Sinaxar 9 septembrie

 

Viaţa Sfinţilor, drepţilor şi dumnezeieştilor
părinţi Ioachim şi Ana
(9 septembrie)

(Sfîntul Epifanie şi Sfîntul Ioan Damaschin, Cartea 4, pentru credinţă, cap. 15)

Sfîntul şi dreptul Ioachim a fost din seminţia lui Iuda, trăgîndu-şi neamul din casa lui David împăratul în acest chip: din neamul lui Natan fiul lui David s-a născut Levi, iar Levi a născut pe Melhie şi pe Pamfir; Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Născătoarei de Dumnezeu. Acesta petrecea în Nazaretul Galileii, avînd soţie pe Ana din seminţia lui Levi, din neamul lui Aaron, fiica lui Mathan preotul care a preoţit în zilele Cleopatrei şi ale lui Casopar, împăraţii Perşilor, mai înainte de împărăţia lui Irod, fiul lui Antipater. Iar Mathan avea femeie pe Maria din seminţia lui Iuda din Betleem şi a născut cu dînsa trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana.

Deci, s-a măritat cea dintîi Maria, în Betleem, şi a născut pe Salomeea. S-a măritat şi Sovia, cea de-a doua, de asemenea în Betleem, şi a născut pe Elisaveta, maica lui Ioan Înainte Mergătorul. Iar a treia, Sfînta Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a fost precum am zis, soţia lui Ioachim în pămîntul Galileei, din cetatea Nazaret. Această însoţire de neam mare, Ioachim şi Ana, vieţuind după lege, drepţi au fost înaintea lui Dumnezeu; iar fiind îndestulaţi cu bogăţia cea materialnică, mai presus de toate aveau pe cea duhovnicească. Şi aşa, cu toate bunătăţile se înfrumuseţau ei, umblînd în toate poruncile Domnului fără de prihană. Iar la tot praznicul deosebeau din averile lor două părţi, din care o parte o dădeau lui Dumnezeu la bisericeştile trebuinţe, iar cealaltă parte la săraci. Şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît i-a învrednicit pe ei să fie născători Fecioarei celei fără de prihană, pe care mai înainte a ales-o Lui spre maică.

Din aceasta esta cunoscută viaţa lor cea sfîntă, plăcută lui Dumnezeu şi cinstită, că li s-a dat lor fiica cea mai sfîntă decît toţi sfinţii şi decît heruvimii mai cinstită, care mai mult decît toţi a plă-cut lui Dumnezeu. Că nu era în acea vreme pe pămînt, între oa-meni, mai bine primiţi lui Dumnezeu decît aceşti doi, Ioachim şi Ana, pentru viaţa lor cea neprihănită. Astfel că un dar ca acesta nu li s-ar fi dăruit lor dacă nu ar fi prisosit dreptatea şi sfinţenia lor mai mult decît a altora. Ci, precum singur Domnul avea să se în-trupeze din Preasfînta, Preacurata Maică, aşa se cădea ca şi Maica Domnului să se nască din părinţi sfinţi şi curaţi. Căci, precum şi împăraţii îşi fac porfirele lor, nu din postav simplu, ci din pînzeturi ţesute cu aur, aşa şi Împăratul ceresc a voit să aibă pe Maica Sa cea Preacurată, întru al cărei trup ca într-o porfiră împărătească avea să se îmbrace, nu din neînfrînate însoţiri, ca din nişte postav prost, ci din părinţi curaţi şi sfinţi, ca dintr-o ţesătură de aur. Maica Domnului de demult a fost preînchipuită prin sfîntul cort, despre care a poruncit Dumnezeu lui Moise să-l facă din postav mohorît, roşu şi din vison, întrucît cortul a simbolizat pe Fecioara Maria în care, sălăşluindu-se Dumnezeu, după cum este scris, avea să petreacă cu oamenii. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu dînşii” (Apoc. 21, 3).

Deci, materialul mohorît si roşu, precum şi visonul din care s-a alcătuit cortul închipuiau pe mama Maicii lui Dumnezeu, care din curăţie şi din înfrînare s-a născut.

Dumnezeiasca voinţă, mai întîi, a ţinut multă vreme însoţirea acestor sfinţi fără de fii, ca prin zămislirea şi naşterea unei fecioare ca aceasta să se arate şi puterea darului lui Dumnezeu, şi cinstea celei născute, şi vrednicia părinţilor ei. Pentru că a face să nască pîntecele cel neroditor şi sterp, aceasta este puterea darului dumnezeiesc, fiindcă aici nu firea, ci Dumnezeu Cel ce biruieşte firea dezleagă legăturile nerodirei. A se naşte din cei neroditori şi stră-ini, aceasta este cinstea celei născute, care a ieşit nu din părinţi care s-ar fi sîrguit la fapte trupeşti, ci din cei înfrînaţi, fiind ei la bătrîneţe; pentru că petrecuseră în însoţire, neavînd fii, cincizeci de ani. Se arată şi aici vrednicia părinţilor Maicii Domnului, că după lunga lor nerodire au născut pe bucuria a toată lumea. În acest lucru Sfinţii Ioachim şi Ana s-au asemănat Sfîntului Patriarh Avra-am şi soţiei lui, cinstitei Sara, care la bătrîneţe a născut pe Isaac, după făgăduinţă. Iar noi zicem că mai mult decît Avraam este aici, că pe cît este mai mare Fecioara Maria decît Isaac, pe atît mai mare este vrednicia lui Ioachim şi a Anei, decît a lui Avraam şi a Sarei. Dar la această vrednicie nu au ajuns pînă ce nu au rugat pe Dumnezeu în amărăciunea sufletului lor şi în mîhnirea inimii, cu mult post şi cu rugăciuni. Că înainte merge mîhnirea şi apoi vine bucuria. Şi înainte mergătoare a cinstei este necinstea şi povăţu-itoare spre cîştigarea celor bune este cererea, rugăciunea cu lacrimi către Dumnezeu.

