Omilia Sfantului Grigorie Palama la praznicul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie din Tesalonic

sfantul_mare_mucenic_dimitrie_izvoratorul_de_mir_2„Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Doamne, şi foarte s-au întărit stăpânirile lor!”(Ps. 139, 17)
Cu acest stih al lui David îşi începe cel între Sfinţi Părintele nostru Grigorie Palama lauda sa la Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, care, ca unul ce este Mare Mucenic, aparţine şi „stăpânirilor”, adică stăpânirii Sfinţilor şi Prietenilor lui Dumnezeu.
„Eu cu multă cinste înconjur pe Sfinţii Tăi, Dumnezeul meu, mare putere şi îndrăzneală au cei care sunt mai mari între ei!”, am spune şi noi azi, acordând un conţinut mult mai larg acestor cuvinte ale Regelui-psalmist. Căci, pentru noi, Prieteni ai lui Dumnezeu sunt amândoi Sfinţii, şi cel care laudă şi cel lăudat, dar încă şi prietenii prietenilor lui Dumnezeu, iubitorul de Sfinţi, Preasfinţitul Păstor, kir Panteleímon, cu binecredincioasa lui turmă, care prin dumnezeiescul lor zel pentru cinstirea şi lauda acestor Sfinţi cu adevărat mari ai Mitropoliei Apostolice [a Thessalonicului] nu încetează a atrage asupra lor, fără ca ei să o dorească, îndreptăţita laudă şi dragoste a Bisericii luptătoare, dar şi a celei triumfătoare a lui Hristos.

Cuvântarea Sfântului Grigorie Palama pe care o vom prezenta azi – răspunzând la această invitaţie a Preasfinţitului, care ne face cinste – cu siguranţă a fost rostită de Sfântul Grigorie pe vremea arhieriei sale în Thessalonic, de ziua praznicului Sfântului Dimitrie, şi anume după Evanghelia Dumnezeieştii Liturghii praznicale în această preacinstită biserică, şi constituie un exemplu desăvârşit de cuvânt de laudă la praznic – după cum ne arată dovezile interioare ale textului.

„Pe de o parte dorinţa ne mişcă să vorbim după putere, iar împrejurarea cere cuvânt potrivit vremii noastre; îndatorirea, zorindu-ne, nu ne lasă să ne minunăm fără motiv de măreţia Sfântului”, spune undeva la începutul cuvântului său Sfântul Grigorie.

Lunga tradiţie a prăznuirii pomenirii Sfântului Dimitrie în Thessalonic pare să fi creat un tipic anume, pe care Sfântul Grigorie îl cunoştea bine, de vreme ce el însuşi trăise destulă vreme în această tradiţie încă înainte de a deveni arhiereu. Acest tipic pare să călăuzească conţinutul cuvântării sale şi asta îl face să se simtă cumva puţin îngrădit în spusele sale.

Ar fi dorit, probabil, luând prilej de la [praznicul] mucenicului, să stăruie asupra unor subiecte duhovniceşti, dar este nevoit, de fiecare dată, să pomenească datele martirologice necesare, dar deja întru totul cunoscute, lucru care îl face să se gândească dacă nu cumva mai potrivită ar fi tăcerea.

În cele din urmă, după cum se vede pe parcursul textului, izbuteşte să le îmbine pe toate, şi viaţa Sfântului, şi învăţătura morală; şi teologia, şi retorica, şi ermineutica, într-un cuvânt de laudă de o desăvârşită artă, întru totul echilibrat şi lipsit de exagerările – obişnuite în asemenea panegirice – care încarcă peste măsură cuvântul.

Ar fi zadarnic, credem, ca în această scurtă cuvântare să prezentăm chiar şi în rezumat întregul şir şi conţinut al cuvântului. Atât în ce priveşte analiza literară, cât şi cea de valoare, care oricum depăşeşte puterile noastre, ne vom limita la a ne exprima cu evlavie admiraţia faţă de „frumuseţile cuvântului” dumnezeiescului Grigorie Palama, dăruite lui de dumnezeiasca Pronie, ca să exprime aşa cum se cuvine „adâncurile Duhului” pe care „le-a căutat” şi el, întocmai precum omonimul său, Sfântul Grigorie Theologul. Să ni se îngăduie, aşadar, să redăm selectiv unele dintre precizările cuvântului, sărind peste foarte numeroasele paralelismele biblice şi măiestrii de stil, pe care, probabil, doar o traducere competentă ar putea să le redea.

