Ce-l face pe om ortodox

download

download

Ceea ce-l face pe om ortodox nu este stăruinţa sa faţă de latura exterioară a Predaniei, ci experierea aspectului ei lăuntric, adică metoda ascetică- curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.Această metodă, aceste trepte ale vieţii duhovniceşti sunt temelia dogmelor, temelia artei bisericeşti,dar şi cauza care dă naştere obiceiurilor şi datinilor poporului nostru, căci aceasta este teologia de care erau pătrunşi străbunii noştri înainte de a fi fost occidentalizaţi. Din această pricină trebuie să avem râvnă pentru păstrarea aspectului lăuntric al Predaniei, metoda evlaviei ortodoxe prin care suntem vindecaţi,şi atunci vom fi adevăraţi râvnitori ai obiceiurilor părinteşti. Căci, în afara  metodei de vindecare, chiar având  bunăvoinţă, suntem în primejdie de a ne face vrăjmaşii şi potrivnicii predaniei Ortodoxe.

– Care este invăţătura proprie Sfîntului Grigorie Palama despre cunoaşterea lui Dumnezeu?

– Dacă tot am deschis subiectul, nu îl putem închide brusc. Sfîntul Grigorie învaţă că vederea lui Dumnezeu nu are loc în afară, ci lăuntric. Omul ajunge la vederea Luminii celei necreate prin îndumnezeire, nu doar prin vedere din afară.

Omul vede lumina necreată prin simţirea mintală lăuntrică, ce a fost deja curăţită. El o vede chiar şi cu simţurile sale trupeşti, care însă au fost preschimbate, astfel încît să fie în stare a primi vederea dumnezeiască.

Deci omul îl vede pe Dumnezeu prin îndumnezeire. Fiecare prooroc ajunge la îndumnezeire, şi prin îndumnezeire zăreşte Lumina necreată. Însă îndumnezeirea omului este, de fapt, unirea şi părtăşia sa cu Dumnezeu. în-dumnezeirea nu este o putere din afară, ci părtăşie cu Dumnezeu; este participare şi părtăşie la lucrarea în-dumnezeitoare.

Când omul ajunge la unirea şi părtăşia cu Dumnezeu, dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Repet, cunoaşterea lui Dumnezeu este roadă unirii omului cu Dumnezeu.

Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este deasupra oricărei cunoaşteri omeneşti. Ea covârşeşte nu doar cunoaşterea omenească, ci şi învăţătura Sfintelor Scripturi. Vederea Luminii necreate este şi dincolo de simţire, şi prin simţire, căci, aşa cum am spus mai înainte, simţirile trupeşti sunt şi ele preschimbate, dându-i-se astfel omului să-L vadă pe Dumnezeu. Nu numai că această cunoaştere este mai presus de orice cunoaştere omenească, ci este şi mai presus de virtute.

Deci Sfântul Grigorie Palama leagă cunoaşterea lui Dumnezeu de vederea Luminii celei necreate, de îndumnezeirea omului şi de părtăşia sa cu Dumnezeu. Toate acestea sunt strâns legate.

– Când vorbiţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, îmi aduc aminte de un tropar luat din Vechiul Legământ, unde Dumnezeu este numit „Dumnezeu al cunoaşterii”, spuse Părintele Filip. Cunoaşterea lui Dumnezeu este unică sau multiplă?

– Dumnezeu este unul, însă omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu potrivit cu starea sa duhovnicească. Cu cât este mai curăţit, luminat şi îndumnezeit, cu atât sporeşte cunoaşterea sa duhovnicească. Din această pricină putem spune ceea ce a spus mama proorocului Samuil, că Dumnezeu este Dumnezeul cunoaşterii. Dumnezeu Se descoperă pe masura stării duhovniceşti a omului.

Vederea lui Dumnezeu

– Aţi spus că vederea lui Dumnezeu este rezultatul bunăvoirii lui Dumnezeu faţă de cel care a fost mai întâi curăţit şi luminat. Cum se explică faptul că Apostolul Pavel L-a văzut pe Hristos pe când era un prigonitor al lui Hristos ?

