Sinaxar 12 august

sf_alexandru_episcopul_comanelor_comanieiSFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC ALEXANDRU, EPISCOPUL COMANIEI
(12 august)

In cetatea Comani, care este aproape de Neocezareea, pe care o împodobea Sfântul episcop Grigorie, făcătorul de minuni, a fost un bărbat oarecare cu numele de Alexandru. El petrecea în chip sărac şi numai Dumnezeu singur ştia plăcuta lui viaţă, iar de oameni era foarte tăinuită, pentru că era cu învăţătura filosof ales şi, putând el să aibă bogăţii şi cinste între oameni, şi-a ales pentru Dumnezeu sărăcia cea de bună voie şi, batjocorind lumea, şi-a schimbat înţelepciunea sa în neştiinţă, făcându-se pe sine că este unul dintre cei necărturari şi preasimpli, împlinind întru dânsul cuvântul apostolului, care zice: De i se pare cuiva că este înţelept între voi, în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept.

Deci, fericitul Alexandru petrecând în smerenia cea mai desăvârşită şi din osteneala mâinilor sale vrând să se hrănească singur, s-a dat pe sine celui mai de pe urmă meşteşug, adică să facă cărbuni şi să-i vândă; şi dintr-aceasta îşi câştiga hrana de toate zilele, fiind de râs şi de batjocoră copiilor, căci făcând el cărbuni şi aducân-du-i în târg, se înnegrea pe faţă ca un arap şi hainele lui erau toate negre. Din această pricină toţi îl numeau „Alexandru Cărbunarul”, căci era făcător de cărbuni. Dar Domnul, Care petrece întru cei de sus, şi priveşte spre cei smeriţi şi-i înalţă pe dânşii, pe preasmeritul robul său, Alexandru, încă în viaţa aceasta vrând să-l proslăvească şi Biserica Sa să o folosească şi să o împodobească printr-însul, l-a înălţat la treapta cea mai înaltă a arhieriei, printr-un chip ca acesta. Murind episcopul din Comani, poporul a trimis la Neocezareea, la Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, rugându-l să vină în cetatea lor, pentru a le pune episcop. Iar Sfântul Grigorie venind la dânşii, s-a făcut sobor şi alegere pentru un bărbat, care să fie vrednic de cinstea arhieriei. Deci mulţi alegeau multe feluri de oameni, unii pe cei de bun neam, alţii pe cei bogaţi, alţii pe cei ce vorbeau frumos, alţii pe cei cinstiţi la chip şi aleşi la stat, şi îi aduceau la făcătorul de minuni, lăudându-i şi numindu-i vrednici.

Iar Sfântul Grigorie făcătorul de minuni nu se grăbea a alege şi a numi pe cineva; ci aştepta înştiinţare de la Dumnezeu, adică până ce Acela îi va arăta pe cel vrednic. Şi pe când vorbea el cu soborul, şi-a adus aminte cum Dumnezeu a ales pe David să păstorească pe Israel; căci atunci când lesei a adus la Sfântul Samuil Proorocul pe Eliav, fiul său cel mai mare, şi proorocul a întrebat pe Domnul: Oare acesta este înaintea Domnului uns al Lui? Domnul i-a zis lui Samuil: Să nu cauţi la faţa lui, nici la statul mărimii lui. „Deci ni se cade şi nouă – a grăit Sfântul Grigorie – să nu căutăm la faţă, pentru a alege păstor acestei cetăţi, ci să căutăm pe cel gătit de Dumnezeu pentru aceasta; căci lucru omenesc este a căuta la faţă, iar al lui Dumnezeu lucru este a căuta la inimă. Şi nu din chipul cel dinafară se judecă cel vrednic, ci din cel dinlăuntru, nevăzut, care este în inimă şi care este arătat numai lui Dumnezeu”.

