Sinaxar 13 august

1308_maxim-marturisitorulADUCEREA CINSTITELOR MOAŞTE ALE CUVIOSULUI MAXIM MĂRTURISITORUL
(13 august)

Sfântul Maxim Mărturisitorul a trăit pe vremea răucredincio-şului împărat Constans, nepotul lui Iraclie, şi era filosof desăvârşit. Impodobindu-se cu înţelepciunea, şi lăsând toate avuţiile sale fratelui său, s-a făcut monah. Iar văzând cum creştea eresul monoteliţilor -adică al celor ce mărturisesc o singură voie în Domnul nostru Iisus Hristos -, s-a aprins de dumnezeiască râvnă şi s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfântul Martin papa, ca să adune un Sinod local şi să-i anatematizeze pe cei ce cugetau acel eres, împreună cu începătorul lui. Şi a alcătuit Sfântul Maxim şi cărţi împotriva acelui eres.

Impăratul, fiind înştiinţat de aceasta, a trimis ca să-l aducă în cetatea Constantinopolului şi l-a pus înaintea judecăţii sale. Iar sfântul a ruşinat pe ereticii care se adunaseră acolo, biruindu-i pe toţi cu cuvântul adevărului. După aceasta a fost izgonit în Tracia, tăindu-i-se mâna dreaptă şi limba. De acolo, împreună cu doi ucenici ai săi, a fost trimis în părţile Laziei, însă şi acolo, cu Duhul lui Dumnezeu, mărturisea şi scria; fiindcă se spune că după tăierea limbii i s-a făcut, cu minune dumnezeiască, limba la loc, şi a vorbit curat cât a trăit.

După acea chinuire fără omenie, l-au trimis în surghiun, fără purtare de grijă. Apoi multe nevoi şi necazuri răbdând pe cale Cuviosul Maxim, a fost dus într-o ţară a sciţilor, unde a mai petrecut trei luni încuiat într-o temniţă. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu (Viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul se găseşte la 21 ianuarie, în care zi se cinsteşte moartea lui. Iar în această zi, 13 august, săvârşim pomenirea aducerii moaştelor lui, după cum este arătat în Mineiul cel mare, din stihurile cele puse la dânsul; însă în ce vreme, în zilele cărui împărat şi cum s-au adus, n-am aflat).

 

SFÂNTUL MUCENIC IPOLIT ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNSUL
(13 august)

După sfârşitul Sfântului Mucenic şi Arhidiacon Lavrentie, fericitul Ipolit, mai-marele ostaş şi păzitor al celor legaţi, – care mai întâi a avut sub paza sa ca pe un legat pe Lavrentie, apoi s-a făcut ucenicul lui -, a îngropat cu cinste rămăşiţele mucenicului şi abia a treia zi după îngropare s-a întors acasă. Şi erau toţi casnicii lui – în număr de nouăsprezece suflete, bărbaţi şi femei – învăţaţi în credinţa creştinească şi botezaţi de Sfântul Lavrentie. Deci rugându-se cu aceia lui Dumnezeu, s-au împărtăşit cu toţii cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Apoi, după acea hrană duhovnicească, au pus masa spre întărirea trupului.

Dar mai înainte de a începe ei a mânca, au venit ostaşii care, prinzând pe Ipolit, l-au dus la împăratul Deciu. Şi văzându-l pe el, împăratul a râs şi a zis: „Şi tu te-ai făcut vrăjitor, căci ai furat trupul lui Lavrentie?” Răspuns-a Ipolit: „Eu nu sunt vrăjitor, ci creştin!” Şi mâniindu-se împăratul, a poruncit să-i sfărâme gura cu pietre. După aceea a dezbrăcat de pe el haina pe care o avea după obiceiul creştinesc. Dar Ipolit a zis: „Nu mă dezbraci pe mine, ci abia ai început a mă îmbrăca”. Zis-a împăratul: „Imi pare că nu eşti cinstitor al zeilor, de graieşti aşa cuvinte fără de minte şi nu te ruşinezi de goliciunea ta!” Răspuns-a Ipolit: „Sunt înţelept şi nu gol, că m-am îmbrăcat în Hristos. Atunci eram nebun, când slujeam ca şi tine diavolilor; atunci eram gol, când nu aveam darul lui Hristos, iar acum sunt creştin!” Zis-a împăratul: „Jertfeşte zeilor, ca să nu mori în munci, ca şi Lavrentie”. Răspuns-a robul lui Hristos: „O, de m-aş învrednici părţii Sfântului Lavrentie, pe care tu, ticălosule, nu eşti vrednic a-l pomeni cu gura ta cea spurcată!”

