştea Cuviosului Paisie, scria mai tîrziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: „Puteai să vezi atunci în Mînăstirea Dragomirna, înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pămînteşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere, decît numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrîngerea inimii, smerenia adîncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gîndurilor şi rugăciunea inimii, pururea săltînd cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică şi în vremea ascultării şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti ca o roadă a Duhului Sfînt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfîntului Isaac Sirul, care grăieşte: Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor„.

Cît pentru apărarea rugăciunii lui Iisus pe care toţi ucenicii marelui stareţ o practicau, Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în şase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

„A ajuns pînă la noi vestea că oarecare persoane din sînul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvîrşeşte sfînta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să întunece inima lor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mînăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfîntul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzîndu-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfînt. Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cîndva să rostească hulă, ci toţi s-au îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc…”.

Iar către împotrivitorii săi, Cuviosul Paisie adresează aceste cuvinte: „Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii? Nu deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar nici de mîntuit nu vă puteţi mîntui prin nimeni altul decît în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă chemarea numelui lui Iisus este mîntuitoare, iar mintea şi inima omului sînt făpturi ale mîinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adîncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus şi cere de la El milă?”

Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: „Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rînduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mîndru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducînd şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor”.

Pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie: „Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuînd să rămînă sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu. Iar cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădînd toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva decît să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis…”. Aşa îşi învăţa ucenicii acest vas ales al Duhului Sfînt.

Cuviosul Paisie era şi foarte milostiv. În toamna anului 1768, datorită invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau in pădurile din jurul Mînăstirii Dragomirna. Iarna, Cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mînăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrîni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mîncare la toţi cîţi cereau. Se făcea mîncare şi se cocea pîine neîntrerupt. Astfel, Cuvoisul Paisie s-a făcut părinte tuturor, salvînd mulţi oameni de la moarte.

După şase ani de război între armatele ruseşti şi turceşti şi după încheierea păcii din anul 1774, nordul Moldovei intră sub ocupaţie austriacă pînă în toamna anului 1918. Atunci şi Mînăstirea Dragomirna cade în stăpînirea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză Cuviosul Paisie este nevoit să ia cu sine două sute de călugări şi să se strămute la Mînăstirea Secu, unde ajunge în ziua de paisprezece octombrie 1775. La Dragomirna lasă o obşte de numai o sută cincizeci de monahi, sub povăţuirea unui egumen moldovean.

De la Secu marele stareţ scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti: „Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul, nu umblaţi din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicilor; mărturisţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte rîvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mîntuirea. Fiecare, după putere, să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mînăstirii pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sîrguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sîrguinţă, acolo toate sînt împotrivă. În loc de bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră diavolul…”.

După patru ani de nevoinţă în Mînăstirea Secu, obştea Cuviosului Paisie devenise neîncăpătoare, deşi se construiseră peste o sută de chilii noi. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, cu binecuvîntarea mitropolitului Gavril şi cu ajutorul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzi, s-a hotărît strămutarea Cuviosului Paisie cu o parte din obştea de la Secu în marea lavră de la Neamţ. Aceasta s-a săvîrşit, după multe ezitări şi lacrimi, la paisprezece august 1779, fiind întîmpinat în curtea mînăstirii de obştea nemţeană în sunetul clopotelor, cu sobor de preoţi. De aici a fost însoţit în marea biserică ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfînt, unde s-a închinat cu lacrimi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care ocroteşte de multe secole această mînăstire.

Aşa a fost venirea Cuviosului Paisie ca stareţ al Mînăstirii Neamţ. Din acea zi cele două mînăstiri s-au unit sub povăţuirea aceluiaşi stareţ, tradiţie care s-a păstrat pînă în vara anului 1950. Egumenii şi duhovnicii de la Dragomirna şi Secu veneau adesea la Cuviosul Paisie pentru sfătuire şi binecuvîntare. Dar şi marele stareţ mergea o dată pe an la Secu, între 22 – 31 august şi dădea tuturor cuvînt de folos în biserică şi la trapeză. Apoi, după hramul mînăstirii, „Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul”, Cuviosul Paisie îi binecuvînta pe toţi şi, în sunetul clopotelor, se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta întreaga obşte.