Zicând aceasta Sfântul Grigorie, cuvântul n-a fost primit de unii şi aceia cârteau şi ziceau între ei, râzând: „Dacă pentru alegerea episcopului nu vom căuta la chipul dinafară şi la cinste, atunci să se aleagă şi să ni se pună episcop Alexandru Cărbunarul”. Atunci au început şi ceilalţi a râde, auzind că îl pomeneau pe Alexandru. Iar Sfântul Grigorie s-a gândit în sine şi zicea: „Omul acela de care râd toţi nu a fost pomenit fără dumnezeiasca rânduială”. Apoi a întrebat: „Cine este Alexandru de care aţi pomenit? Aduceţi-l să-l văd!” Şi atunci Alexandru era afară şi ţinea caii celor adunaţi acolo. Deci unii, ducându-se, au luat pe Alexandru şi l-au adus la sobor. Şi intrând în mijlocul soborului, toţi şi-au întors ochii spre dânsul şi au început a râde, pentru că era cu totul negru de cărbuni, ca un arap, iar hainele lui erau nişte rupturi cu multe cusături şi înnegrite de cărbuni. Şi când toţi râdeau de dânsul, el stătea înaintea arhiereului cu cinste, luând aminte de sine şi nu se îngrijea de cei ce râdeau de dânsul.

Iar Sfântul Grigorie făcătorul de minuni, având ochi mai înainte văzători, a cunoscut cu duhul darul lui Dumnezeu ce era într-însul şi că acela este bărbatul cel pregătit înainte de Dumnezeu spre arhierie. Deci, sculându-se de la locul său, a luat de o parte pe Alexandru şi l-a întrebat în singurătate cine este, jurându-l cu numele lui Dumnezeu să-i spună despre sine adevărul.

Iar Alexandru, deşi voia să se tăinuiască, însă nu putea să mintă înaintea unui arhiereu ca acela. Incă se temea şi de jurământ, de aceea i-a spus toate despre viaţa sa, cum mai înainte a fost filosof, apoi, de voie şi din smerenie, a venit într-o sărăcie ca aceasta, pentru Dumnezeu. Şi vorbind arhiereul cu dânsul, l-a aflat foarte iscusit nu numai în filosofia cea din afară, dar şi în dumnezeiasca Scriptură. Deci sfântul a poruncit la ai săi să-l ducă la gazda sa şi să-l spele, să-l îmbrace în haine curate şi să-l aducă la sobor. Intr-acea vreme Sfântul Grigorie, şezând la locul său în sobor, se îndeletnicea în vorbirea cea insuflată de Dumnezeu.

Şi după puţină vreme, au adus pe Alexandru în mijlocul soborului, spălat, îmbrăcat în haine luminoase, cu faţa foarte bine împodobit, încât abia l-au cunoscut cei ce-l ştiau. Iar Sfântul Grigorie a început a vorbi cu dânsul, făcându-i întrebări din dumnezeiasca Scriptură, iar el răspundea cu bună înţelegere. Atunci toţi l-au cunoscut că este cărturar foarte înţelept şi se mirau foarte cum un bărbat ca acela, care ascundea într-însul atâta înţelepciune, petrecea în mijlocul lor, ca un om de rând şi neştiutor. Deci se defăimau pe ei înşişi în conştiinţele lor, că pe un bărbat înţelept ca acela, care se smerise pentru Dumnezeu, îl ocărau, socotindu-l că este nebun. Atunci se putea vedea împlinirea cuvintelor Domnului, grăite în Sfânta Scriptură: Căci omul caută la faţă, iar Dumnezeu priveşte în inimă.

Deci, toţi care erau la soborul acela, cu bucurie şi într-un glas l-au ales pe el ca să le fie lor episcop. Apoi Sfântul Grigorie, ridicând pe fericitul Alexandru pe trepte, l-a hirotonit mai întâi preot, apoi l-a pus episcop. Iar după aceea, Sfântul Grigorie făcătorul de minuni i-a poruncit să spună poporului cuvânt de învăţătură. Şi când a început el a grăi cuvântul, darul Duhului Sfânt curgea ca un râu din gura lui, aducând umilinţă în inimile tuturor. Atunci s-a făcut bucurie şi veselie în toată cetatea pentru Alexandru, care era un păstor şi învăţător iscusit, şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea, Sfântul Grigorie s-a dus la Neocezareea, iar Alexandru păştea turma lui Hristos în Comani, făcându-se pildă credincioşilor, cu cuvântul şi cu viaţa.