Încă din introducere, dar şi foarte adesea în curgerea ulterioară a cuvântului, Sfântul Grigorie insistă asupra numeroaselor harisme ale sfinţeniei lui Dimitrie. Lipsirea cu mulţumire de slava şi de izbânzile lumeşti îl aşează în rândul Drepţilor, dar, asemuindu-l cu aceştia – şi anume cu Iov – Sfântul Grigorie îl găsește [a fi] mult mai presus de ei. S-a învrednicit de harul prorocesc, aşa cum se vădeşte din cuvintele lui către Nestorie, cuvinte pe care Tradiţia le-a păstrat cu evlavie: „Şi pe Lie îl vei birui, şi pentru Hristos vei mărturisi”. Lucrarea lui misionară în Thessalonic dinaintea martiriului, de pe poziţia oficială de consul, dar şi întoarcerea la creştinism a întregului oraş al Thessalonicului care a avut loc după moartea lui, prin minunile pe care le-a săvârşit, sunt mărturii ale harului apostolic şi al vredniciei ce i s-a dăruit. Fecioria-i şi viaţa-i neprihănită de dinainte de martiriu îl aşează cu îndreptăţire şi între cetele Cuvioşilor. „Râvna înţelepciunii” şi „ştiinţa cuvântului” care îl împodobeau ca înalt demnitar al statului fac din el un adevărat Învăţător. În „orationas”, acea mantie scurtă pe care o purtau pe umeri demnitarii romani când ţineau discursuri şi pe inelul lui de consul, care după martiriu au început să facă minuni în mâinile lui Lup, Grigorie nu ascunde că vede un anume simbolism al „valorii şi întâietăţii învăţătoreşti care i s-au dat în chip tainic”. Doar preoţia văzută îi lipseşte […]. Mai cu seamă asupra fecioriei Sfântului Dimitrie revine de multe ori Sfântul Grigorie Palama, cel feciorelnic şi însingurat pentru Domnul.

La rândul nostru, am spune că întâlnirea tuturor acestor însuşiri ale sfinţeniei într-una şi aceeaşi persoană este o caracteristică a tuturor celorlalţi Sfinţi ai Bisericii noastre. Şi, ca să nu mergem prea departe, chiar viaţa marelui Palama, îl vădeşte nu doar Cuvios, şi Învăţător, şi Ierarh, dar şi Proroc, şi Apostol, şi chiar Mucenic – prin aceea că în anumite împrejurări ale vieţii s-a arătat gata de mucenicie. Se adevereşte iarăşi faptul că doar un mare om poate să înţeleagă şi să laude după vrednicie un alt om mare.

Un alt punct central al cuvântului Sfântului Grigorie este asemănarea lui Dimitrie cu Hristos, arătând că persoana Marelui Mucenic aparţine „tipului lui Hristos, după Hristos”, dacă e cu putinţă să se spună aşa ceva. Şi nu e ceva nou: neîndoielnic, pentru fiecare sfânt este valabil ceea ce spune Apostolul Pavel, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). La Sfântul Dimitrie însă, toate datele biografice, având ca leit-motiv şi punct de pornire împungerea cu suliţa în coastă, contribuie la o reprezentare nu doar mistică, ci şi exterioară a vieţii lui Hristos în persoana lui: tinereţea vârstei, fecioria, lucrarea învăţătorească încununată de martiriul de bună voie, coasta-i străpunsă care se face izvor de mir şi tămăduiri, caracterul ispăşitor pe care îl dobândeşte martiriul Sfântului pentru întregul oraş – toate acestea sunt elemente asupra cărora foarte curând s-a atras atenţia şi probabil au luat dimensiunile de cult cuvenite, câtă vreme ulterior, pe vremea Sfântului Simeon, ele se cristalizează liturgic şi imnografic în slujbe şi cântări precum acelea care sunt auzite îndeosebi la utreniile de peste săptămână din acest sălaş al Marelui Mucenic.

Sfântul Grigorie – dincolo de faptul că aplică anumite pasaje hristologice şi modele ale Vechiului Testament Sfântului Dimitrie – referindu-se la multipla împungere a coastei lui, o socoteşte, după cuvântul Apostolului Pavel, împlinire a „a lipsurilor necazurilor lui Hristos” (Col. 1, 24) pe care o săvârşesc Sfinţii pentru Trupul Lui, care este Biserica.