Cînd se mîhneau ei mult şi se tînguiau pentru nerodirea lor, a adus Ioachim daruri Domnului Dumnezeu în biserica Ierusa-limului la un praznic mare, în care toţi fiii lui Israel aduceau daru-rile lor lui Dumnezeu. Iar Isahar, arhiereu fiind atunci, n-a voit să primească darurile lui Ioachim şi l-a defăimat cînd le-a adus, ocărîndu-l pentru nerodire: „Nu se cade a primi din mîinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavînd dumnezeiasca binecuvîntare, pen-tru oarecare tăinuite păcate ale tale”. Asemenea şi un oarecare evreu, din seminţia lui Ruvim, aducînd darurile sale cu ceilalţi oa-meni, a ocărît pe Ioachim, zicîndu-i: „De ce apuci înaintea mea, aducînd darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat seminţie în Israel?”

Acestea auzindu-le Ioachim s-a mîhnit şi s-a dus de la biserica Domnului foarte întristat, ruşinat şi defăimat şi i s-a întors lui praznicul acela în plîngere şi bucuria praznicului aceluia în tînguire. Şi nu s-a întors atunci la casa lui, de mîhnirea cea mare, ci s-a dus în pustie, la păstorii turmelor sale, şi acolo a plîns pentru două lucruri: pentru nerodire şi pentru defăimare şi ocară. Apoi, adu-cîndu-şi aminte de Sfîntul Avraam strămoşul, căruia i-a dat Dumnezeu fii după ce îmbătrînise, a început a se ruga Domnului cu dinadinsul, ca şi el de aceeaşi binecuvîntare să se învrednicească, ca auzit şi miluit să fie, ca să se ridice ocara lui dintre oameni şi să se dea rod însoţirei lui la bătrîneţe, precum oarecînd lui Avraam, ca să poată a se numi tată de fii, iar nu ca un neroditor şi lepădat de Dumnezeu să rabde de la oameni ocară. Şi a adăugat la rugăciune post, patruzeci de zile, nevrînd să guste pîine. „Nu voi da – zicea – gurii mele hrană, nici mă voi întoarce la casa mea, ci lacrimile me-le să-mi fie mie hrană şi pustia aceasta casă, pînă ce va auzi şi mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul lui Israel”.

Asemenea şi Ana, femeia lui, în casă şezînd şi înştiinţîndu-se că arhiereul nu a vrut să primească darurile lor, ocărîndu-i pentru nerodire, şi că bărbatul ei, de mîhnire, lăsînd-o pe ea, s-a dus în pustie, plîngea cu nemîngîiate lacrimi. „Acum – zicea – sînt mai ticăloasă decît toţi: de Dumnezeu lepădată, de oameni defăimată şi de bărbat lăsată. Deci de care lucru mai întîi voi plînge? Oare pentru văduvia mea sau pentru nerodire? Oare pentru sărăcia mea sau că nu m-am învrednicit a mă numi maică?” Şi se tînguia cu amar în toate zilele acelea. Iar o slujnică a ei, anume Iudit, o mîn-gîia pe ea, dar nimic n-a sporit, pentru că cine putea să o consoleze pe dînsa?!

Odată, tînguindu-se, a intrat în livada sa şi, şezînd sub un co-pac de dafin, a suspinat din adîncul inimii. Şi ridicîndu-şi cu lacrimi ochii săi spre cer, a văzut în copac un cuib de pasăre avînd pui mici. Şi de acolo, luînd pricină de mai mare durere a inimii, a înce-put a striga: „Vai, mie, celei lipsite! Că eu singură sînt mai păcă-toasă între fiicele lui Israel! Eu singură decît toate mai defăimată între femei. Toate îşi poartă rodul pîntecelui pe mîinile lor, toate de fiii lor se mîngîie, iar eu singură sînt străină de acea mîngîiere. Vai, mie! Că toate în biserica lui Dumnezeu se primesc cu darurile şi au cinste pentru a lor naştere de fii, iar eu singură de la biserica Dumnezeului meu sînt lepădată. Vai, mie! Cine mai este ca mine? Nici cu păsările cerului nu m-am asemănat, nici fiarelor pămîntului, pentru că acelea sînt roditoare înaintea ta, Doamne Dumnezeule, iar eu neroditoare mă aflu. Nici pămîntului nu m-am asemănat, căci acela răsare şi-şi creşte seminţele sale şi, roduri aducînd, Te binecuvîntează pe Tine, Tatăl cel ceresc, iar eu sînt singură şi fără de fii pe pămînt. Vai mie, Doamne, Doamne! Eu, păcătoasa, singură am sărăcit de facerea de roade. Tu, Cela ce ai dat Sarei oa-recînd, la bătrîneţele cele prea adînci, fiu pe Isaac; Tu, Cela ce ai deschis pîntecele Anei, mama lui Samuil, proorocul tău, caută acum spre mine şi ascultă rugăciunile mele! Adonai Savaot! Ştii ocara nerodirii, deci singur să-mi dezlegi durerea inimei mele şi să deschizi jghiaburile pîntecelui şi pe cea neroditoare să o arăţi rodi-toare, ca pe cea născută în dar să o aducem Ţie, binecuvîntînd, cîntînd, şi cu un gînd slăvind milostivirea Ta”.