In vremea acestui arhiereu s-a întâmplat unui filosof din Atena, tânăr de ani, de s-a dus în Comani. Acela, auzind cuvintele arhiereului cele învăţătoare către popor, râdea de dânsul, că nu învaţă poporul prin cuvinte ritoriceşti împodobite, ci învaţă cu vorbă proastă; pentru că arhiereul nu se îngrijea de podoaba cuvintelor în învăţăturile sale cele grăite către popor, ci se sârguia pentru folosul sufletelor. Deci multe din vorbele lui erau grăite simplu pentru cei simpli, dar erau foarte folositoare de suflet.

Deci odată, acelui râzător aticesc şi tânăr filosof, i s-a făcut o vedenie ca aceasta: I se părea că vede un stol de porumbei albi, împodobiţi foarte frumos, strălucind cu nişte raze minunate, după cuvântul psalmistului: Aripile porumbiţei sunt argintate, şi între umerile ei cu strălucire de aur… Şi s-a auzit glas către cel ce vedea acestea: „Acestea sunt cuvintele episcopului Alexandru, de care tu ai râs”. Iar el, deşteptându-se din vedenie, s-a ruşinat de greşeala sa şi, ducându-se la arhiereu, şi-a cerut iertare.

După toate acestea, s-a făcut prigonire asupra creştinilor în împărăţia lui Diocleţian şi a fost prins de către păgâni şi Sfântul Alexandru, episcopul Comanilor; şi silit fiind spre închinarea idolească, nu s-a lepădat de Hristos. Deci, muncindu-l, l-au aruncat în foc, unde Sfântul Alexandru s-a sfârşit muceniceşte pentru Hristos, Dumnezeul nostru, a Căruia este slava în veci. Amin.

 

SFINŢII MUCENICI ANICHIT, FOTIE ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNŞII
(12 august)

Fiind păgânul împărat Diocleţian în Nicomidia, cetatea Bitiniei, s-a mâniat pe creştini înaintea întregului sfat şi a pus de faţă în mijlocul cetăţii o mulţime de unelte spre muncire: săbii, cuţite, ţepi, unghii de fier, tigăi, roate, căldări şi toate cele scornite pentru muncirea cea cumplită. încă a gătit şi fiare înfricoşate, voind ca prin toate acelea să înfricoşeze pe cei numiţi cu numele lui Hristos. Şi a trimis îngroziri înfricoşate şi pe la toate marginile împărăţiei Romei, poruncind ca pretutindeni să gonească, să muncească şi să ucidă pe creştini; şi multe hule vorbea asupra Unuia născut Fiul lui Dumnezeu.

In cetatea Nicomidiei era pe atunci un bărbat de neam bun, cinstit şi cu dregătoria comit, anume Anichit. Acela, umplându-se de râvnă pentru Domnul Dumnezeu, a venit înaintea împăratului şi cu îndrăzneală a mărturisit pe Iisus Hristos, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, vorbind despre naşterea Lui cea dintâi fără de început şi despre întruparea cea de pe urmă, pe care a primit-o pentru mântuirea noastră. Toate acestea le-a arătat cu îndrăzneală şi a batjocorit înşelăciunea idolească, numind pe zeii păgânilor surzi şi nesimţitori şi ocărând pe cei ce li se închină lor. Iar la sfârşit a zis: „O, împărate, îngrozirile tale gătite împotriva creştinilor şi puse înainte nu ne înfricoşează de fel; pentru că nu luăm în seamă nici o muncă, nici nu ne vom închina idolilor celor fără de suflet”.