– Cazul Apostolului Pavel trebuie cercetat cu deosebită atenţie şi amănunţit. Dacă ar fi să subliniez câteva lucruri, aş spune următoarele. Nimic nu-L poate opri pe Dumnezeu să Se descopere pe Sine chiar potrivnicilor Săi. Şi, într-adevăr, vedem acest lucru în multe cazuri, dar mai ales în cazul Apostolului Pavel. Dumnezeu îl poate face pe om să zărească slava Sa cea necreată chiar şi înainte de Botez.

– Cum poate avea loc acest lucru înainte de Botez ?

– Avem exemple anume în Sfânta Scriptură. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a ajuns la îndumnezeire înainte de vizita îngerului şi de cuvintele sale de intâmpinare: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35). Ea a ajuns la îndumnezeire chiar înainte de a primi Duhul Sfânt prin Care a zămislit Cuvântul lui Dumnezeu. La fel şi cei trei Apostoli, încă înainte de a fi botezaţi în ziua Cincizecimii, au văzut pe Muntele Tabor slava dumnezeirii. Ei au auzit glasul Tatălui şi L-au văzut pe Duhul Sfânt – norul luminos care i-a umbrit.

Astfel ei au ajuns la îndumnezeire încă înainte de Cruce, de învierea Domnului şi de Cincizecime, iar proorocii au ajuns la vederea lui Hristos încă înainte de întruparea Sa.

– Cu alte cuvinte, îndumnezeirea şi vederea dumnezeiască au avut loc înaine de întruparea şi învierea lui Hristos ?

– Da, aşa este. Vederea lui Dumnezeu presupune îndumnezeirea omului. Însă îndumnezeirea proorocilor era vremelnică, iar moartea nu fusese desfiinţată ontologic şi de aceea ei au ajuns în Hades. Îndumnezeire reală avem în cazul celor trei Apostoli de pe Muntele Taborului, pentru că ei au văzut slava lui Dumnezeu prin îndumnezeire. Totuşi, deşi vedeau Lumina cea necreată prin îndumnezeire, adică lăuntric, ei înşişi se aflau în afara Trupului dumnezeiesc şi omenesc al lui Hristos. Trupul dumnezeiesc şi omenesc – obârşia slavei celei necreate, datorită unirii ipostatice – era în afara ucenicilor. Mai târziu, în ziua Cincizecimii, ucenicii s-au facut Trupul lui Hristos -mădularele Bisericii lui Hristos – şi astfel au văzut slava lui Dumnezeu dinlăuntru, prin îndumnezeire, dar şi dinlăuntrul Trupului dumnezeiesc şi omenesc. Aceasta este deosebirea între vederea dumnezeiască a ucenicilor înainte de Cincizecime şi după Cincizecime, ceea ce învaţă şi Sfântul Grigorie Palama.

– Ce s-a întâmplat cu Apostolul Pavel ?

– El L-a văzut pe Hristos în slava Sa, aflându-se în afara Trupului dumnezeiesc şi omenesc.

Aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, Apostolul Pavel n-a putut  îndura slava lui Hristos şi a fost orbit, tocmai pentru că se afla înainte de Botez. Era o orbire mintală, dar şi trupească. De altfel, trebuie observat că Apostolul Pavel nu era prigonitor din necinstire, ci din preamarea sa binecinstire.

El fusese învăţat că Dumnezeu este unul, că Iahve este Cel care Se descoperă pe Sine proorocilor din Vechiul Legământ. Deci, dacă L-ar fi auzit pe Hristos spunând despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu şi, mai mult, „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov”, nu ar fi putut primi, din pricina cunoaşterii religioase şi teologice a vremii sale. Socotea aceasta o necinstire. Iată de ce L-a prigonit pe Hristos şi pe creştini. Însă Hristos S-a descoperit pe Sine chiar lângă Damasc, spunând: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Apoi Apostolul Pavel a primit marea Descoperire că Iahve din Vechiul Legământ, care se înfăţişase proorocilor, este Hristos. El L-a identificat pe Dumnezeul cel descoperit în Vechiul Legământ cu Hristos din Noul Legământ. În

Vechiul Legământ El se descoperise fără trup, pe când în Noul Legământ S-a înfăţişat în trup.