Se spunea despre Cuviosul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej stareţul le zicea: „Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cîrteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scîrba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu”.

Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mînăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de traducători, scriitori şi corectori de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mînăstirii Neamţ şi se răspîndesc prin numeroase mînăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, Neamţu devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox”.

O grijă deosebită avea Cuviosul Paisie şi pentru cei bolnavi. În Mînăstirea Neamţ a zidit spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rînduia pe cei bătrîni şi bolnavi la spital, încredinţîndu-i fratelui Onosie, „bolnicerul mînăstirii”. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mîncare cît mai bună, pîine albă şi vin, să-i spele săptămînal şi să menţină curăţenie exemplară în bolniţă.

Cuviosul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cît voiau, unii chiar pînă la moarte”.

Odată stareţul a văzut mergînd prin mînăstire un frate, dînd din mîini şi privind încoace şi încolo. Atunci Cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise: „Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi? Că iată umblă fără rînduială şi sminteşte pe fraţi!” Apoi le dădu la amîndoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stînd aproape toată noaptea cu durere de inimă lîngă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea şi suspina cu ei, mîngîindu-i cu nădejdea vindecării şi a mîntuirii, dîndu-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mînăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan: „Sărăcia lor de bunăvoie era desăvîrşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mîndrie cu totul fugeau, de ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se întîmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecît să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit era alungat din mînăstire. Mersul călugărilor era modest. La întîlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărîse, iar vorbăria deşartă era cu desăvîrşire oprită atît în biserică şi în chilii, cît şi în afară”.

Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mînăstirea Neamţ. „În obştea Cuviosului Paisie trăiau peste şapte sute de călugări şi cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit…”.

Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie: „Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lînă, alţii coseau camilafce şi potcape, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care îşi mărturiseau păcatele şi gîndurile de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct.

Era obicei ca la hramul Mînăstirii Neamţ, Înălţarea Domnului, să se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc timp de patru zile. De dimineaţa pînă seara uşile erau deschise tuturor, şi bogatului şi săracului. Pe toţi cîţi veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi făgăduindu-le de la Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvînta şi-i trimitea la casa de oaspeţi”.

Cuviosul Paisie se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche greacă în limbile slavonă şi română, ca să fie spre folosul şi mîntuirea celor ce vor voi a rîvni şi a lua aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri. Despre aceasta zicea ucenicul său Platon: „Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atîtea cărţi! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe pat unde dormea era împresurat de cărţi: cîteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonă, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi în mijloc lumînarea. Iar el ca un prunc mic şedea plecat şi toată noaptea scria, uitînd de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli”.

O, nepătimaş şi sfînt bărbat! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta şi cuvîntul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, dezrădăcinînd patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor care îl ascultau cu credinţă şi cu dragoste.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că el a tradus din slavonă în româneşte puţine cărţi precum „Cuvintele Sfîntului Nil de la Sorsca”, întrucît erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decît slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.

În limba română traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: Arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfîntului Macarie, Cuvintele Sfîntului Isaac Sirul şi altele; Ieromonahul Ilaron a tradus Cuvintele Sfîntului Calist Catafigiotul, Exaimeronul Sfîntului Vasile cel Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: Prăvălioara cea mică, Chiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărită în Bucureşti; Tîlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfîntului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi, Chegagrarion al Fericitului Augustin, tipărit la Mînăstirea Neamţ şi altele.

Cuviosul Ieradiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mînăstirea Neamţ între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfîntului Ioan Scărarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mînăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfîntului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamţ, a tălmăcit şi el numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul, Vieţile Sfinţilor şi altele pe care le tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1823-1834).

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungînd la Mînăstirea Neamţ, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfînt al marelui stareţ Paisie: „Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui luminoasă şi palidă, fără pic de sînge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blîndă şi cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!”

Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie: „Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi rîvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decît pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dînsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva”.