Iar împăratul, umplându-se de mânie şi nesuferind să audă mai mult cuvintele lui cele despre Dumnezeu, a poruncit ca îndată să-i taie limba. Dar Sfântul Anichit şi după tăierea limbii vorbea curat, slăvind pe Hristos. Deci a fost bătut cu vine de bou aşa de tare, încât şi oasele îi trecuseră prin piele. Iar el, răbdând acea muncire cu bărbăţie ca în trup străin, striga cu glas tare către poporul care privea la dânsul, propovăduind pe Hristos că este Unul adevăratul Dumnezeu. După aceea, împăratul a poruncit să-l dea spre mâncare fiarelor. Deci, a dat drumul asupra lui unui leu înfricoşat, care răcnea foarte tare; dar acela, apropiindu-se de mucenic, s-a făcut mai blând ca un miel şi se gudura la sfântul, iar sudorile care erau pe fruntea mucenicului le-a şters cu laba ca şi cu un burete. Iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Iţi mulţumesc că m-ai izbăvit din dinţii acestei fiare şi mă rog Ţie, Stăpâne, ca şi în cealaltă nevoinţă să-mi întinzi ajutorul dreptei Tale, ca să pot birui mânia chinuitorului şi să mă învrednicesc a lua cunună de la Tine”.

Astfel rugându-se sfântul, s-a făcut cutremur de pământ şi a căzut capiştea lui Eraclie cu idolul lui, iar o parte din zidurile cetăţii s-au prăvălit şi au ucis pe mulţi din păgâni. Atunci împăratul a poruncit să i se taie capul mucenicului cu sabia. Şi când călăul a ridicat sabia să taie pe mucenic, îndată i-au slăbit mâinile şi a căzut la pământ, şi astfel stătea nemişcat ca un nesimţitor. Văzând aceasta Diocleţian, a poruncit să lege pe mucenic de o roată de muncire, ce era aşezată între nişte fiare ascuţite, să pună foc dedesubt şi să întoarcă roata ca să fie tăiat bucăţi de ascuţişul fiarelor şi, arzându-se de foc, să moară. Iar sfântul mucenic, fiind legat de roată, a grăit: „Doamne, Iisuse Hristoase, dezleagă-mă din muncirea aceasta, pentru ca să nu se teamă cei ce privesc la mine; ci, văzând grabnicul Tău ajutor, să se întărească a sta cu bărbăţie împotriva muncitorului şi să ia de la Tine cununa biruinţei”. Atunci îndată s-au dezlegat legăturile cu care era legat, roata a stat nemişcată şi focul s-a stins. După aceea chinuitorul a poruncit să umple o căldare cu plumb, s-o fiarbă şi să arunce pe pătimitor într-însa. Atunci s-a văzut îngerul Domnului intrând cu mucenicul în căldare şi îndată plumbul s-a răcit ca gheaţa.

Astfel nevoindu-se Sfântul Anichit pentru dreapta credinţă, o rudenie a lui, anume Fotie, văzând puterea lui Hristos care păzea pe robul Său, a lepădat toată frica şi, ieşind din poporul care privea la privelişte, a alergat la sfântul mucenic, cuprinzându-l pe dânsul cu dragoste şi sărutându-l; numindu-l părinte şi mijlocitor al mântuirii sale şi arătându-se gata ca, împreună cu dânsul, să pătimească toate muncile pentru Hristos. Iar către împărat a strigat, zicând: „Ruşi-nează-te, închinătorule de idoli, căci zeii tăi nu sunt nimic!” Atunci împăratul a strigat către slujitori: „Tăiaţi-l cu sabia!” Dar când unul din slujitori şi-a scos sabia să lovească pe mucenic, i s-au întors, prin puterea lui Dumnezeu, mâinile cu sabia spre sine şi, lovindu-se peste genunchi, a căzut la pământ şi a pierit. Iar Sfântul Fotie şi cu Sfântul Anichit au fost legaţi cu lanţuri de fier şi împreună închişi în temniţă.