Aceasta era marea Descoperire. Tocmai de aceea,mai târziu, Apostolul Pavel a confirmat că era Apostol al lui Iisus Hristos şi L-a identificat pe Iahve cu Hristos în învăţătura sa. Tot în Damasc a primit marea Descoperire că Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul lui Hristos. Căci, pe când îi prigonea pe creştini, Hristos l-a întrebat „De ce mă prigoneşti ?” Deci teologia Apostolului Pavel – anume că Biserica este blagoslovitul Trup al lui Hristos – este rezultatul acestei măreţe experieri.

Treptele vederii dumnezeieşti

– Acum câteva zile aţi pomenit faptul că vederea dumnezeiască are mai multe trepte: rugăciunea minţii este doar una dintre primele trepte; şi există o evoluţie continuă. Puteţi explica mai pe larg ?

– Sfântul Grigorie Palama deosebeşte luminarea, vederea lui Dumnezeu şi contemplarea statornică a lui Dumnezeu, care poate dura câteva ore, zile sau chiar săptămâni. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că cunoaşterea raţiunilor existenţelor – care are loc pe treapta luminării – constă în vederea energiei necreate

şi proniatoare a lui Dumnezeu. De asemenea, mulţi Părinţi spun că pocăinţa este însuflată de Mângâietorul.

Numai prin pocăinţă ni se dă să vedem pustiirea noastră duhovnicească, patimile, şi să începem a ne lupta cu ele. Aici aş vrea să mă refer la cele opt niveluri ale vederii duhovniceşti, după Sfântul Petru Damaschinul*.

Cea dintâi vedere duhovnicească este cunoaşterea necazurilor şi ispitelor vieţii acesteia. Atunci omul îşi dă seama de binefăcătoarea prezenţă a lui Dumnezeu

şi de binecuvântarea Lui în ispite.

A doua vedere duhovnicească este cunoaşterea binefacerilor lui Dumnezeu şi conştientizarea greşelilor şi patimilor noastre.

A treia vedere duhovnicească este cunoştinţa lucrurilor înfricoşate care ne aşteaptă înainte şi după moarte.

A patra vedere duhovnicească este înţelegerea vieţii lui Hristos înainte de Patimă şi a învierii Sale, ca şi cunoaşterea în chip real a cuvintelor şi faptelor sfinţilor şi mucenicilor.

A cincea vedere duhovnicească este cunoaşterea firii şi prefacerii lucrurilor.

A şasea vedere duhovnicească este contemplarea celor existente, cunoaşterea energiei proniatoare necreate a lui Dumnezeu care susţine şi însufleţeşte zidirea.

A şaptea vedere duhovnicească este înţelegerea ingerilor, zidirea inteligibilă(noita ktismata) a lui Dumnezeu.

În sfârşit, a opta vedere duhovnicească este vederea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu, care se numeşte teologie.

Sfântul Petru Damaschinul spune că primele trei vederi duhovniceşti aparţin omului făptuitor, adică celui aflat pe treapta curăţirii.

Celelalte cinci vederi aparţin omului aflat în starea de luminare a minţii. A opta vedere duhovnicească este a veacului ce va să vie şi aparţine veacului ce va să vie, însă unora li se dă să se bucure de ea ca arvună încă din viaţa de aici.

– Deci vederea duhovnicească are o dezvoltare. Cu cât omul înaintează în viaţa duhovnicească, cu atât urcă pe treptele desăvârşirii duhovniceşti, dobândind o mai înaltă vedere a lui Dumnezeu şi, prin urmare, o cunoaştere a lui Dumnezeu.

Sfârşeşte vreodată această evoluţie ?

– Viaţa duhovnicească nu este statică, ci dinamică. Sfântul Maxim vorbeşte de „pururi-mişcătoarea stare şi de mişcarea stătătoare”. Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă că virtuţile nu au hotar.