Impăratul a poruncit ca pe Sfântul Ipolit să-l întindă la pământ şi să-l bată cu beţe. Iar mucenicul striga, pe când îl băteau: „Creştin sunt!” Apoi chinuitorul a poruncit să înceteze de a-l mai bate şi să-l ridice de la pământ, spre a-l îmbrăca în haina ostăşească, după obiceiul păgânesc. Şi a zis către el: „Adu-ţi aminte de cinstea ta cea ostăşească şi să ne fii prieten, împărtăşindu-te cu noi din jertfe, precum obişnuiai înainte”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt ostaş al lui Hristos, Mântuitorul meu, şi doresc să mor pentru El!” Zis-a Deciu către eparhul Valerian: „Ia-l pe acesta cu toate averile lui şi, muncindu-l, să-l pierzi”.

Şi în ziua aceea, Valerian a trimis de a jefuit averile lui Ipolit şi a aflat că în casa lui toţi casnicii credeau în Hristos; deci a poruncit să-i aducă înaintea sa. Intre ei era şi mama lui Ipolit, pe nume Concordia. Iar Valerian, căutând spre ei, le-a zis: „Cruţaţi-vă anii vieţii voastre, ca să nu pieriţi împreună cu Ipolit, stăpânul vostru”. Răspuns-a Concordia: „Noi dorim mai bine să murim cu stăpânul nostru cu cinste, întru credinţa lui Hristos, decât să trăim fără de cinste între voi, păgânii”. Zis-a Valerian: „Neamul de rob nu se îndreptează în alt chip, decât numai cu bătaia”.

Deci a poruncit ca pe Concordia să o bată cu vergi de plumb şi în acea bătaie sfânta muceniţă şi-a dat sufletul său Domnului. Acolo era şi Sfântul Ipolit ţinut de ostaşi, care, văzând pe maică-sa sfârşindu-se muceniceşte, s-a veselit şi a zis: „Iţi mulţumesc Doamne, că ai trimis-o pe maica mea întru împărăţia Ta, înaintea sfinţilor Tăi!” Iar eparhul a zis către el: „Tu mai nădăjduieşti încă spre meşteşugul cel vrăjitoresc, nu cinsteşti pe zei şi nici nu te supui poruncii împărăteşti?” Şi umplându-se de mânie, a poruncit ca pe toţi, împreună cu Ipolit, să-i scoată afară din cetate, după porţile lui Tiburtie, şi să-i omoare. Şi mergând Sfântul Ipolit cu ei, îi întărea, zicându-le: „Fraţilor, nu vă temeţi, eu şi voi avem un Stăpân deasupra noastră!” Iar după ce i-au dus la locul de moarte, pe toţi i-au tăiat călăii înaintea ochilor lui Ipolit. Iar cei tăiaţi, bărbaţi şi femei de toată vârsta, au fost optsprezece la număr, afară de Sfânta Concordia, care fusese ucisă mai înainte în cetate. Iar pe Sfântul Ipolit singur, din porunca eparhului, l-au legat de cozile unor cai sălbatici şi aceia l-au târât prin nişte locuri aspre, până ce şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Sfântul Mucenic Ipolit s-a sfârşit pătimind pentru Hristos împreună cu casnicii săi în 13 zile ale lunii august, a treia zi după sfârşitul Sfântului Lavrentie. Şi sosind noaptea, a venit Sfântul Iustin preotul cu ceilalţi credincioşi şi adunând trupurile muceniceşti, le-au îngropat în acelaşi loc. Ei au căutat şi trupul Sfintei Muceniţe Concordia, cea care a fost ucisă în cetate, dar negăsindu-l, s-au mâhnit şi au plâns. Iar acel trup era aruncat în ieşitoarea poporului, în loc necurat.