Unele ca acestea cu plîngere şi cu tînguire grăindu-le, iată în-gerul Domnului i s-a arătat ei, zicîndu-i: „Ano, Ano, s-a auzit rugă-ciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi, iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea prea binecuvîntată, pentru care se vor binecuvînta toate semin-ţiile pămîntului. Printr-însa se va da mîntuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria”.

Deci, auzind aceste cuvinte îngereşti, Ana s-a închinat lui Dumnezeu şi a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că de voi naşte prunc, îl voi da pe el spre slujba Lui, ca să fie slujind şi lăudînd nu-mele Lui cel sfînt ziua şi noaptea, în toate zilele vieţii sale”. Apoi, umplîndu-se de negrăită bucurie, Sfînta Ana a alergat la Ierusalim cu sîrguinţă, ca acolo mulţumita şi rugăciunile sale să le dea lui Dumnezeu, pentru cercetarea Lui cea milostivă.

În acelaşi ceas, acelaşi înger s-a arătat lui Ioachim în pustie, zicîndu-i: „Ioachime, Ioachime, a auzit Dumnezeu rugăciunea ta şi a voit să-ţi dea ţie darul Său că, iată, femeia ta, Ana, va zămisli şi va naşte ţie o fiică, a cărei odrăslire pe pămînt la toată lumea va fi bucurie! Şi acesta să-ţi fie ţie semnul adevăratei mele bune vestiri: să mergi în Ierusalim la biserica Domnului şi acolo vei afla, la porţile cele de aur, pe soţia ta Ana, căreia aceeaşi bucurie i s-a vestit”. Deci, se mira Ioachim de această bună vestire îngerească şi preamărea, mulţumind lui Dumnezeu cu inima şi cu gura de o milostivire ca aceasta a Lui. Apoi a alergat degrabă, bucurîndu-se şi veselindu-se, la biserica Domnului şi, precum i-a zis îngerul, a aflat pe Ana la porţile cele de aur rugîndu-se lui Dumnezeu, căreia i-a spus de buna vestire îngerească. Asemenea şi ea i-a spus lui că a văzut şi a auzit de la înger spunîndu-i pentru zămislire. Deci, proslăviră pe Dumnezeu Cel ce a făcut cu dînşii o milă ca aceea, Căruia, închinîndu-I-se în sfînta biserică, s-au întors la casa lor. Şi a zămislit Sfînta Ana în ziua a noua a lunii lui decembrie, iar în septembrie, la opt zile, a născut pe fiica cea preacurată şi bine-cuvîntată Fecioara Maria, pe începătoarea şi mijlocitoarea mîntuirii noastre, de a cărei naştere cerul şi pămîntul s-au bucurat.

Şi a adus Ioachim lui Dumnezeu daruri mari, jertfe şi arderi de tot şi s-a binecuvîntat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu. Deci a făcut Ioachim ospăţ mare în casa sa şi toţi se veseleau, lăudînd pe Dumnezeu.

Apoi, crescînd Fecioara Maria, o păzeau părinţii ei ca lumina ochilor, ştiind din descoperire dumnezeiască că va să fie lumină a toată lumea şi înnoire a firii omeneşti. Deci o creşteau pe ea pre-cum se cădea aceleia care avea să fie mamă a Mîntuitorului nostru, nu numai iubind-o pe ea ca pe o fiică dorită de mulţi ani, ci şi cin-stind-o ca pe o stăpînă a lor, pentru că-şi aduceau aminte de înge-reştile cuvinte cele zise pentru ea şi înainte vedeau în duh cele ce erau să fie întru dînsa. Pentru că Fecioara, fiind plină de harul lui Dumnezeu, de acelaşi har şi pe părinţii săi în taină îi îmbogăţea, nu într-alt chip, ci precum soarele cu razele sale luminează stelele ce-rului, împărţindu-le lor lumina sa. Aşa Maria cea aleasă, ca un soare strălucea pe Ioachim şi pe Ana cu razele darului celui dat ei, încît erau plini de duhul lui Dumnezeu şi cu dinadinsul credeau împlinirea cuvintelor îngereşti.

Apoi, cînd era de trei ani, prin dumnezeiască poruncă au dus-o pe ea cu slavă în biserica Domnului, petrecînd-o cu făclii, şi au dat-o pe ea lui Dumnezeu ca dar precum se făgăduiseră. Iar după ducerea ei, trecînd cîţiva ani, Sfîntul Ioachim a trecut din aceste de aici, avînd vîrsta de optzeci de ani, iar Sfînta Ana, fiind văduvă, a lăsat Nazaretul şi a mers la Ierusalim şi acolo petrecea aproape de fiica sa cea prea sfîntă, rugîndu-se în biserica lui Dumnezeu. Petrecînd în Ierusalim doi ani, s-a odihnit în Domnul, avînd şaptezeci şi nouă de ani.

Deci, o, cît de binecuvîntaţi sînteţi, sfinţilor părinţi Ioachim şi Ana, pentru cea prea binecuvîntată fiică a voastră! Încă îndoit sîn-teţi binecuvîntaţi pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în Care s-au binecuvîntat toate neamurile şi toate seminţiile pămîntului. Cu drept cuvînt v-au numit pe voi Sfînta Biserică părinţi ai lui Dumnezeu. Pentru că pe Cel ce S-a născut din fiica voastră cea prea sfîntă, Dumnezeu Îl cunoaştem, Căruia acum, în cea cerească îna-inte stare aproape fiind, rugaţi-vă ca şi noi să nu fim depărtaţi de bucuria voastră care petrece în veci. Amin.

