Cuvânt de laudă la Sfântul Prooroc Ilie – de Sfântul Efrem Sirul

1-sf-prooroc-ilie-tesviteanul-36-1

Întru această zi, cuvânt de laudă a Sfântului Prooroc Ilie, al Preacuviosului şi de Dumnezeu Purtătorului, Părintelui nostru Efrem Sirul.

Linişte daţi-mi mie, plecaţi-vă auzurile voastre, ca să tâlcuiesc povestirea Sfântului, slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, care a arătat râvnă fierbinte, sârguindu-se totdeauna, ca să-i înduplece pe toţi să se închine Unuia Dumnezeu. Căci, dacă a văzut poporul făcând multe nelegiuiri şi abătându-se de la Dumnezeu şi închinându-se idolilor, umplându-se de mânie şi ochiul râvnei, în sus, ţinându-l, săgetând cerul prin vorbire, a ajuns, prin cuvânt până la cer. După ce a văzut poporul, atât de rătăcit de draci, şi având nădejdea şi încredinţarea că îl va scoate din rătăcire, după ce a văzut poporul smerit de mulţimea idolilor şi pe toţi proorocii mincinoşi adunaţi acolo, Ilie, umplându-se de râvnă şi de multă mânie, a slobzit cuvânt, cu jurământ asupra poporului, celui fără de lege; cerul l-a legat, norii, ca să nu plouă, i-a pecetluit, l-a înduplecat pe Dumnezeu cel milostiv, să împlinească rugăciunea robului Său, vrând să arate păcătoşilor puterea şi tăria bunului Stăpân, şi s-a jurat înaintea Lui, zicând: „Viu este Domnul, a zis, Căruia îi stau înainte, că nu se va pogorâ ploaie, nici rouă, pe pământ, decât numai prin cuvintele gurii şi buzele mele.” Şi minune preaslăvită s-a făcut cu duhul, că milostivul Dumnezeu, după ce a auzit cuvântul robului său plin de râvnă, îndată a împlinit proorocia lui, prin care a spus-o din râvnă dumnezeiescă. Şi, după ce s-a încuiat cerul şi s-au pecetluit norii, s-au uscat toate cele de pe faţa pământului. Viile s-au uscat, grâul nu a răsărit, toţi pomii roditori şi-au ascuns roadele lor, pământul nu şi-a mai dat roadele sale, păşune nu s-a arătat pe pământ, în scurt, s-a ascuns toată verdeaţa de pe pământ şi copacii s-au uscat şi, prin hotărârea lui Ilie, şi apele de pe el au secat. Şi era vedere cumplită şi foarte dureroasă, precum odinioară, în vremea lui Noe. Că nu numai oamenii mureau, ci şi dobitoacele şi fiarele şi păsările.

 

O, Ilie, râvnitorule spre bine, gândeşte-te că numai oamenii au păcătuit, înaintea Domnului, fiind amăgiţi de vrăjmaşul, dar pruncii ce-au păcătuit? Dobitoacele, fiarele şi păsările ce-au greşit? Că, şi pe acestea toate, le-ai dat la moarte. Măcar pe acestea, care sunt nevinovate, miluieşte-le şi dă ploaie pe pământ. Însă Ilie, celui fierbinte în rugăciune, nimic nu-i pasă de unele ca acestea. Cei bogaţi au pierit şi ei de foame şi de sete, nefiind ploaie. Cu toate acestea, stăpânul tuturor, Care, de-a pururea, vrea să miluiască neamul oamenilor, toate le foloseşte, ca să-l facă pe Ilie milostiv. Iar, după ce a văzut, că nu se pleacă să se împace şi să lase mânia, atunci, l-a trimis pe Ilie, să se roage de o văduvă, care era necăjită şi foarte săracă. Şi, după ce a sosit Ilie, acolo unde i s-a poruncit, a văzut o văduvă, adunând nişte lemnişoare. Deci, cunoscând sărărcia ei, în care se afla, se ruşina Ilie să cuvânteze şi să grăiască spre ea. Însă, cu toate că se ruşina, a împlinit porunca şi, îndrăznind, cu sfială a striga, zicând: „O, femeie, îmi vei aduce mie puţină apă să beau?” Că legase apa, să nu plouă pe pământ. Şi văduva a strigat către Ilie: „O, râvnitorule spre bine, dacă prin jurământul limbii tale, ai legat cerurile, ca să nu plouă pe pământ, cum îndrăzneşti să ceri de la mine apă? Dacă prin limba ta, ai înfrânat-o şi o ţii uscând pământul şi îngropi toate cele de pe el, de unde-ţi voi da ţie apă?” Iar el, îndată, s-a umilit de cuvântul văduvei şi s-a pornit, întru el, partea milostivirii. Iar văduva, auzind glasul proorocului, a făgăduit să-i dea lui apa, pe care el a cerut-o. Şi, ducându-se ea să-i aducă, ce-a zis Ilie, către ea? „Îmi vei aduce în mâna ta şi o bucată de pâine să mănânc.” Iar ea, îndată, a strigat către Ilie: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu am azimă coaptă în spuză, decât un pumn de făină în vadra mea, asemenea încă, şi puţin untdelemn într-un urcior. Pentru aceea, am adunat aceste lemnişoare, ca să fac o azimă mie şi fiului meu, să mâncăm şi să murim.” Şi, după ce a auzit şi sugrumat fiind de foame, Ilie cugeta în sine, să aducă dezlegare de legături. Că auzind graiurile cele jalnice ale văduvei, îndată a grăit către ea cuvânt plin de îndurerare, zicând: „Intră, deci, şi fă-mi, mie întâi, o azimioară şi, apoi, vei face şi ţie şi fiului tău, că acestea zice Domnul: Vadra de făină nu va lipsi, nici untdelemn din urcior nu va scădea, până când va da Domnul ploaie pe pământ şi va odrăsli, ca şi mai înainte, hrană tuturor oamenilor.” Încât, chiar şi nevrând, a făcut dezlegare legăturilor cerului. Căci osteneala foamei, l-a silit pe el să facă aceasta.