Iar a douăsprezecea zi după sfârşitul Sfântului Ipolit, un creştin, anume Irineu, înştiinţându-se de la un ostaş despre trupul Sfintei Concordia, a luat şi pe un alt creştin, anume Avundie, şi a scos noaptea de acolo acel cinstit trup neîntinat de necuraţii şi l-a dus la preotul Iustin. Iar acela s-a bucurat foarte mult şi l-a îngropat lângă trupul Sfântului Ipolit şi ale celorlalţi mucenici. Iar a doua zi acel lucru a fost auzit de eparhul Valerian şi a prins pe amândoi creştinii aceia, pe Irineu şi pe Avundie, poruncind să-i arunce pe ei acolo de unde au scos trupul muceniţei şi să-i înece pe dânşii de vii în necuraţii. Deci au murit acolo amândoi acei sfinţi, în 26 zile ale lui august. Iar Sfântul Iulian, luând noaptea de acolo trupurile lor, le-a îngropat lângă moaştele Sfântului Lavrentie, slăvind pe Hristos Dumnezeu, cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Notă. In Prolog, în 10 zile ale acestei luni este scris că, după pătimirea Sfântului Mucenic Ipolit, amândoi tiranii, Deciu şi Valerian, au pierit într-a şaptea zi, astfel: Incălecând ei pe caii lor şi mergând la privelişte, au pierit. Iar în ceasul morţii, Deciu striga: „O, Ipolite, mă duci legat ca pe un rob?” Iar Valerian a strigat: „O, Lavrentie, cu lanţuri de fier mă tragi aşa legat?” Scriitorii de fapte bisericeşti greci au scris într-alt fel despre pieirea lui Deciu. Evsevie Pamfil, episcopul Cezareei Palestinei, în cartea VII, în capul 1, spune că a fost ucis cu copiii lui. Nichifor Calist, cartea V, în capul 33, povesteşte că a fost biruit de sciţi în război şi a fost ucis împreună cu fiul său. Gheorghe Chedrinul, scriitorul de istorii al Constantinopolului, a scris că, fiind biruit de sciţi, a fugit şi s-a înecat într-un iezer cu fiul lui, şi trupurile lor n-au fost găsite. Hronograful Apusului povesteşte că Deciu, fiind biruit de goţi, a fugit şi s-a înecat în iezer, iar fiul lui a fost ucis. Deci, faţă de aceste nepotriviri, nimic nu îndrăznim să întărim; este destul să ştim că necuraţii tirani au pierit cu sunet, iar sfinţii mucenici dănţuiesc cu Hristos.

 

SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK
(13 august)

Această stea a sfinţeniei ruse a văzut lumina zilei în 1724, în familia unui paraclisier sărac din satul Koreţk, dioceza Novgorod. Fiind în mare mizerie după moartea timpurie a tatălui său, copilul mergea să lucreze la ţărani pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Evlavios şi silitor la învăţătură, a învăţat la şcoala bisericească, apoi la seminarul din Novgorod, unde a fost numit profesor de retorică după primirea diplomei. In timpul acestor ani când era încă profesor, avea sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu şi iubea să citească sau să cugete timp de nopţi întregi. In cursul uneia dintre aceste privegheri, în vreme ce cugeta la fericirea veşnică, cerul s-a deschis deodată şi o lumină de nedescris a strălucit înaintea lui, care a aprins în inima lui o dorinţă arzătoare pentru viaţa călugărească şi pentru rugăciune. După patru ani, în 1758, el a fost tuns călugăr cu numele Tihon şi după ce a fost hirotonit preot în acelaşi an, i s-a încredinţat conducerea seminarului din Tver.

Deşi dorea să-şi ducă viaţa de monah în linişte şi rugăciune, el a fost ridicat la rangul de episcop la vârsta de 37 de ani, în 1761, şi a fost îndată numit episcop de Voronej, o dioceză cu o populaţie răzleaţă şi pe jumătate barbară, a cărei cârmuire era foarte grea. El a început îndată a cerceta parohiile, a îndrepta relele şi a îndemna fără întrerupere, atât prin predici, cât şi în scris, la starea de curăţie propovăduită de Hristos în Evanghelie. El îi sfătuia pe creştini să se socotească întotdeauna mădulare ale Trupului al cărui Cap este Hristos, ca precum mădularele trupului sunt unelte ale capului, aşa şi ei să fie unelte ale lui Hristos; şi precum Mântuitorul a pătimit, aşa şi ei să pătimească în lume şi să fie batjocoriţi împreună cu El.