Şi, desigur, când vorbeşte de virtuţi, nu înţelege faptele omeneşti, care sunt virtuţi fireşti, ci roadele Sfântului Duh, care sunt rezultatul părtăşiei omului cu Dumnezeu.

Desăvârşirea, spune Sfântul Grigorie al Nyssei, nu are hotare. Căci virtutea are o singură însuşire, aceea că nu are margini. Omul se desăvârşeşte neîncetat şi desăvârşirea lui nu are capăt, urmându-se şi în viaţa viitoare. Va fi o înaintare neîntreruptă pentru omul ajuns la treapta curăţirii şi luminării. Sfântul Grigorie al Nyssei arată că participarea la binele dumnezeiesc se face tot mai îmbelşugată şi mai deplină, mereu crescând pe cel hrănit de ea, neîncetând vreodată creşterea.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că, în vremea de apoi, îngerii şi sfinţii „nu vor înceta vreodată să sporească în har”. Sfântul Ioan Sinaitul învaţă acelaşi lucru. El spune că bunii lucrători înainteazăde la puterea vieţii făptuitoare (adică treapta curăţirii) la puterea vederii duhovniceşti; şi, fiindcă dragostea nu sfârşeşte niciodată, marginea sa este nemărginită. Înaintarea bunilor lucrători nu va înceta nicicând,  „primind Lumină este Lumină”. Sfântul Grigorie aduce ca exemplu puterile îngereşti inteligibile, care neîncetat primesc slavă peste slavă şi adaugă cunoaştere la cunoaştere.

Desăvârşirea fără sfârşit are loc nu doar în viaţa de acum, ci şi în veacul ce va să vie. Intrebând dacă sfinţii înaintează neîncetat în vederea dumnezeiască în veacul viitor, Sfântul Grigorie Palama răspunde el insuşi: „Este limpede că inaintează la nesfârşit”. Deci oamenii lui Dumnezeu progresează mereu. Ei cresc în viaţa duhovnicească. Această sporire şi vedere dumnezeiască nu încetează niciodată.Omul nu poate atinge nicicând desăvârşirea lui Hristos. Aceasta se vădeşte chiar din termenii folosiţi în Sfânta Scriptură: sintagma după chip înseamnă ceva static, pe când evoluţia continuă rezultă din cuvintele  după asemănare.

Dacă trăim în tradiţia ortodoxă, nu putem ajunge niciodată la nemişcare, căci aceasta duce la pietism. Cunoaşterea şi experierea predaniei naşte smerenie, dar şi înaintare în viaţa duhovnicească.

– Totuşi de ce tradiţia, pe care ne-o înfăţişaţi aici, a fost pierdută?  De ce am ajuns să nu mai fim conştienţi de elementele esenţiale din viaţa noastră creştinească? De ce acesta „limbă maternă” a Bisericii noastre nu se mai vorbeşte astăzi ? De ce am pierdut cuvântul viu al Părinţilor?

Monahismul ortodox

Cum s-a schimbat Predania Ortodoxă

– Întrebarea dumneavoastră este foarte gravă şi observaţia pe care aţi făcut-o, foarte exactă.

Sunt încântat de concluzia la care aţi ajuns, pe care aţi înfăţişat-o cu mare durere. Într-adevăr, ne-am pierdut predania ortodoxă, desemnată drept tratament vindecător sau treptele desăvârşirii: curăţire, luminare şi îndumnezeire. Biserica este un spital.

Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţioneazăca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Tămăduirea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata vedere a lui Dumnezeu. Putem spune că această predanie există şi lucrează adesea ca un fel de substrat şi temelie în mulţi oameni.

Însă tradiţia apuseană ne-a afectat în mare parte viaţa. Perioada iluminismului apusean a înlocuit curăţirea cu viaţa morală, iar luminarea minţii, care se dobândeşte prin rugăciunea minţii,a inlocuit-o cu un catehism intelectual. Astfel că la lecţiile de catehizare se predă mai curând o apologetică apuseană şi, în general, catehismul apusean. Trăim astăzi o largă secularizare.