Unii zic cum că Mathan, tatăl Sfintei Ana şi moşul după ma-mă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif teslarul. Dar aceasta este o greşeală, care mi se pare a fi ieşit de acolo că la evanghelistul Matei, în cap. I, se pomeneşte Mathan, tatăl lui Iacov, aşa: Eleazar a născut pe Mathan, iar Ma-than a născut pe Iacov, iar Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei. Oarecare socotind că acelaşi Mathan este tatăl lui Iacov şi tatăl ce-lor trei fiice – Maria, Sovia şi Ana, au scris că nu Mathan au născut pe Iacov şi pe cele trei fiice; ci altul este acesta şi altul acela. Pentru că acesta a fost din seminţia lui Levi, din fiii lui Aaron, preot, iar altul cel de la Evanghelie. Acela era din seminţia lui Iu-da, din casa lui David împăratul, al douăzeci şi treilea de la neamul lui David şi al lui Solomon, pe care Sfîntul Epifanie, în cuvîntul la naşterea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Sfîntul Ioan Da-maschin în cartea 4, cea pentru credinţă, în cap. 15, scriu aşa: „Din seminţia lui Solomon, fiul lui David, s-a născut Mathan. Acesta a născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, şi a murit, şi a luat Melhi pe femeia lui, pe mama lui Iacov, din seminţia lui Natan, fiul lui David, fiul lui Levi, fratele lui Pamfir, care a fost tată lui Varpafir şi moş lui Ioachim, iar strămoş era Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Şi a născut Melhi, din mama lui Iacov pe Ili, şi era Iacov din sămînţa lui Solomon, iar Ili era din sămînţa lui Natan. Deci, şi-a luat femeie şi a murit fără de fii. Iar după dînsul Iacov, care era fratele lui de o mamă, dar nu de un tată, i-a luat pe femeia lui, deoarece legea poruncea: De va muri cineva neavînd fii, să ia fratele lui pe femeia lui şi să ridice sămînţă fratelui său. Deci, după acea lege, a luat Iacov pe femeia fratelui său şi a născut pe Iosif teslarul, logodnicul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu; şi era Iosif fiul amîndorura; al lui Iacov după fire, iar al lui Ili după lege. Pentru aceasta, Sfîntul evanghelist Luca, scriind de neamul lui Hristos, a pus lui Iosif pe Ili tată, grăind pentru Hristos: Fiind precum se părea, fiu al lui Iosif, al lui Ili, al lui Mathan. Pe Ili îl pune în locul lui Iacov. Iar cum că Mathan, preotul, cel ce a născut trei fiice, nu acela era pe care Evanghelistul în neamul lui Hristos îl pomeneşte, din aceasta se arată cu dinadinsul. Sfîntul Evanghelist Luca scrie pentru Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului Ioan, aşa: A fost în zilele lui Irod, împăratul Iudeii, un preot, anume Zaharia, şi femeia lui din fiicele lui Aaron, numele ei Elisaveta. Iar pe Elisaveta a născut-o Sovia, fiica lui Mathan preotul şi era Mathan moş Elisavetei după mamă. Deci, de ar fi fost Mathan unul şi acelaşi cel din cartea neamului lui Hristos, apoi n-ar fi zis evanghelistul, „femeia lui din fiicele lui Aaron”, ci cu adevărat ar fi zis, femeia lui din fiicele lui David, de vreme ce Mathan cel din cartea naşterii era pus nu din casa lui Aaron, ci din a lui David, din sămînţa lui Solomon. Dar de vreme ce acest Mathan preotul, altul era de cel din cartea naşterii, nu din David, ci din Aaron trăgîndu-şi seminţia sa, pentru aceea evanghelistul Luca, de nepoata lui, de Sfînta Elisaveta, femeia lui Zaharia a scris: „Femeia lui era din fiicele lui Aaron!”

De aici se dovedeşte că altul este Mathan cel din cartea naş-terii, care a născut pe Iacov tatăl lui Iosif, şi altul este Mathan acesta preotul Domnului, care a născut cele trei fiice: pe Maria, pe Sovia şi pe Ana, maica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Aceasta se înştiinţează şi de Sfîntul Mucenic Ipolit, pe care Nichi-for Calist în cartea 2, cap. 3, îl aduce mărturie. Acela, scriind de neamul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, pomeneşte pe Ma-than preotul, moşul după mamă al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, că a născut trei fiice. Iar nu pomeneşte că acel preot ar fi născut pe Iacov, tatăl lui Iosif, ci numai fiicele, iar fiu nici unul. Şi încă să mai ştim şi aceasta, că seminţia lui Iuda şi casa lui David nu erau preoţi, ci numai seminţia lui Levi şi casa lui Aaron.

Arătat este deci că altul era tatăl lui Iacov, şi altul, tatăl celor trei fiice.

Nu fără trebuinţă mi se pare să ştim şi aceasta că în aşezămîntul cel vechi a poruncit Dumnezeu să nu-şi ia lor femei din altă seminţie, nici femeile să nu se mărite în altă seminţie, ci fiecare în moştenirea sa să se însoare. Drept aceea aici se va mira cineva, de ce Mathan preotul şi-a luat femeie din altă seminţie, din seminţia Iudei? Asemenea şi Sfîntul Ioachim, fiind din casa lui David, a luat pe Sfînta Ana din fiicele lui Aaron. Oare n-a greşit, călcînd porunca Domnului? N-a greşit! Că deşi altor seminţii ale lui Israel le-a fost poruncit ca fiecare în al său neam să se însoare şi să se mărite, însă, precum Sfîntul Epifanie mărturiseşte, nu era oprită seminţia Iudei ca să se unească cu a lui Levi; casa cea împărătească să fie rudenie cu casa cea preoţească, la care lucru începător a fost cel mai dintîi arhiereu Aaron, care a luat pe Elisaveta, fiica lui Aminadav, sora lui Naason, care atunci era domn în Iudeea. Asemenea şi Iodae, arhiereul cel ce a luat pe Iosavet, fiica lui Ioram, împăratul Iudeii, sora lui Ohozie.