Apoi continuă: „Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blîndeţea, iar tulburarea şi mînia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra şi certa cu blîndeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia şi îndelung răbda cu nădejde de îndreptare. Asemenea şi în cele fireşti era prea împodobit. Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvîntul smerit şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci prin dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era întotdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile”.

Spunea unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie că dobîndise darul rugăciunii adevărate, încît faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa. „Odată, adaugă ucenicul, pe cînd eram noi în Dragomirna am venit la părintele stareţ şi văzînd uşa deschisă am bătut şi am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis: „Binecuvintează, părinte!”, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puţin am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui nimic despre cele văzute”.

Cuviosul Paisie avea şi darul înainte-vederii. De multe ori vedea în vis o sabie spînzurînd, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul din porunca sultanului. Şi mult a plîns marele stareţ pentru aceasta. Era în obşte un frate neascultător şi mult suspina şi plîngea stareţul pentru acest frate, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi după trei zile fratele acela s-a înecat. Pe alt frate l-a rugat mult Cuviosul să nu plece din mînăstire. „Frate, îi zicea el, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci”. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat şi după patru zile de drum a murit.

Numeroase şi pline de înţelepcine duhovnicească sînt şi scrisorile duhovniceşti ale Cuviosului Paisie trimise către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi: mireni, preoţi, călugări şi egumeni. Iată ce scria marele stareţ către călugării din schitul Robaia – Argeş, care îi cereau un preot:

„La cererea voastră de a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine sîntem la început şi avem nevoie de poveţe. Numai atît vă pot spune că după regulile Sfinţilor Părinţi aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. Întîi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi ca să ştie a învăţa pe ucenicii săi. Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blînd, smerit, răbdător, liber de mînie, de iubirea de argint, de mîndrie, de lăcomie şi de toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mîinile egumenului ca lutul în mîinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvîntare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, şi cărţile, şi patul, şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mînăstiri, ci singur să se conducă, ca fraţii săi să se mîntuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul…”.

Asemenea, către călugării din Poiana Mărului scria:

„Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că după Sfinţii Părinţii egumenul trebuie să fie către fraţi smerit, blînd, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburaţi că el este slab cu trupul, cîtă vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cugetînd slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus de puterile lui, ci cruţaţi-l, să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mîntuire. Să vă smeriţi unul faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos…”.

Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: „Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte cu căinţă, dacă este neputincios şi nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?” Iar Sfîntul Paisie a răspuns: „Dacă boala lui trupească este în aşa fel, încît el se apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căieşte, preotul să-l dezlege a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-şi face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei”. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte:

„Vă spun şi aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoşată şi înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoţilor, care îndrăznesc să împărtăşească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vînzătorul”.

Pentru blîndeţe învăţa astfel pe fiii săi sufleteşti: „Urmînd blîndeţii lui Hristos, să vă opuneţi pînă la sînge patimii mîniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încît Însuşi Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos”. Apoi iarăşi zicea: „Răbdarea este şi ea atît de trebuincioasă pentru mîntuire, încît Hristos zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre. Iar cîştigarea sufletului nu este altceva decît mîntuirea sufletului. Răbdare, însă, trebuie să aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci pînă la moarte, căci zice Domnul: Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui„.

Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: „Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atît de trebuincioasă pentru mîntuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mîntuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mîntuit şi nici nu poate să se mîntuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mîntuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”.

Un călugăr pelerin, trecînd odată prin Mînăstirea Neamţ, a întrebat pe Cuviosul Paisie: „Cum este viaţa duhovnicească aici, faţă de cea din Mînăstirea Dragomirna?” Iar marele stareţ a răspuns: „Pe fiecare an merge tot mai în jos, şi a o ţine la aceeaşi înălţime nu-i cu putinţă, deşi mă silesc. Pricină este intrarea necontenită în mînăstire a femeilor şi părăsirea învăţăturii obşteşti”.

Odată a venit în pelerinaj la Cuviosul Paisie de la Neamţ un monah, Teofan de la Pecersca, pătimind multe greutăţi şi ispite pe cale. Cînd l-a văzut, fericitul stareţ l-a întîmpinat cu aceste cuvinte: „Fiule Teofane, nu în zadar ţi-a fost călătoria ta pînă la noi. Dumnezeu ţi-a măsurat toţi paşii tăi şi ţi-a pregătit răsplata”.