Apoi, după trei zile, Diocleţian scoţând pe mucenici, a zis către dânşii: „De mă veţi asculta pe mine şi de vă veţi închina zeilor, vă voi cinsti cu cinste mare şi vă voi îmbogăţi cu averi”. Iar sfinţii au răspuns: „Cinstea şi bogăţia ta să fie cu tine întru pierzare!” Atunci muncitorul, mâniindu-se, a poruncit ca să-i spânzure goi la muncire şi cu unghii de fier să le strujească trupurile lor; apoi cu lumânări aprinse să le ardă şi după aceea să-i ucidă cu pietre. Dar întru toate muncile acelea, sfinţii se veseleau, mulţumind lui Dumnezeu, ca şi cum nu simţeau nici o durere, căci Domnul îi păzea pe ei nevătămaţi, pentru slava sfântului Său nume. După aceasta i-a legat de picioarele unor cai sălbatici, dar nici aşa nu au fost biruiţi de cei ce-i munceau, pentru că au fost păziţi fără vătămare şi, fiind târâţi, mergeau ca într-o căruţă şi cântau puterea cea nebiruită a Domnului şi unul cu altul se întăreau prin cuvinte.

Iar caii cei sălbatici deodată stând, picioarele sfinţilor s-au dezlegat şi s-au sculat sănătoşi. Atunci chinuitorul iarăşi a poruncit ca să-i bată pe ei foarte tare şi, amestecând oţet cu sare, să toarne pe rănile lor şi după aceea să-i arunce în temniţă. Astfel au petrecut sfinţii în temniţa aceea trei ani. Iar după ce a trecut acel timp, iarăşi i-a scos la muncire şi chinuitorul a poruncit ca trei zile să ardă baia poporului cea de piatră şi să închidă într-însa pe mucenici; dar sfinţii rugându-se lui Dumnezeu în baia aceea, deodată baia s-a despicat şi, izvorând apă, le-a fost lor spre răcorire.

Iar după două zile, slujitorii deschizând baia, au văzut într-însa pe sfinţi vii, umblând şi cântând, şi au spus despre aceasta împăratului. Dar el, necrezându-i, s-a dus singur ca să-i vadă, iar sfinţii, văzând pe împărat, au strigat către dânsul: „Iată noi, o, muncitorule, în toate muncile ne-am arătat biruitori, iar tu eşti biruit şi ruşinat!” Atunci împăratul, întorcându-se cu ruşine, a poruncit să-i prindă pe mucenici şi să-i ţină legaţi, până ce va socoti cum îi va pierde. Apoi a făcut un cuptor mare şi l-a întărit cu patru stâlpi de fier, în care putea să încapă mulţime de oameni, şi l-a ars, precum a ars Nabucodonosor cuptorul Babilonului, vrând să arunce într-însul spre ardere, nu numai pe aceşti doi mucenici, ci şi pe toţi creştinii care i-ar fi aflat. Dar creştinii, cu femeile şi cu copiii, neaşteptând tragerea şi aruncarea în cuptor de către păgâni, singuri spre dânsul alergau cu grăbire şi cu mare glas strigau: „Creştini suntem şi cinstim pe Unul Dumnezeu!” Iar Sfinţii Mucenici Anichit şi Fotie au intrat cei dintâi în cuptorul acela; apoi şi toată mulţimea creştinească care se adunase acolo, ridicându-şi mâinile spre cer şi rugându-se, s-au aruncat în mijlocul cuptorului şi strigau din văpaie, zicând: „Mulţumim Ţie, Atotputernice Dumnezeule Tată, că prin Unul născut Fiul Tău, prin Domnul nostru Iisus Hristos ne-ai adunat pe noi la această cunună mucenicească. Rugămu-ne Ţie, Preamilostive, întinde de sus mâinile Tale şi primeşte sufletele noastre întru odihna cea veşnică, pe care ai gătit-o mărturisitorilor Tăi”.

Astfel rugându-se, s-au sfârşit, iar Sfinţii Anichit şi Fotie au stat vii trei ceasuri în cuptorul acela. Apoi, rugându-se, şi-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu. Şi trăgând slujitorii cu cârlige de fier trupurile celor doi sfinţi, i-au văzut că erau atât de nevătămaţi de foc, încât nici de perii lor nu se atinsese focul. Deci mulţi din cei necredincioşi au crezut în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>