Luând măsuri hotărâte împotriva ereziilor şi a păcatelor din popor, episcopul era gata să treacă peste toate piedicile pentru a trece, îmbrăcat ca un călugăr de rând, pe la orice suflet care pătimea, pentru a-i aduce mângâierea Domnului. Blândeţea şi smerenia sa nu aveau margini, şi atunci când credea că a jignit pe cineva, cerea îndată iertare şi îi făcea metanie până la pământ. Astfel, într-o zi, fiind invitat la locuinţa unui boier, sfântul a fost luat în derâdere de un tânăr iluminist care se mândrea cu opiniile sale anticreştine. Blândeţea şi dreptatea răspunsurilor sfântului l-au făcut pe acel neruşinat să-şi piardă cumpătul şi să-l pălmuiască pe episcop. Atunci căzând în genunchi înaintea celui care l-a jignit, sfântul i-a cerut iertare pentru că l-a mâniat într-atâta cu cuvintele sale. Astfel, tânărul s-a căit pentru fapta sa şi a devenit un bun creştin.

Mânat de mila şi de zelul său, omul lui Dumnezeu nu şi-a cruţat puterile sale şi doar în cinci ani a trebuit să renunţe la sarcina sa, din pricina sănătăţii (1768). El s-a retras la modesta mănăstire din Zadonsk, la 24 de kilometri de Voronej, pe malul Donului, unde a petrecut restul zilelor sale într-o nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, zidind Sfânta Biserică prin rugăciunile sale şi prin lucrările inspirate de Duhul Sfânt.

Chilia sa era lipsită de orice confort. In chip de pat, el avea un covor întins pe pământ şi două perne, iar ca şi acoperământ, o piele de oaie. Mai avea câteva icoane pe perete, o masă, un scaun şi câteva cărţi. Imbrăcat cu o rasă de lână de rând şi cu încălţări de scoarţă împletită, el împărţea la săraci toată pensia sa şi darurile care le primea. Când nu mai avea nimic de dat, işi trimitea ucenicii să împrumute la negustorul cutare sau cutare. In zilele când numeroşi săraci veneau să ceară milostenie, el era bucuros, şi se întrista când numărul acestora scădea. Uşa sa era întotdeauna deschisă, atât săracilor, cât şi oricărui călător, care găseau la sfântul episcop mâncare, îmbrăcăminte şi cuvinte de mângâiere sufletească. Nu ieşea decât pentru a participa la Sfânta Liturghie, cântând cu călugării în cor, dar neslujind niciodată el însuşi. Se împărtăşea întotdeauna cu lacrimi, căci de altfel lacrimile curgeau totdeauna din ochii săi, precum două izvoare de apă vie. După Liturghie, se ocupa de scrierea lucrărilor sale teologice şi morale. In timpul mesei, punea să i se citească Vechiul Testament de unul din ucenicii săi şi adesea, uitând mâncarea, începea să plângă, mai ales la lectura Proorocului Isaia. După masă, se odihnea o oră, după care citea Vieţile sfinţilor sau alte cărţi. La vremea Vecerniei, punea să i se citească Noul Testament şi petrecea mult timp talcuind locurile neclare ucenicilor săi. Dăruit cu o memorie neobişnuită, el îmbogăţea aceste explicaţii cu numeroase citate din Scriptură, din Sfinţii Părinţi şi din Vieţile Sfinţilor. Când îşi dicta scrierile sale, cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt, ieşeau din gura sa cu o asemenea rapiditate, că secretarul său nu avea timp să le scrie. Venind noaptea, el îşi slobozea ucenicii pentru a se deda rugăciunii intense, însoţită de metanii, până în zori. Din inima sa arzând şi zdrobită de pocăinţă, izbucneau, precum flăcările, scurte rugăciuni de cerere sau de lucrare a harului. într-o noapte i-a apărut Hristos însângerat şi acoperit de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele lui pentru a le săruta, zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, tu vino la mine!”

Intr-o altă noapte, în timp ce, potrivit obiceiului său, făcea înconjurul bisericii, făcând metanii în faţa fiecăreia dintre uşile ei şi dând slavă lui Dumnezeu cu lacrimi, s-a întors spre altar şi a văzut că cerurile se deschideau ca să lase să izbucnească o lumină strălucitoare care a luminat întreaga mănăstire. Căzând la pământ, a auzit o voce zicând: „Iată bunurile gătite pentru cei care iubesc pe Dumnezeu!” Altădată a văzut pe Maica Domnului tronând deasupra norilor împreună cu Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de o parte şi de alta. Căzând în genunchi, sfântul i-a cerut să mijlocească la Dumnezeu ca să nu se oprească din a da harul Său întregii lumi.