Monahului Teofan i-a plăcut aşa de mult rînduiala duhovnicească de la Neamţ, încît l-a rugat pe Cuviosul Paisie să-i dea voie să rămînă în obştea sa pentru totdeauna. Dar fericitul stareţ i-a spus: „Mergi la Pecersca şi mai slujeşte puţin bătrînului tău, Dosoftei, care va trece curînd către Domnul. Cu binecuvîntarea lui mergi şi te mîntuieşte acolo unde îţi va arăta el”.

La plecare, Sfîntul Paisie i-a zis: „Fiule, Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică să te păzească în toată calea ta. Crede că Dumnezeu nu-ţi va da să suferi mai mult decît poţi îndura şi te va învrednici de partea aleşilor Săi, pentru rugăciunile preacuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi şi a bătrînului tău Dosoftei. Să fie peste tine din partea noastră binecuvîntarea lui Dumnezeu. Spune binecuvîntatului tău bătrîn mulţumiri şi nu uita de sărăcia noastră duhovnicească!”

Unei egumene, Maria, din nordul Rusiei, Cuviosul Paisie îi dădea următoarele sfaturi despre ascultare:

„De vreme ce prin propria ta experienţă ai aflat roadele binecuvîntatei ascultări şi urmările blestematei neascultări, se cuvine să-ţi spun cîteva cuvinte despre sfînta ascultare. Dumnezeiasca ascultare este atît de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără de ea nu se poate nicidecum sluji lui Dumnezeu. Iată pentru ce sfînta ascultare a şi fost sădită de Dumnezeu în trei locuri: în cer, în rai şi pe pămînt. În cer, la puterile cereşti; în rai, la oamenii cei dintîi şi pe pămînt, la sfinţii ucenici şi apostoli ai Domnului. Tot în aceste trei locuri s-au arătat şi roadele preabinecuvîntatei ascultări şi ale blestematei neascultări. Şi dacă nu venea Fiul lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa către Dumnezeu Tatăl, să pună capăt neascultării lui Adam, atunci neamului omenesc nu i-ar fi rămas nici o nădejde de mîntuire din moarte şi din pierzarea veşnică. Pe această dumnezeiască ascultare, sădită pe pămînt de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, se întemeiază cinul călugăresc, fie cu viaţă de obşte, fie trăind cîte doi-trei împreună, sau petrecînd în pustie…”.

La urmă, Cuviosul Paisie îi dă următoarele sfaturi egumenei Maria:

„Povăţuieşte surorile pe calea mîntuirii, dîndu-le pildă de toată fapta bună, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin împlinirea cu sîrguinţă a poruncilor evanghelice, prin iubirea către Dumnezeu şi aproapele, prin blîndeţe şi smerenie, prin cea mai adîncă pace cu toţi, prin milă de mamă, prin răbdare şi îndelungă răbdare, prin rugăciune cu lacrimi, prin mîngîiere şi îndemnare la toată fapta bună… Sileşte-te, de asemenea, să fii pildă pentru surorile tale şi prin păzirea canoanelor Sfinţilor Părinţi, şi prin osteneli trupeşti, după puterile tale şi, pe cît poţi, prin ascultarea pravilei bisericeşti, şi prin închinăciuni mari şi mici. De asemenea, şi pravila de chilie rînduită de Sfinţii Părinţi împlineşte-o cu frică de Dumnezeu, cu citirile, cîntările şi metaniile rînduite.

Citeşte cu sîrguinţă, cu mare luare aminte şi cugetare cărţile Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea ce se săvîrşeşte de minte în inimă, care este nevoinţa monahicească cea mai adevărată şi mai plăcută lui Dumnezeu… Sileşte-te să nu osîndeşti niciodată, căci unul este Judecătorul cel drept, Hristos Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Osîndeşte-te pe sine şi nu vei fi osîndită la a doua şi înfricoşata Sa venire. Tot celui ce greşeşte faţă de tine, iartă-i greşeala din toată inima, pentru ca şi Tatăl cel ceresc să-ţi ierte greşelile tale…”.