Aceasta s-a făcut cu rînduiala lui Dumnezeu, ca Preacurata Fecioară să fie fiică şi împărătească şi arhierească, fiindcă avea să nască pe Hristos, împăratul şi arhiereul.

 

Pătimirea Sfîntului Mucenic Severian
(9 septembrie)

Împărăţind Liciniu, rău credinciosul împărat, cînd sfinţii patruzeci de mucenici au fost prinşi de Agricola, dregătorul Sevastiei, şi aruncaţi în temniţă, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezînd în Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Acesta, adeseori cercetînd în temniţă pe sfinţii mucenici, îi întărea pe dînşii spre nevoinţa mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atît s-au aprins ca de foc, încît nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înşii. Aşa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului şi pînă la moarte s-au nevoit pentru dînsul. Iar după ce au pătimit şi şi-au luat cununile muceniceşti acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit şi vremea sfîntului Severian ca să iasă la aceeaşi nevoinţă şi luptă, la care pe alţii, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de dregătorul îi ziseră: „Cinstea marilor noştri zei se micşorează în cetatea aceasta de către Severian care nu numai singur nu-i cinsteşte pe ei şi nu li se închină, dar şi pe mulţi alţii îi sfătuieşte ca să ocărască şi să defăimeze pe zeii noştri. Şi crezînd singur în cel răstignit, îi învăţa şi pe ceilalţi la aceeaşi credinţă, şi, iată, nu puţin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi, toată cetatea se va întoarce după dînsul şi se vor mînia zeii pe cetate şi o vor lăsa pe ea. Apoi şi împăratul, cînd va auzi despre aceasta, nu ne va cruţa pe noi”.

Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian şi să-l aducă la el. Iar ostaşul lui Hristos, neaşteptînd pînă ce vor veni trimişii ca să-l prindă pe el, apucînd înainte de venirea lor, a mers singur şi, stînd înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dînsul zicîndu-i cu îndrăzneală: „Dar au nu-ţi ajunge ţie pierzarea ta, o, boierule, ci şi sufletele noastre voieşti să le pierzi şi ca pe o dobîndă să le dai dracilor tăi? Ci să ştii că ai nimerit aici peste băr-baţi tari, iar nu peste nerăbdători şi fricoşi. Pentru că mie, precum grăieşte Pavel învăţătorul meu, viaţă îmi este Hristos, şi moartea un cîştig” (Fil. 1,21).

Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăzneţe ale sfîntului, a tăcut puţin, apoi, uitîndu-se la cei ce erau de faţă şi cu mîna ară-tînd spre Severian, a zis cu mînie: „Luaţi-l pe el şi cu vîne de bou crude să-l bateţi, ca să înveţe a grăi cu blîndeţe înaintea stăpînirii!”

Iar bătut fiind sfîntul, se veselea că s-a învrednicit a lua rane pentru Hristos şi cuvintele psalmistului avîndu-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale, cînta: „Pe spatele mele au lucrat păcătoşii; îndelungat-au fărădelegea lor”. Iar prigonitorul, văzînd că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la faţă şi mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dîn-sul: „Iată, poţi să cunoşti din bătăile ce le-ai suferit, că nici o mîn-gîiere, nici o fericire îţi aduce ţie Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufleteşti întunecaţi cu întunericul ne-dumnezeirii, ţi-aş arăta ţie cît de multe bunătăţi îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzînd celui orb lumina sau cîntare cîntînd surdului? De n-ai fi fost orb şi surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos şi puterea care mă întăreşte pe mine”.

Acestea şi mai multe altele grăind sfîntul, spre mai mare mînie s-a pornit prigonitorul şi, spînzurînd pe mucenic de un lemn, a poruncit ca să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere aflîndu-se, se ruga zicînd: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce şi ai surpat mîndria vrăjmaşului şi pînă acum eşti lăudat pentru toate lucrurile tale minunate, vino ca să-mi ajuţi mie şi sfărîmă braţul chinuitorului, iar mădulările mele cele rupte adună-le, şi-mi dă mie ca bine să trec nevoinţa muce-niciei”.

Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfîntul şi chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn şi l-au dus în temniţă după porunca prigonitorului. Iar sfîntul mucenic, mergînd la temniţă, prea dulce ritor s-a arătat; ca şi cum nu simţea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos şi, mergînd prin mijlocul cetăţii, către mulţimea poporului ce privea la dînsul, cu faţă luminoasă şi cu glas dulce, arătîndu-şi rănile sale, grăia: „Priviţi-mă, oamenilor, şi în ce fel de bună norocire sînt acum, înţelegeţi. Vouă, socotesc, vi se pare că sînt mai ticălos şi mai mişel decît toţi că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică şi de bogăţie m-am lipsit, ci şi de singură sănătatea mea. Dar eu sînt cu mult mai fericit decît voi toţi, pentru că ranele mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sînt mai dulci decît toate dulceţile cele pămînteşti. Curgerea aceasta a sîngelui şi ruşinea mai cinstită-mi este mie decît porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decît toate desfătările voastre pe care voi le iubiţi; iar dregătoria mea cea dintîi şi bogăţia ce era, au nu este deşertăciune, praf şi înşelăciune a lumii acesteia pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească şi luînd bogăţia cea neîmpuţinată?

Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decît împărăteştile titluri, şi a mi se răpi bogăţiile mele pentru Hristos, mai de mult preţ şi mai bogat lucru îmi este decît vistieriile tuturor împăraţilor celor pămînteşti. Dar unde mai socoteşti sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumuseţea feţii, ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire şi ceva de care nu-şi poate cineva face idee că mădularele mele, acestea cînd nu erau rănite pentru Hristos şi sîngiurile nu se vărsaseră, mi-erau mie ca nişte legături şi temniţe sufletului meu şi nu ca nişte mădulare ale mele? Iar acum îmi sînt mie mădulare cînd pentru Hristos se taie. Acum trupul meu este sănătos şi tare cînd pentru Hristos se bate, frumuseţea mea este cu mine, cînd mă vedeţi pe mine neavînd chip omenesc, ci cu totul sînt ca o rană, precum şi Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare pînă la cap a fost rănit. Şi cu atît mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cît împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeţi rănile mele, să vă gîndiţi la răsplătirile care vin pentru dînsele. Nu este cu putinţă nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătăţile acelea pe care Împăratul cel fără de moarte le dă şi a-cum celor ce pătimesc pentru dînsul, şi la ceruri le păstrează pe ele în veci. Şi numai a pătimi pentru dînsul este dulce, dar a muri pen-tru dînsul este şi mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva de ai noştri, de se află cineva din cei credincioşi, robi ai lui Hristos, în mijlocul acestui popor necredincios, văzîndu-mă pe mine aşa răb-dînd pentru Domnul, întăriţi-vă inimile voastre, îmbărbătaţi-vă şi să nu fiţi fricoşi, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un chin! Să nu vă înfricoşeze pe voi sa-bia cea spre voi ascuţită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduinţa daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcaţi cu picioarele voas-tre, ca pe nişte gunoaie, ca să împărăţiţi cu Hristos”.

Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultînd cu-vintele lui cele folositoare, pînă ce a fost dus la temniţă şi aruncat fiind într-însa, ca într-o cămară luminoasă dănţuia, sărutînd locul acela pe care sfinţii patruzeci de mucenici pentru Hristos au şezut, cei cu care vorbea mergînd mai înainte adeseori. Iar închis fiind în temniţă, a petrecut într-însa cinci zile şi iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfîntul şi cu vicleşug a început a grăi către dînsul: „Ştiu toţi zeii, Severiane, că mi-e jale de tine şi foarte mă minunez că tu, om bun fiind şi frumos la chip şi cinstit, de bună voie te lipseşti de lumina aceasta dulce. Laud tăria ta şi bărbăţia dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmaşilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele şi cu pietrele şi a-ţi pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este sfărîmată şi trupul zdrobit”. Acestea le zicea nelegiuitul, vrînd ca în vicleşug să amăgească pe ade-văratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăţie i-a răspuns: „Nu-ţi fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voieşti, mai mari munci încă să-i adaogi. Nu numai să-l baţi şi să-l strujeşti, ci şi cu pietre striveşte-l şi cu foc arde-l, şi orice voieşti şi poţi, fă; dar să ştii, că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu. Şi, mai întîi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decît eu răbdînd pentru Hristosul meu”.

Iar prigonitorul, lepădînd vicleşugul, s-a plecat iar la obişnuita sa mînie şi a poruncit ca să bată pe sfîntul cu pietre peste gură, zi-cîndu-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfîntul, cu gura sfărîmată de bătaia pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce cîndva în sufletul tău ai făcut locaş al diavolilor, nici cu auzul nu poţi suferi numele lui Hristos!”.

Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spînzure pe el, şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfîn-tul, a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte de Hristos; iar acestea toate îmi sînt mie mai mult dulceaţă decît durere, pentru că despărţindu-mă pe mine de la cele pămînteşti, mă împreun cu Hristos”. Iar boierul a zis către dîn-sul: „Severian, jertfeşte zeilor şi te voi scăpa de munci”. Iar el nu i-a răspuns nici un cuvînt, ci încetişor în sineşi grăia: „Nu sînt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate”. Iar dre-gătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui, alt chin a scornit asupra lui. Luîndu-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetăţii şi legîndu-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, şi pe dînsul încingîndu-l cu funia de pe zid, a poruncit să-l spînzure pe el. Şi aşa spînzurat fiind sfîntul şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile purtătorului de nevoinţă Hristos, Domnul său. Iar sfîntul lui trup, oarecare din credincioşi luîndu-l noaptea, l-au dus la moşia sa. Iar cînd s-au apropiat de satul în care era casa Sfîntului Severian, cu psalmi şi cu cîntări ducîndu-l cu cinste, atunci a ieşit întru întîmpinarea lui tot poporul, bătrînii şi tinerii cu sîrgu-inţă, unii pe alţii întrecînd, care mai de care să ia binecuvîntare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plîngînd deasupra trupului bărbatului său, pentru că unul din robii sfîntului mucenic murise atunci şi zăcea neîngropat. Deci, se tînguia pentru dînsul femeia lui, zicînd către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată stăpînul nostru se apropie de casă şi toţi au ieşit în întîmpinarea lui, numai tu nu ieşi şi eu din pricina ta; scoală-te deci şi mergi să întîmpini pe stăpînul tău!” Iar acestea grăindu-le ea cu plîngere, îndată s-a sculat mortul ca din somn şi a mers înaintea moaştelor sfîntului mucenic Severian şi, întîm-pinîndu-l, a căzut la sfintele lui moaşte, cu bucurie sărutînd pe stăpînul său. Deci, tot poporul, văzînd pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat şi a proslăvit pe Dumnezeu şi cu mai multă osîrdie s-a lipit de sfîntul.

