Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum – Tâlcuirea Sfântului Teofilact

Vindecarea-orbului-15Evanghelia de la Matei IX 27-35 

9, 27: Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.

Orbii, ca lui Dumnezeu îi ziceau „miluieşte-ne”, iar ca unui om îi ziceau „Fiule al lui David”. Că vestită era aceasta la iudei, anume că Mesia din sămânţa lui David va să vie.

 

9, 28: După ce a intrat în casă, au venit Ia el orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta Zis-au Lui: Da, Doamne!

Trage pe orbi şi până „în casă”, ca să arate credinţa lor cea statornică şi să-i osândească pe iudei. Şi îi întreabă pe ei de cred, arătând că toate le isprăveşte [poate] credinţa.

 

9,29-30: Atunci, S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!  Şi s-au deschis ochii lor.

În casă îi tămăduieşte şi deosebi [deoparte], din pricina neiubirii de slav’ă şi pentru smerenia Sa. Că pretutmdenea ne învaţă ca smerit să cugetăm.

 

9, 30-31: Iar Iisus le-a poruncii cu asprime, zicând Vedeţi, nimeni să nu ştie. (31) Iar ei, ieşind. L-au vestit în tot ţinutul acela.

Vezi, cum fuge de trufie? Iar ei, nu ca nişte neascultători, ci ca nişte mulţămitori L-au vestit. Iar dacă [Domnul] se arată în alt loc, grăind: „Mergi şi propovăduieşte slava lui Dumnezeu”‘ nu este nimic împotrivă, căci voieşte să nu spună nimic despre El, ci slava lui Dumnezeu s-o vestească.

 

9,32-33a: Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut. având demon. (33) Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit.

 

Patima aceasta nu era firească, ci de la diavolul [era]. De aceea a şi fost adus de alţii, că nu putea singur să se roage, fiindcă ii legase diavolul limba. Pentru aceasta, nici credinţă nu cerc [Domnul], ci îndată îl vindecă, scoţând pe dracul care oprea [împiedica] grăirea.

9, 33: Iar mulţimile se minunau, zicând Niciodată nu s-a arătat aşa în Israîl.Minunându-se poporul, îl înalţă pe Hristos mai presus de Prooroci şi de Patriarhi. Căci vindeca cu stăpânire, iar nu precum aceia, cu rugăciune. Să-i vedem însă şi pe farisei ce zic:

9, 34: Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni.

Cuvintele acestea sunt ale nebuniei celei preamari, deoarecc nici un drac nu scoate drac. Să zicem însă că pe draci îi scotea ca şi cum ar fi slujit domnului dracilor, adică ar fi făcut vrăji. Dar bolile şi păcatele, cum le dezlega? Şi cum propovăduia împărăţia Cerurilor? Că dracul mai vârtos împotrivă şi boli aduce şi de la Dumnezeu depărtează.

 

9,35: Şi Iisus străbatea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Fiind iubitor de oameni, nu aşteaptă să vină ei la El, ci însuşi merge, ca să nu aibă cuvânt de răspuns [ca să nu poată zice] cum că nimeni nu i-a învăţat pe ei. Deci şi cu lucrul [fapta] şi cu cuvântul îi trage ]îi aduce cu putere] pe ei la Sine, învâţându-i şi minuni făcând.

 

 

Evanghelia de la Ioan XVII 1-13

Aceasta a grăit Iisus şi,ridicând ochii Săi la Cer, a zis: Părinte, a venit ceasui! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.

 

(2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (3) Şi aceasta este viaţa cea veşnică:

Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat5, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.  

 

După ce a zis ucenicilor că „necaz veţi avea” şi i-a sfătuit pe ei să în­drăznească , iarăşi îi ridică pe ei prin rugăciune, învăţându-ne pe noi ca, întru ispite, toate lăsându-le, la Dumnezeu să alergăm.

Şi întru aît chip [înţeles]: nu este rugăciune lucrul acesta, ci vorbă [grăire] către Tatăl. Iar, dacă întru alt loc Se roagă şi genunchii îşi pleacă să nu te minunezi, căci Hristos a venit nu numai ca pe Sine însuşi să Se arate, ci şi toată fapta bună să înveţe. Iar, celui ce învaţă [propovăduieşte], nu numai prin cuvinte, ci şi prin lucruri i se cuvine să înveţe.

Şi, vrând să arate că nu fără de voie, ci de bună voie vine la Patimă, zice: „Părinte, a venit ceasul!”, căci iată, ca pe o dorită o pofteşte [râvneşte] pe aceasta şi „slava” [proslăvire] numeşte lucrul acesta – nu a Sa numai, ci şi a Tatălui – care s-a făcut, căci nu numai Fiul, ci şi Tatăl S-au proslăvit. Căci, mai înainte de Cruce, nici iudeii nu L-au ştiut [cunoscut] pe El, căci zice [Proorocul]: „Israil pe Mine nu M-a cunoscut”. Iar, după Cruce [Patimă], toată lumea a alergat [tins] la El.