Iar celor care îl întrebau dacă au voie să citească cărţile eretice oprite de Biserică, Cuviosul şi marele stareţ Paisie le scria:

„Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă porunceşte să nu se citească de credincioşi cărţile eretice, să nu stea de vorbă şi să nu umble cu ei pe cale, după cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat (psalmul 1,1). Iar în alt loc spune Sfîntul Pavel: De omul eretic, după întîia şi a doua mustrare, te fereşte” (Tit 3,10).

Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt de folos slujbele Bisericii şi Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: „Dacă cineva din creştinii ortodocşi greşeşte pe faţă şi este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfînta Biserică opreşte a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu va părăsi păcatul şi se va pocăi”. Căci aşa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului: „Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe faţă şi nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osîndă. De asemenea, şi primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăinţă şi spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta şi dumnezeiescul Pavel” (Corinteni 9,29).

Aşa se nevoia Preacuviosul Părintele nostru Paisie în obştea sa atît de mare de la Neamţ. Pe unii îi mîngîia, pe alţii îi călăuzea pe calea mîntuirii, pe alţii îi mustra cu dragoste, pe cei bolnavi şi neputincioşi îi cerceta şi pe toţi îi învăţa rugăciunea inimii, poruncindu-le ca în tăcere şi smerenie să repete neîncetat şi cu mare atenţie cuvintele acestea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Deşi era slab cu firea şi suferea de insomnie, de la slujbele bisericii nu lipsea niciodată, afară de cazuri rare de boală sau dacă avea oaspeţi mari. Pentru toţi, călugări, fraţi şi mireni, strălucea ca un sfeşnic aprins atît prin viaţa sa sfîntă, cît şi prin scrierile şi învăţăturile sale. Pentru aceea, toţi îl iubeau, toţi îl căutau şi îi urmau cu sfinţenie sfatul. Iar cine nu-l asculta, nu sfîrşea bine cele făcute fără sfat şi binecuvîntare. În timp de cincisprezece ani cît a povăţuit marea obşte a mînăstirilor Neamţ şi Secu, Sfîntul Paisie a săvîrşit multe fapte duhovniceşti vrednice de amintit, pe care nimeni altul nu le-a mai putut săvîrşi după mutarea lui la cele veşnice.

Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obşte de peste şapte sute de călugări de mai multe naţionalităţi, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toţi trăiau în desăvîrşită armonie duhovnicească şi practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povăţuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rînduit douăzeci şi patru de duhovnici care îi spovedeau regulat şi îi supravegheau ziua şi noaptea. Iar pentru cei bolnavi a organizat bolniţă cu călugări îngrijitori şi cu mîncare deosebită. Pentru închinători şi oaspeţi a rînduit, de asemenea, părinţi duhovniceşti şi chilii speciale de găzduire la arhondaric, unde puteau sta mirenii pînă la trei zile, asigurîndu-li-se gratuit masă şi toate cele necesare. Celor săraci şi lipsiţi de prin sate, care cereau ajutor, li se dădea regulat îmbrăcăminte, hrană şi bani, după nevoie, în numele lui Hristos, Care spune în Sfînta Evanghelie: Flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat… (Matei 25,35).

Iar pentru luminarea şi povăţuirea sufletească a călugărilor, a fraţilor şi credincioşilor din Moldova, Cuviosul Paisie a organizat la Mînăstirea Neamţ o adevărată şcoală duhovnicească şi academie patristică de traducere din limba greacă în limbile română şi slavonă a zeci de opere filocalice mistice, începînd cu „Cuvintele ascetice” ale Sfîntului Isaac Sirul. Marele stareţ a realizat la Neamţ prima traducere, într-o limbă europeană, a Filocaliei Sfinţilor Părinţi, prin vestiţii călugări moldoveni iscusiţi, în limba greacă.