Apoi, era între dînşii nedumerire pentru îngroparea trupului sfîntului, neştiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar alţii aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaştele sfîntului o cunună de flori frumos împletită şi, iată, fără de veste a zburat un vultur şi apucînd cununa aceea zbură încet şi nu departe a şezut. Iar poporul mergea după el şi apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea, iar ei îl urmau şi aşa i-au adus pe ei pînă la pustia din apropiere şi a şezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos şi acolo punînd acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe mun-te, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu ca să pună trupul sfîntului mucenic. Şi, luîndu-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormîntul lui mulţi bolnavi s-au tămăduit.

Iar cel care, înviind, a ieşit în întîmpinarea sfîntului, a trăit după învierea sa cincisprezece ani, şezînd lîngă mormîntul stăpînului său, şi după aceea, cu pace s-a sfîrşit.

Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu unuia în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Pomenirea Fericitului Nichita ascunsul, plăcut
al lui Dumnezeu, pe care l-a văzut Sozont diaconul
(9 septembrie)

Plăcutul lui Dumnezeu cel ascuns, fericitul Nichita, care se numea Hartularie, s-a născut în Constantinopol, din părinţi de neam bun şi trecînd prin lume şi în taină slujind lui Dumnezeu, I-a plăcut Lui atîta, încît şi uşile bisericii i se deschideau singure cînd venea el în mijlocul nopţii la rugăciune şi sfeşnic aprins nu de mîini omeneşti îi lumina lui. Despre el se cuvine a şti următoarele:

Un preot dreptcredincios, cu un diacon cucernic, cîştigaseră dragostea cea după Dumnezeu unul către altul, iar după cîtva vreme, prin drăceasca bîntuială, dragostea s-a schimbat în vrajbă. Şi numele diaconului era Sozont, iar preotului nu i se ştie numele.

Deci, multă vreme petrecînd ei în vrajbă, s-a întîmplat de a murit preotul în mînia aceea. Atunci, diaconul a început a se tulbura cu gîndul şi a fi mustrat de conştiinţă că nu-şi dezlegase mînia prin iertare. Deci, s-a dus să caute un părinte duhovnicesc căruia să poată a-i descoperi neliniştea sa; şi străbătea locurile cele pustii, căutînd doctor pentru rana inimii sale şi, aflînd pe un stareţ sporit în fapte bune, mare şi sfînt, aceluia i-a mărturisit păcatul mîniei şi al vrajbei pe care l-a avut cu preotul şi i-a cerut iertare. Iar stareţul i-a grăit lui: „Tot cel ce cu credinţă cere, primeşte, şi celui ce bate i se deschide”. Şi bine faci, frate, grijindu-te de grabnica dezlegare a acelui mare păcat. Să-ţi ajute ţie Domnul! Însă nu stă în puterea mea, o, fiule! ca să te împac pe tine cu cel mort. Drept aceea, întoarce-te la Constantinopol de unde ai venit şi la biserica cea mare a Sfintei Sofii mergînd, noaptea să stai lîngă frumoasele uşi cele mari şi pe care îl vei vedea mai întîi venind la uşi, să te închini lui şi să-i spui de noi, dînd lui această scrisoare pecetluită. Şi-ţi va fi dînsul ocîrmuitor în păcatul tău.

Iar diaconul, împlinind această poruncă a părintelui său celui duhovnicesc, a mers în cetate şi noaptea, tîrziu, a ajuns la uşile bisericii Sfintei Sofia şi a stat aşteptînd venirea feţei celei neştiute. Şi, iată, a văzut pe un bărbat apropiindu-se şi acela era fericitul Nichita, despre care ne este nouă cuvîntul – iar diaconul, închinîndu-i-se aceluia şi sărutîndu-l pe el, i-a dat scrisoarea stareţului şi i-a spus lui mîhnirea sa, iar bărbatul acela ascultînd cele spuse de diacon şi citind scrisoarea de la stareţ, zicînd, se tînguia: „Cine sînt eu, mai micul, ca să îndrăznesc a face lucrul cel ce covîrşeşte puterea mea? Însă, cu rugăciunile celui ce te-a trimis pe tine, nădăjduind, mă voi nevoi pe cît îmi va ajuta Dumnezeu, la lucrul ce mi se porunceşte mie”. Aceasta zicînd, a stat înaintea uşii şi, mîinile spre cer ridicîndu-şi, se ruga în şoaptă.

Apoi, plecîndu-şi genunchii şi lipindu-şi capul de pămînt, făcea rugăciunea încet şi, după puţin sculîndu-se, a zis: „Deschide lor, Doamne, uşa milostivirii tale”. Şi, îndată, uşa cea dintîi singură s-a deschis, iar el, luînd pe diacon, au intrat în tindă şi, de uşile bisericii apropiindu-se, a zis diaconului: „Aici să stai nemişcat”. Iar el singur a făcut închinăciune pe pragul bisericii şi s-a deschis uşa şi a intrat înăuntru. Şi, cînd sta în mijlocul bisericii rugîndu-se, un sfeşnic luminos prins (atîrnat) de bolta bisericii, ce se afla deasupra capului bărbatului acestuia, s-a pogorît şi a luminat toată biserica. Apoi, a mers la jertfelnic, dar şi acolo uşile singure i s-au deschis; plecîndu-şi capul şi rugîndu-se în tăcere, a ieşit la diacon, iar uşile toate s-au închis numai la vedere. Aceasta văzînd-o diaconul s-a înspăimîntat şi nu îndrăznea să se apropie de bărbatul acela, pentru că o frică mare îl cuprinsese pe el şi faţa aceluia o vedea ca o faţă de înger preaslăvită de rugăciune.