Şi arată [Domnul] care este „slava” [proslăvirea] Sa şi a Tatălui: „A crede «tot trupul» şi a primi facere de bine, aceasta este «slava» [proslăvirea] lui Dumnezeu. Căci, nu numai la iudei se va întinde [revărsa] darul, ci în toată lumea se va întinde”. Iar aceasta o a zis, fiindcă avea să-i trimită pe dânşii la păgâni; deci, ca să nu socotească [cugete] ei că aceasta este izvodire nouă şj fără de voia Tatălui, arată [Domnul] că de la Tatăl „I S-a dat Lui stăpânire peste tot trupul”, pentru că, mai înainte [vreme] le grăia lor: „în calea păgânilor să nu mergeţi”. Şi ce este aceea [ce zice]: „peste tot trupul”? Căci, cu adevărat, nu toţi au crezut, insă Hristos, cât [era] dinspre a Sa parte, Se silea ca pe toţi să-i aducă Ia credinţă; iar, dacă aceia nu au ascultat, nu a Celui Ce învaţă [propovăduieşte] este vina, ci a celor ce nu au primit [învăţătura].

Iar când auzi aceasta: „ai dat” şi „am luat” şi [altele] ca acestea , să înţelegi că s-au grăit după pogorâre, precum de multe ori am [mai] zis. Căci, păzind pururea [neîncetat] aceasta, adică să nu zică El ceva mare pentru Sine însuşi, Se pogoară neputinţei ascultătorilor. Şi, fiindcă se sminteau ei, auzind mari [lucruri] pentru Dânsul, grăieşte [Domnul] dintru cele ce pot ei sâ cuprindă. Precum şi noi, vorbind cu copiii, şi pâinea aşa o numim, precum ei [o numesc], şi apa, şi, în scurt [într-un cuvânt], toate celelalte. însă, când Evanghelistul grăieşte pentru Domnul, auzi ce zice: „toate printr-însul s-au făcut” şi: „câţi L-au primit pe El, le-a dat lor stăpânire fii ai lui Dumnezeu să se facă” . [Aşadar] Cel Care altora dă, cum nu o avea El pe aceasta [„stăpâ­nire”]? Sau lua de la Tatăl? Apoi şi aici, întru aceste graiuri ce se par sme­rite, amestecă şi oareşce înalt, căci spune: „ca tot ce ai dat Lui” - aceasta cu pogorâre s-a zis; „să ie dea lor viaţă veşnică” - aceasta arată stăpânirea şi Dumnezeirea Celui Unuia-Născut, căci a lui Dumnezeu este a da viaţă şi – pe aceasta – veşnică.

 

Iar „Unul adevăratul Dumnezeu” l-a numit pe Tatăl, spre osebirea do dumnezeii cei mincinoşi ai elinilor, iar nu despărţindu-Se pe Sine de Tatăl – să nu fie! pentru că şi însuşi Fiul adevărat fiind, nu este „dumnezeu mincinos”, ci „adevărat. Precum [şi] însuşi Evanghelistul acesta, întru a sa Epistola sobornicească, spune pentru [despre] Domnul: „Că lisus Hristos Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţă veşnică”.Însă de  stau împotrivă ereticii zicând că: „Fiul este «mincinos dumnezeu», fiindcă numai Tatăl a fost numit «adevăratul Dumnezeu»”, înveţe-se acest Evan­ghelist [Ioan] zice pentru Fiul aşa, că: „Era Lumina cea adevărată” . Deci, după a lor socoteală [al lor raţionament], Tatăl este „mincinoasă Lumină” – însă să nu fie [aceasta]! De aceea, şi când îl spune [numeşte] „adevărat Dumnezeu” pe Tatăl, zice [aceasta] deosebindu-L [osebindu-L] pe El de dumnezeii cei mincinoşi ai elinilor, precum [este] şi aceea: „Pe slava cea de la Unul [Singur] Dumnezeu nu o căutaţi” . Căci, aşa după cum înţeleg ereticii – anume că Unul [Singur] Dumnezeu este Tată!, iară Fiul nicidecum nu este Dumnezeu – cu adevărat, nebuneşti sunt acestea [ce s-au grăit].

 

17,4-6: Eu Te-am prcaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. (5) Şi acum, preaslăveşte-MăTu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.  Aratat-am numele Tău oamenilor.