 

Deci, a trimis Dumnezeu moarte copilului văduvei, trăgând pe Ilie ca să poruncească dezlegare legăturilor, iar văduva, când a văzut moartea fiului ei, venind cu lacrimi la prooroc, i-a zis lui: „Vai mie, Proorocul al lui Dumnezeu, râvnitorule, mai mult decât toţi, ai adus această durere şi plângere nevindecată sufletului meu. De ce mai trăiesc pe pământ, eu ticăloasa, dacă pe fiul meu, pe care îl aveam l-ai dat morţii? Am cunoscut că, din pricina ta, a murit fiul meu. Mai înainte de a veni tu aici, era sănătos fiul meu. Căci în foamete cumplită şi în sete neasemănată, pe care tu le-ai adus asupra pământului, am trăit, iar acum, după ce ai venit tu la mine, dătător de hrană arătându-te, te-ai făcut pierzător al fiului meu unul-născut şi, scăpând de foame, leşin de bocete. Şi, socotind că te voi avea ajutor, te-ai făcut vânzător. Împreună locuitor primindu-te pe tine, am fost lipsită de fiul meu. Hrănindu-ne pre noi, în foamete, pe el l-ai dat morţii. Ai hrănit şi ai omorât pe unul-născut fiul meu; m-ai lipsit pe mine de nădejdea mea. Pe ochiul bătrâneţilor mele, pe care îl aveam. L-ai stins cu moartea. Mângâierea mea, pe care o aveam, venind tu, am pierdut-o. La întâlnirea ta, am fost lipsită de copilul meu. Că ce folos îmi este mie, având faimă şi untdelemn şi săturarea de bucate, după ce fiul meu a murit? Mai de folos îmi era mie ca, împreună cu toţi, să pier, decât, sătulă, să mă lipsesc de fiul meu. Că cine va mânca acestea, pe care mi le-ai dat? Ce câştig îmi este mie, să am hrană, spre săturare, după ce am fost lipsită de slava unuia-născut fiului meu? Pier tânguindu-mă, şi suspin pentru el. O, de nu  te-aş mai fi văzut pe tine, nici n-aş mai fi auzit vorbirea ta.”

 

Şi se vedea văduva, grăind acestea cu tânguire şi lăcrimând la picioarele lui Ilie. Dar Ilie, râvnitorul spre bine, după ce auzit-o, s-a sârguit spre rugăciune, mâhnindu-se cu sufletul; şi, stând, ruga pe Dumnezeu, zicând: „Dezleagă, Stăpâne, legăturile morţii de la fiul văduvei, şi-l înviază pe el.” Iar Preamilostivul Dumnezeu a zis, prin cuvânt către dânsul: „Dezleagă şi tu cerul, pe care, cu limba ta, l-ai legat; şi, atunci, prin cuvânt, voi dezlega şi eu legăturile morţii, pe care, cu înţelepciune, pentru tine, le-am adus asupră-i. Caută şi vezi Ilie, câtă mulţime de bătrâni şi de tineri, şi de prunci şi de maici au pierit, caută şi vezi lacrimile lumii întregi, cum cad, plângând şi cerând ploaie. Tu, văzând o singură femeie lăcrimând, pentru fiul ei, ţi se pare că eşti milostiv, dar toată lumea, tânguindu-se, lăcrimează, că toată piere, şi văzându-o, tu o treci cu vederea. Ştiu că, râvnind pentru Mine, ai adus asupra ei certare. Ştiu, Ilie, că nu este altul asemenea ţie.” Atunci a zis Ilie către Stăpânul său: „Dă viaţă copilului şi dezleagă cerul, numai izbăveşte-mă de lacrimile văduvei; ca să nu mă mai întristeze, plângând.” Şi, înviind copilul şi luându-l pe el, Ilie l-a dat mamei sale. Iar văduva, luându-şi pe fiul ei, a zis, cu bucurie mare, către Ilie: „Acum te-am cunoscut că eşti, cu adevărat, omul lui Dumnezeu şi grai adevărat este în gura ta.” Atunci a zis Dumnezeu către Ilie: „Mergi şi spune lui Ahab, că voi da, şi Eu, ploaie pe pământ.” Şi, venind către Ahab, Ilie a zis către el: „Domnul va da ploaie pe pământul Său.” Şi, adunând tot poporul lui Israel, au fost înjunghiaţi preoţii cei ce jertfeau lui Baal. Şi, întorcându-i pe toţi, să creadă înDumnezeul cel viu, Ilie s-a înălţat, în car de foc, spre cer, întru cutremur mare, lăsându-şi cojocul asupra lui Elisei. Iar Dumnezeului nostru să-I fie, de la noi, slavă şi cinste în vecii vecilor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>