Şi cred cu tărie că secularizarea nu este abstractă. Nu este doar o alungare a lui Dumnezeu în ceruri, cum învaţă mulţi astăzi, ci este pierderea tratamentului tămăduitor al Bisericii, pierderea celor trei trepte ale vieţii duhovniceşti: curăţirea, luminarea minţii şi îndumne-zeirea omului. Chiar când vorbim despre ele, o facem în chip superficial. Ne gândim doar că trebuie să devenim „oameni cumsecade”. Iar când se vorbeşte de îndumnezeire, socotim, probabil, că este vorba de o părtăşie şi o unire cu Hristos,dar într-un mod abstract.

Insă nimeni nu poate ajunge la părtăşia cu Hristos fără o viaţă de nevoinţă, care este curăţire, luminare şi îndumnezeire. Aşa cum am pomenit mai înainte, vederea lui Dumnezeu este Rai pentru cel curăţit şi iad pentru cel necurat. Întocmai cum spune şi Sfântul Grigorie Teologul: „O, Treime sfântă şi închinată şi îndelung-răbdătoare!… O, Treime, care tuturor cunoscută te vei face, unora prin luminare, altora prin osândire”. Hristos este căderea şi ridicarea multora.

– Cum se explică faptul că meşteşugul nevoinţei poate fi descoperit ca temelie a vieţii poporului nostru ? .

Monahismul ortodox- manifestare a Predaniei Ortodoxe-

Trebuie să mărturisim că  aceasta se datorează marii puteri a tradiţiei noastre, care este vie, şi înrâuririi deosebit de binefăcătoare a monahismului ortodox.

Ştim că monahismul s-a dezvoltat după încetarea prigoanelor. Ar părea mai logic să se fi dezvoltat în timpul prigoanelor, când creştinii ar fi încercat să-şi afle adăpost în munţi. Dar, dimpotrivă, când creştinătatea şi-a dobândit libertatea, a apărut secularizarea. Atunci, cei care doreau să ducă o viaţă autentică, după Evanghelie, au fugit din societate. Deci, potrivit învăţăturii sfinţilor Bisericii noastre, putem spune că monahismul este rezultatul secularizării vieţii bisericeşti şi pierderii tratamentului tămăduitor al Bisericii. Din această pricină, primii monahi obişnuiau să-i întrebe pe mirenii care îi vizitau dacă Biserica mai există în lume. Nu se refereau la existenţa bisericilor sau a păstorilor Bisericii, ci la păstrarea tratamentului tămăduirii şi, mai ales, a credinţei întemeiate pe vederea dumnezeiască. Şi astăzi se observă că mulţi oameni se apropie de călugării cu viaţă sfântă, care practică tratamentul tămăduitor al Bisericii, spre a-i întreba despre lucruri legate de viaţa duhovnicească.

Oamenii de astăzi simt că trebuie să fie vindecaţi de patimi. Ei trăiesc în atmosfera înăbuşitoare a patimilor şi vor să fie izbăviţi de ea. Sunt conştienţi de faptul că o frecventare formala a Bisericii nu este de ajuns. Este nevoie şi de meşteşugul potrivit. Tocmai de aceea, indirect, monahii sunt păstori ai poporului, chiar dacă nu o fac în chip vădit. Ei nu se substituie lucrării păstorilor, însă păstrează şi folosesc tratamentul tămăduitor care s-a pierdut în viaţa bisericească contemporană. Sau, chiar dacă nu s-a pierdut, a fost cel puţin înlocuit cu un fel moral de viaţă. Însă sufletul omului, care tânjeşte după adevărata părtăşie cu Dumnezeu, nu-şi află odihna în sistemele antropocentrice şi în metodele omeneşti de terapie. El caută ceva adevărat, autentic. Călugării sunt teologi ai Bisericii în înţelesul de care am vorbit aici. Ei îl cunosc pe Dumnezeu şi îl pot călăuzi pe om fără rătăcire spre a-L întâlni pe Dumnezeu. În plus, ei deosebesc neziditul de zidire şi astfel pot călăuzi în chip ortodox.

– Spuneaţi că fiecare mănăstire care funcţionează în predania ortodoxă

este o obşte apostolica organică. Vreţi să spuneţi că obştile apostolice trăiau monahiceşte ?