Când făcea o plimbare în grădină, el cerea celor care voiau să-i vorbească, să tuşească înainte, ca să-i desprindă mintea absorbită de gândul la Dumnezeu. Câteodată, era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu braţele ridicate la cer, încât trebuia să-i strigi la ureche pentru a-l întrerupe din rugăciune.

Deşi neînţeles de călugării din mănăstire, şi mai ales de egumen, om violent şi îngâmfat care fusese ales dintre clericii daţi afară de el, Sfântul Tihon încerca o milă neprefăcută pentru cei care îl cleveteau şi îl insultau, socotind diavolul ca singurul răspunzător pentru purtarea lor. El era întotdeauna primul care cerea iertare la cel care îl jignea, chiar dacă ar fi fost un simplu frate sau un slujitor, astfel încât din duşman al său se schimba în prieten şi mare admirator.

După câţiva ani, sănătatea lui întărindu-se, se gândea dacă n-ar trebui să se supună stăruinţelor prietenului său, mitropolitul Gabriel al Sankt-Peterburgului, şi să ia din nou sarcina de episcop. El era gata să părăsească mănăstirea, când un călugăr bătrân şi sfânt i-a spus că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu voia ca el să părăsească acel loc. Când era învăluit de gânduri sau de idei întunecate, îi plăcea să repete acest verset: Bine este că m-ai smerit (Ps. 118, 71). Incercat vreme îndelungată în războiul gândurilor şi al diferitelor atacuri ale demonilor, el scria: „In ispite, Dumnezeu ne arată ceea ce suntem şi spre ce suntem înclinaţi prin firea noastră… ceea ce se ascunde în inima noastră”.

Zăvorâtul din Zadonsk nu înceta însă să fie un păstor însetat să dobândească mântuirea poporului lui Dumnezeu şi în multele sale scrieri, el dădea mărturie despre lumina lui Hristos. Spre marea nemulţumire a egumenului mănăstirii, numeroşi oaspeţi, de toate vârstele şi stările, adesea veniţi din ţinuturi îndepărtate, curgeau spre chilia Sfântului Tihon, pentru a se sătura de la acest izvor de apă vie. Sfântul episcop era cel ce împăca pe duşmani, apărătorul ţăranilor şi osândiţilor fără de vină. El avea un zâmbet şi un cuvânt de mângâiere pentru fiecare, după nevoile sale, iar mâna sa era întotdeauna întinsă pentru a binecuvânta sau pentru a împărţi milostenii.

Incepând din 1779, Sfântul Tihon a intrat în zăvorâre desăvârşită: el nu mai primea nici un oaspete, nu mai adresa decât rar cuvântul ucenicilor săi de chilie, nu mai mergea la biserică şi nu mai ieşea decât pentru a vizita, în zilele de mari sărbători, pe deţinuţii din închisori. In această retragere, el se dăruia neîncetat rugăciunii şi pocăinţei, meditând asupra morţii în faţa sicriului pe care şi-l pregătise. A petrecut astfel patru ani până în ziua când, după o viziune care a avut-o, a fost atins de paralizia părţii stângi şi a trebuit să rămână în pat. Simţind puterile sale slăbind, cu trei zile înainte de moartea sa, a chemat pe cei apropiaţi şi pe binefăcătorii săi şi le-a zis, arătându-le crucea: „Mă voi ruga Domnului pentru voi toţi”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte, iar trei zile după aceea, el a adormit întru Domnul, la vârsta de 59 de ani.

In testamentul său, el scria, precum sfântul Ioan Gură de Aur: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Slavă lui Dumnezeu că a avut grijă de mine, nevrednicul, prin pronia Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru mângâierile care mi le-a dat când am fost necăjit… Câte binefaceri n-am primit de la el, câte daruri?”

Cinstirea sa a început îndată după moartea sa şi s-a întins repede în tot pământul rus. El a fost canonizat oficial de Biserică în ziua dezgropării sfintelor sale moaşte, în prezenţa unei mulţimi de mai multe sute de mii de credincioşi, la 25 iulie 1861.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>