Şi gîndea în sine diaconul: „Nu cumva înger, iar nu om este acesta ce văd?” Chiar şi aceasta nu s-a tăinuit de bărbatul acela, pentru că a zis către diacon: „De ce cu cugetul te tulburi pentru mine, omule? Să crezi că şi eu sînt om, zidit din ţărînă, născut din sînge şi carne, crescut în casă luminoasă şi în această cetate, dar darul lui Dumnezeu lucrează şi în cei neputincioşi. Ci, să mergem pe calea care ne este nouă înainte”. Şi au mers la locul unde se făcea tîrgul, iar diaconul mergea după el. Apoi, ajungînd acolo la biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu rugăciune s-au deschis uşile bisericii şi în biserică fiind şi rugîndu-se au ieşit, şi uşile singure s-au închis. Iar diaconul privind la aceea, nefăcînd nimic altceva, fără numai încetinel zicea cu spaimă în sineşi: „Doamne miluieşte”. După aceea, merseră la biserica Vlahernei; şi adeveri mai în urmă diaconul că atît de iute era mergerea lor pe la biserici, precum ar fi zburat o pasăre. Sosind ei la uşile bisericii Vlaherniei, cînd bărbatul acela a făcut rugăciune cu lacrimi, îndată, ca şi la celelalte biserici, s-au deschis uşile de la sine; şi punînd pe diacon în uşi şi poruncindu-i ca să privească cu dinadinsul înăuntru, singur a intrat în biserică şi, plecîndu-şi genunchii, se ruga cu osîrdie. Iar diaconul, stînd în uşă şi privind, a văzut lumină înăuntrul bisericii, scăldînd-o cu totul în strălucirea ei. Şi un diacon luminos, ieşind din altar, cădelniţa atunci toată biserica, iar după puţin timp, a văzut o ceată de preoţi îmbrăcaţi cu haine albe, ieşind din altar în mijlocul bisericii. Apoi, a văzut altă ceată de preoţi îmbrăcaţi în veşminte mohorîte şi toţi adunîndu-se împreună în mijlocul bisericii cîntau cîntări foarte frumoase şi alese, din care nici una n-a putut diaconul să înveţe, decît numai „Aliluia”.

Deci, bărbatul acela, sculîndu-se de la rugăciunea sa, a zis către diacon: „Frate, să intri înăuntrul bisericii fără de temere şi, spre ceata cea de-a stînga privind, ia aminte la preoţii cei ce stau, doar vei cunoaşte pe preotul acela cu care ai avut vrajbă”. Iar diaconul, intrînd cu cutremur şi apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, privea spre ceata cea din stînga şi n-a aflat pe preotul cel căutat. Apoi, bărbatul cel în chip de înger a poruncit diaconului să ia seama la ceata preoţilor din dreapta şi, cercetînd diaconul, a văzut pe preotul acela cu care avea vrajbă şi l-a arătat pe dînsul cu degetul omului lui Dumnezeu. Iar el a zis diaconului: „Mergi de spune preotului pe care l-ai cunoscut: Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă pe tine să vii la dînsul”. Iar diaconul, mergînd după porunca lui, a luat pe preot de mîna dreaptă şi l-a dus la omul lui Dumnezeu care ieşise afară din biserică. Iar el, căutînd spre dînsul cu ochi blînzi, i-a zis cu glas lin: „Cucernice preot! Să vorbeşti cu fratele tău, diaconul, şi să dezlegaţi vrajba pe care aţi avut-o între voi”. Şi îndată preotul şi diaconul unul la altul şi-au plecat genunchii şi, cu deplină sărutare, îşi dezlegară vrajba. Deci, preotul dînd iertare, a intrat în biserică şi a stat în ceata sa. Iar omul lui Dumnezeu Nichita, pe pragul bisericii a făcut închinăciune şi îndată uşile bisericii s-au închis. Şi luînd pe diacon, s-au dus înapoi de unde veniseră. Apoi, mergînd o parte de cale, a zis către diacon: „Frate Sozont, mîntuieşte-ţi sufletul tău şi îl adaugă pe el spre al meu folos. Iar părintelui celui ce te-a trimis pe tine să-i spui: Curăţia sfintelor tale rugăciuni şi îndrăznirea cea către Dumnezeu poate şi pe morţi a-i învia”. Şi, acestea zicînd, s-a dus de la ochii diaconului. Iar diaconul, închinîndu-se la locul acela unde au stat picioarele minunatului bărbat, a mers la stareţ, înspăimîntat, dar bucuros, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit, prin acel uimitor şi minunat chip, a se împăca cu pristăvitul preot, cu rugăciunile acelui rob ascuns al lui Dumnezeu, Nichita Hartularie, care, vieţuind în mijlocul poporului şi al gîlcevilor, atît de mult a plăcut lui Dumnezeu.

Apoi, se mai face pomenirea sfinţilor mucenici Hariton şi Strator. Acesta din urmă, legat fiind la doi copaci de cedru, l-au rupt în două pentru Hristos. Mai pomenim şi pe al treilea sfînt Sinod de două sute de Părinţi care s-au adunat în Efes, şi au surpat pe rău credinciosul Nestorie la anul 431.

În această zi, se mai face şi pomenirea cuviosului părintelui nostru Teofan pusnicul şi mărturisitorul, care a urmat lui Hristos de la o vîrstă tînără. El a suferit bătăi de la împăraţii Caros, Carin şi Numerian, pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi, fiind mîntuit, s-a pristăvit în pustnicie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>