Pentru buna chivernisire a celor patruzeci de metoace şi terenuri donate de evlavioşii domni moldoveni, Cuviosul Paisie a rînduit peste tot călugări iconomi iscusiţi şi mireni credincioşi pentru a se evita orice tulburare şi sminteală. Iar pentru ca obştea de la Neamţ şi numeroşii ei sihaştri ce se nevoiau în schiturile Pocrov şi Vovidenia, ca şi în pădurile seculare din jurul ei, să aibă deplină linişte şi să se evite orice sminteală, Cuviosul Paisie a dus la Ceahlău toate călugăriţele ce sihăstreau în pădurile din ţinutul Neamţ, organizînd la Durău o vestită sihăstrie de maici sub povăţuirea egumenei Nazaria şi a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De asemenea, a strămutat şi satul Plăieşu, situat aproape de mînăstire, la peste douăzeci km depărtare de lavră, cum se vede pînă astăzi.

Pentru buna ordine şi disciplină în mînăstire, Cuviosul Paisie a rînduit la Neamţ, Secu, Sihăstria, Sihla şi în toate schiturile de sub ascultarea sa acelaşi Regulament sau Aşezămînt, scris de el pentru Mînăstirea Dragomirna, după rînduiala Muntelui Athos. Apoi, a pus călugări caligrafi iscusiţi să copieze sute de manuscrise patristice ziditoare de suflet şi cărţi de cult, pe care le difuzau ucenicii săi prin mînăstiri, schituri şi parohii din Moldova, ajungînd unele pînă în Athos şi în mînăstirile din nord-estul Rusiei.

Cuviosul Paisie mai întreţinea şi o vastă corespondenţă duhovnicească cu zeci de mînăstiri, cu ierarhi, dregători şi credincioşi atît din Moldova şi din ţările balcanice, cît şi din întreaga Rusie. Toate acestea şi mai ales viaţa sa cu totul sfîntă, fiind vas ales al Duhului Sfînt, l-au făcut pe Cuviosul Paisie de la Neamţ drept cel mai renumit stareţ, dascăl şi luminător al Ortodoxiei din secolul al XVIII-lea, cinstit încă din viaţă ca sfînt şi mare organizator de mînăstiri, cum n-a mai fost altul după el pînă în zilele noastre.

Din obştea sa de la Neamţ a trimis peste tot călugări, dascăli, caligrafi, stareţi şi duhovnici iscusiţi atît în Moldova şi Ţara Românească, cît şi în Ucraina şi în Rusia. Dintre aceştia cei mai vestiţi au fost: duhovnicul Visarion, stareţul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigore Dascălul, iscusit traducător ajuns mitropolit al Ţării Româneşti, arhimandritul Irinarh Roseti, întemeietorul Mînăstirii Horaiţa şi a unei vechi mînăstiri pe Tabor; Cuviosul Iosif Pustnicul de la Văratec şi mulţi alţii. Iar dintre călugării săi, unii se duceau la Athos şi la Mormîntul Domnului, alţii se retrăgeau la Poiana Mărului, la Sihăstria Voronei, la Pocrov, Secu, Sihăstria şi Sihla, iar alţii ajungeau pînă la Pecerska şi sihăstria Optina din centrul Rusiei, care era profund influienţată de obştea nemţeană şi de personalitatea marelui stareţ Paisie.

Prin scrierile şi traducerile sale filocalice, prin numeroşii săi ucenici răspîndiţi în toate ţările ortodoxe şi prin frumoasa rînduială monahală de la mînăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţ, Cuviosul Paisie devine unul din cei mai iscusiţi dascăli ai rugăciunii şi povăţuitori de suflete din ultimele secole.

Prin anul 1790 Moldova a fost invadată de oştile austriece, ruseşti şi turceşti, care se luptau între ele. În vara aceluiaşi an a ajuns la Mînăstirea Neamţ arhiepiscopul Ambrozie de la Poltava, cu dorinţa fierbinte să-l vadă pe compatriotul său de la Neamţ. După ce zăbovi aici cîteva zile, a ridicat la rangul de arhimandrit pe Cuviosul Paisie.