– Desigur, aşa trăiau. Dacă citim întâia Epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni, vedem limpede că în Corint existau toate categoriile de creştini. Erau prooroci, care erau teologii, căci proorocia se identifică cu teologia şi teolgia cu proorocia. Existau oameni cu rugăciunea minţii, adică aveau darul vorbirii în limbi, şi erau şi oameni care aveau darul deosebirii duhurilor. Apostolul Pavel, cum se vă deşte în Epistola aceasta, avea atât darul rugăciunii minţii, cât şi darul teologiei. De aceea credem că, atunci când o parohie trăieşte după predania ortodoxă, are între membrii ei oameni care aparţin tuturor treptelor desăvârşirii duhovniceşti. Prin urmare, a face sătrăiascăo parohie nu trebuie să însemne doar activităţi sociale sau colecte de fonduri, ci, în primul rând, trebuie să se asigure tratamentul vindecător al Bisericii şi să fie pus la îndemâna oricărei persoane care îl caută şi are urgent nevoie de el.

– Este cu putinţă să găsim în lume o astfel de parohie, unde meşteşugul tămăduitor să fie aplicat?

– Aceasta este experienţa şi învăţătura vieţii bisericeşti; fără îndoială că ea este cu putinţă, atâta vreme cât se află oameni care înfăţişează această învăţătură.Viaţa creştinească este ţinerea poruncilor  lui Hristos, care se referă la curăţirea inimii, luminarea minţii, pocăinţă şi tânguire neîncetată .

Obiceiurile traditionale şi legătura lor cu tămăduirea omului

-Există mulţi oameni astăzi care urmăresc reînvierea obiceiurilor vechi, tradiţionale. Cum vedeţi acest lucru ?

– Nu pot să îl resping. Omul şi-a dat seama că invazia duhului apusean a omorât simţirile şi a distrus legăturile între persoane. De aceea încearcă să reînvie vechi feluri de trai, care sunt mai umane. Însă atât ethosul, cât şi obiceiurile poporului nostru, ca şi feluritele obiecte pe care le folosea, nu erau străine de metoda Bisericii, prin care omul este condus la îndumnezeire. Desigur, spun asta cu unele rezerve fiindcă multe obiceiuri sunt produsul şi rămăşiţa idolatriei, ca şi a superstiţiilor poporului. Căci, din nefericire, în trecut ca şi astăzi, precumpăneau o mulţime de superstiţii. Noi simţim Biserica şi pe Dumnezeu ca pe Cineva care ne ajută ca treburile să ne meargă bine. Deci facem sfeştanie ca să avem o recoltă bună. Şi, într-adevăr, nu respingem aceste lucruri. Însă când sunt desprinse de întreaga metodă a Bisericii, de treptele desăvârşirii duhovniceşti – curăţire, luminare şi îndumnezeire – ele sunt forme moarte, incapabile să-l ajute pe om. Ele dau o stare de automulţumire  şi multe iluzii legate de vindecare.

Oamenii cred că astfel vor afla o viaţă mai frumoasă şi sunt frustraţi când nu se întâmplă aşa. Eu cred că, dimpotrivă, omul care tăieşte predania isihastă a Bisericii – care, repet, se concentrează asupra curăţirii, luminării şi îndumnezeirii – poate trăi predania ortodoxă chiar într-un apartament de bloc, chiar în oraşele contemporane cu cele mai nefavorabile condiţii exterioare. Mulţi dintre noii mucenici au fost slujitorii căpeteniilor turceşti, în afară, ei slujeau Imperiul Otoman, care lupta împotriva creştinătăţii. Chiar şi aşa, ei au păstrat pre-dania şi au ajuns la vederea lui Dumnezeu, la mucenicie şi la îndumnezeire. Căci mulţi dintre noii mucenici, după cum vedem în vieţile lor, au avut vederea lui Dumnezeu înainte de mucenicie; şi de aceea mucenicia lor a fost roadă contemplaţiei.

(p.55-62).

Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă –  Mitropolit Hierotheos Vlachos -1993  Citiţi cartea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>