„Ajungând curând la desăvârşire, dreptul a apucat ani îndelungaţi” (Înţ. Sol. 4, 13). Puţinele date biografice despre mucenic şi despre scurtul lui martiriu pun întotdeauna la încercare dispoziţia de a afla şi a consemna a acelor evlavioşi care se ocupă de sinaxare, întocmai precum acel nevoitor aghiorit Vitalie, menţionat în relatările minunilor Sfântului. Iată care este nedumerirea lui, aşa cum o rezumă cel care povesteşte minunea, un anume Stavrákie: „De vreme ce atât de scurtă i-a fost lupta martirică şi fulgerător martiriul şi numai coasta i-a fost rănită, ce anume a pricinuit atâta belşug de miruri?”. Există mulţi mucenici care au îndurat mai multe, mai aspre şi mai lungi chinuri, şi feciorelnici erau şi probabil că se şi desăvârşiseră, şi cu suliţa în coastă au fost împunşi, după asemănarea cu Hristos. Dar ce anume l-a arătat pe Dimitrie Mare Mucenic şi Făcător de Minuni în întreaga creştinătate?

„În ce îl priveşte pe Dimitrie, în chip neprihănit toate au mers împreună” se grăbeşte să răspundă Stavrákie, cel prea meşter în cuvânt, înainte de a povesti minunea care l-a convins cu adevărat pe Vitalie. În acest punct, dumnezeiescul Grigorie simte că are mai multe de spus. Şi aici numai el poate să înţeleagă şi să îl facă înţeles pe Mucenic, pe temeiul propriei lui experienţe. Iată, aşadar, cum tâlcuieşte el acest „în chip neprihănit” al lui Stavrákie: „Pentru că nici în mintea lui, spune, nu a primit [Sfântul] ceva din cele necucernice, nici nu a săvârşit vreo faptă care să nu fie plăcută lui Dumnezeu. Ci, de vreme ce păstrat neprihănit în el Dumnezeiescul Har al botezului lui Hristos, a avut totdeauna voinţa lui întocmai cu legea Domnului”. Şi puţin mai jos: „[Dimitrie] era frumos, nu doar după omul cel simţitor al celor din afară, ci mult mai mult după cel lăuntric şi nevăzut, pe care văzându-l Cunoscătorul inimilor Dumnezeu, atât a fost de înrobit de frumuseţea înţelegătoare a Sfântului, încât a binevoit să Se sălăşluiască întru el şi să Se facă un sigur duh cu el şi să îl facă întru totul dumnezeiesc”.

Dimitrie, cu alte cuvinte, ajunsese prin trezvie încă înainte de martiriu la desăvârşire şi la îndumnezeire şi astfel, după bunăvoirea cu neputinţă de cercetat a lui Dumnezeu, nu mai era nevoie decât de un scurt martiriu, prin care, precum un alt spic duhovnicesc a fost secerat, să fie strâns în hambarele cereşti. Cumplitele chinuri prin care a trebuit să treacă alţi mucenici întăriţi de Harul lui Dumnezeu, ca să fie astfel încercată şi oţelită voinţa lor, nu au fost de trebuinţă la Dimitrie, pentru că el, aşa cum spune dumnezeiescul Palama, „înainte de a cunoaşte răul, a ales binele”. Prin lucrarea trezviei, care era de Dumnezeu învăţată, se făcuse atât de desăvârşit, după propria-i alegere liberă, încât ispititorul nevăzând nici o posibilitate de izbândă, după prima ispită prin care l-a iscodit, cea cu scorpionul, nu a mai îndrăznit să se întoarcă, de teamă ca nu cumva cununile Mucenicului să se înmulţească.

Toate acestea, desigur, nu sunt menţionate cuvânt cu cuvânt în acest panegiric şi să ne ierte Sfântul Grigorie! Credem însă că exprimăm în numele lui cele asupra cărora el însuşi nu s-a putut întinde, limitat fiind de împrejurare şi de structura retorică a discursului, după cum însuşi spune. Însă, în vestitul lui cuvânt al doilea la Intrarea Maicii Domnului în Biserică, pe care l-a scris în mediul familiar al isihiei Sfântului Munte, ne dă o altă pildă mai cuprinzătoare a acestui model de „tâlcuire niptică”.

Explică, aşadar, Grigorie, cel care ne învaţă tainele Născătoarei de Dumnezeu, că ceea ce a făcut-o pe Fecioara vrednică să devină Maica lui Dumnezeu a fost desăvârşirea puterii ei de alegere liberă, la care ajunsese prin trezvie şi prin sfânta isihie în vreme şederii ei în Templu.

„Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Înţ. Sol. 4, 9). O însuşire foarte caracteristică a sfinţeniei Sfântului Dimitrie, pe care pare să o sublinieze cu deosebire Sfântul Grigorie, este tinereţea vârstei sale. Îl numeşte „tânăr fraged”, „încă întru totul tânăr” şi „în floarea vârstei”. Cugetul lui înţelept însă, l-a făcut învăţător şi a însufleţit nu doar pe Nestorie, de a cărui tinereţe îi părea rău chiar şi lui Maximian, ci şi pe toţi acei „aleşi care lucrau evlavia” şi care, indiferent de vârstă, găseau scăpare în acea închisoare subterană, unde întemniţat fiind, Mucenicul îi învăţa. Pentru aceasta, bisericii Născătoarei de Dumnezeu construite pe locul acestei închisori i s-a dat mai târziu numele de „scăpare”.

„Bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui” (Plâng. Ier. 3, 27). Dovada sunt Dimitrie, Nestorie şi însuşi Palama. Tinereţea are pilde strălucite de urmat. Noi, cei mai vârstnici, să nu ne grăbim totdeauna să condamnăm entuziasmul tineresc. Sunt necesare antidoturi puternice spre a fi anihilată otrăvirea generală din zilele noastre. Sfinţenia, jertfa, martiriul sunt singurele în stare să transfigureze lumea. Biserica s-a întemeiat, prin Sângele lui Hristos, pe mormintele şi moaştele Mucenicilor. Fără jertfă, cu neputinţă este schimbarea şi transfigurarea.

Dar să ne întoarcem la cuvintele lui Palama: „Îmi vine, zice el, să spun despre Dimitrie ceea ce spune dumnezeiescul Pavel despre Hristos: Marele Dimitrie îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că fiind noi încă neputincioşi, el, «la timpul hotărât, a murit pentru cei necredincioşi» (Rom. 5, 6), desigur, prin Harul şi urmând Stăpânului său. Şi întreg acest oraş «s-a împăcat cu Dumnezeu prin moartea lui» (Rom. 5, 10).

Apoi continuă, înfăţişând în antiteză fostul Thessalonic idolatru şi necredincios cu vestitul centru al evlaviei bizantine pe care îl cunoştea Grigorie, cu marile şi prea frumoasele lui biserici, cu preacunoscuta evlavie a locuitorilor lui, cu mirurile şi minunile Sfântului Dimitrie, care, precum un râu, au inundat întreaga creştinătate.

O sfântă nostalgie cuprinde orice suflet evlavios care citeşte aceste rânduri ale dumnezeiescului Grigorie. Goale sunt astăzi acele vase de marmură din cripta Mucenicului în care se scurgea mirul… Cioburile vaselor de lut în care se aduna mirul sunt acum descoperiri arheologice şi stau aşezate în vitrinele muzeelor… Înstrăinat de dumnezeieştile slujbe este locul martiriului şi al mormântului lui… Simple urme sau povestiri despre minunile lui… Fără îndoială, Thessalonicul are azi nevoie de mulţi Sfinţi Dimitrie ca „să se împace” din nou cu Dumnezeu. Căci un nou tip de idolatrie îl asupreşte.

Care e pricina? Să ni se îngăduie încă puţin vorbirea cea multă din vieţile Sfinţilor. De ce în Eghina, în insulele ionice şi în alte părţi ni se vestesc în fiecare zi atâtea minuni? Cu ce este mai prejos Sfântul nostru ? Pricina neîndoielnic se găseşte la noi. El a făcut şi continuă să facă ceea ce îi dictează dragostea dumnezeiescului său suflet, implorând pe Dumnezeu pentru tesaloniceni. El a reuşit să primească îngăduinţa de a se întoarce la compatrioţii lui. Singur, ne aşteaptă ore interminabile în fiecare zi la racla lui, ca să venim, să îi destăinuim cu evlavie durerile şi cererile noastre. Cinstitul păstor, Sfântul Grigorie, îşi face şi el datoria acolo. Urmând îndemnului pe care îl face la sfârşitul cuvântului său şi imitându-l pe înaintaşul său, Sfântul Simeon [al Thessalonicului], cel între Sfinţi Părintele nostru Grigorie „înmulţeşte” lauda Marelui Mucenic şi încearcă pe orice cale să întărească evlavia turmei sale faţă de Sfântul Dimitrie. Nouă nu ne rămâne decât să îl urmăm.

Şi, ca să încheiem cuvântarea noastră prin cuvintele Sfântului Grigorie, să ne rugăm să ne învrednicim, prin rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu, prin mijlocirea Sfântului slăvitului Mare Mucenic Dimitrie şi „prin prăznuirea fără de sfârşit în ceruri a celor mântuiţi, să ni se dăruiască nouă tuturor să dobândim harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, stăpânire, cinste şi închinăciune împreună cu Cel fără de început al lui Părinte şi cu Preasfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>