În ultimii ani de viaţă, marele stareţ se simţea tot mai bolnav şi slăbit. De aceea primea pe fraţi la chilie numai dimineaţa, iar după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, îşi pregătea ultimile traduceri, se ruga mult cu rugăciunea inimii şi era cercetat numai de doi mari duhovnici: Sofronie pentru călugării slavi şi Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin ei trimitea în ultimul timp pace şi binecuvîntare întregului sobor de la Neamţ.

La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu. După cîteva zile s-a simţit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat Sfînta Liturghie în biserică şi s-a împărtăşit cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Apoi iarăşi a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie: Onorie şi Martirie; iar la biserică se făceau ziua şi noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoşirea lui şi Sfîntul Maslu.

Simţindu-şi sfîrşitul aproape, s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine şi, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrîni, Sofronie şi Silvestru, a trimis prin ei pace şi binecuvîntare întregului sobor, care era foarte întristat pentru această grea despărţire.

Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniştit şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinereţe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie s-a luminat la faţă, iar duhovnicul Ştefan i-a citit canonul de ieşire a sufletului. Afară la fereastră se aflau toţi duhovnicii mînăstirii şi se rugau cu lacrimi pentru dînsul.

După Vecernie, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie, marele stareţ al mînăstirilor Neamţ şi Secu, şi-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos în al 72-lea an al vieţii sale, fiind plîns cu multe lacrimi trei zile şi trei nopţi de obştea mînăstirii şi de toţi credincioşii din împrejurimi.

Îmbrăcîndu-se în veşminte, duhovnicii, preoţii şi diaconii au acoperit cinstitul trup al Sfîntului Paisie, lăsîndu-i dezvelită numai mîna dreaptă cu care binecuvînta, pentru închinarea soborului şi i-au dat sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi l-au aşezat pe năsălie şi l-au depus în mijlocul bisericii mari în sunetul clopotelor, fiind plîns de toţi cu multe lacrimi. Vineri i-au săpat mormîntul în gropniţa din dreapta naosului, iar sîmbătă, optsprezece noiembrie, l-au înmormîntat cu mare tînguire, ca pe un adevărat sfînt şi părinte sufletesc cu mulţi fii. La slujba de prohodire au slujit treizeci de preoţi şi treisprezece diaconi, cum spune pe larg unul din ucenicii Sfîntului Paisie, al cărui manuscris se află în Biblioteca Academiei Române, sub numărul 1860.

Urmaşul său a fost Ieroschimonahul Sofronie, primul duhovnic al acestei lavre. Sub stăreţia lui s-a pus o lespede de marmură pe mormîntul Sfîntului Paisie, care poartă următoarea inscripţie:

„Aici odihneşte fericitul Părintele nostru, Ieroschimonahul şi Arhimandritul stareţ Paisie, malorusianul, care, din Sfîntul Munte al Athosului, cu şaizeci de ucenici venind în Moldova şi aici mulţime de fraţi adunînd şi viaţa de obşte prin sine înaintînd, către Domnul s-a mutat în anul 1794, în cincisprezece noiembrie, în zilele binecredinciosului domn Mihail Şuţu voievod şi a Presfinţitului Mitropolit Iacov”.

După mutarea sa, Cuviosul Paisie era cinstit cu multă evlavie, ca sfînt, în obştea Mînăstirii Neamţ. Cîţiva din ucenici i-au scris viaţa pe larg, alţii i-au pictat chipul şi alţii i-au scris slujba cu priveghere la începutul secolului al XIX-lea, după rînduială, fiind prăznuit în fiecare an la cincisprezece noiembrie.

Pe mormîntul său arde neîncetat o candelă, iar călugării, cînd intră în biserică, fac cîte trei închinăciuni la căpătîi, în semn de respect, cerînd în taină binecuvîntare.

Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfînt dintotdeauna, mai ales în Moldova, cu zi de prăznuire la cincisprezece noiembrie. Din anul 1988, cînd a fost canonizat ca sfînt şi de Biserica Ortodoxă Rusă, cultul Cuviosului Paisie de la Neamţ s-a extins în toate ţările ortodoxe.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-ne şi ne miluieşte pe toţi. Amin.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>