 

Cunoaşte de aici cum îl „proslăveşte‘ Tatăl pe Fiul, căci, cu adevărat, întru acelaşi chip [îl „proslăveşte”], precum şi Fiul pe Tatăl: „Eu pe Tine Te-am proslăvit pe pământ”: Cu cuviinţă a adăugit aceasta: „pe pământ”, căci în Ceruri era proslăvit, de îngeri fiind închinat20; iar „pământul” nu-L cunoştea pe El. Deci, fiindcă Fiul L-a vestit tuturor pe El [pe Tatăl], zice: „«Te-am proslăvit pe Tine», semănând peste tot «pământul» cunoştinţa de Dumnezeu şi «săvârşind lucrul carele ai dat Mie»”. Căci acesta este „lucrul” întrupării Celui Unuia-Născut: să sfinţească firea noastră şi, pe stăpânitorul lumii – care mai înainte se făcea fpe sine] Dumnezeu sa-I surpe şi cunoştinţă de Dumnezeu să sădească în zidire. Şi, cum l-a „săvârşit” pe acesta [„lucru”], când încă nici [nu] l-a început? „Cât despre Mine [în ce priveşte], «am săvârşit»” - ori şi fiindcă, pe cea mai mare decât toate a fă- cut-oşi rădăcina bunătăţilor la (întru] noi o a sădit, biruindu-1 pe diavolul, şi pe Sine însuşi la moarte – fiara cea atotmâncătoare – aruncându-Se. Iar rădăcinii acesteia, de nevoie era să-i urmeze şi roadele cunoştinţei de Dumnezeu, pentru aceasta zice: „«Lucrul am săvârşit», am semănat, ră­dăcina am sădit, roadele se vor coace. Deci, «proslăveşte-Mă şi Tu, Părinte, la Tine cu slava care am avut-o la Tine mai înainte de ce s-a întemeiat lumea»”. Căci, încă nu se proslăvise firea trupului, nici nestricăciune nu dobândise, nici scaunului [tronului] împărătesc nu se împăr­tăşise şi, pentru aceasta, zice: „«Proslăveşte-Mă», adică, pe firea Mea cea omenească, pe aceasta ce acum este cinstită, pe aceasta ce va sa se răstig­nească, şi o înalţă pe dânsa ia «slava carea aveam la Tine», Eu, Cuvântul şi Fiul Tău, «mai înainte de a fi lumea»”. Căci, firea cea omenească o a pus de şade împreună pe scaunul [tronul] cel împărătesc şi este închinată acum de toată făptura.

 

„Arătat-am numele Tău oamenilor”. Acum tâlcuieşte ceea ce zice: „Eu Te-am proslăvit pe Tine pe pământ”, adică „am arătat numele Tău”. însă, cum „a arătat” Fiul [numele Tatălui]? Pentru că şi Isaia zice: „Juraţi-vă pe Dumnezeul cel adevărat. Dar, aici e ceea ce de multe ori am zis, [anume] că deşi era „arătat” [numele Tatălui], însă numai iudeilor şi, nici acelora, tuturor. Iar acum pentru neamuri grăieşte, căci [le] va fi lor „arătat numele” lui Dumnezeu, fiindcă Hristos a dat de acum seminţele cunoştinţei de Dumnezeu, pentru că l-a surpat pe diavolul – povăţuitorul slujirii de idoli.

Şi întru alt chip [fel, înţeles]: deşi [îl] cunoşteau [oamenii] pe Dumnezeu, însă nu ca pe un Tată îl cunoşteau, ci numai ca pe un Făcător [Ziditor, Creator], iar Fiul L-a „arătat” pe El Tată – şi prin cuvinte şi prin lucruri făcându-L pe EI cunoscut. Pentru că, „arătându-Se” pe Sine însuşi Fiu al lui Dumnezeu, este luminat [limpede, lămurit] cum că împreună L-a „arătat” şi pe Acela că îi este Tată. .

 

17, 6-8 Pe care Mi i-ai dat Mie din lume,6t.J ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău L-au păzit17. (7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine. (8) Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.  

   

Acestea două vrea să înveţe: mai întâi, că nu este potrivnic Tatălui, iar, apoi, că voia Lui [a Tatălui] este să creadă ei Fiului. Pentru aceasta, spune: „pe care Mi i-ai dat Mie, ai Tăi erau”. Căci acestea amândouă se arată prin ceea ce zice: „«i-ai dat Mie», căci nu i-am răpit pe ei, ci Tu ai binevoit ca să se facă aceştia ai Mei, pentru aceasta – o, Tată! – nu împotrivire, ci unire şi dragoste au către Mine. «Şi cuvântul Tău au păzit», prin aceasta, că au crezut Mie şi nu i-au ascultat pe iudei. Căci, cel ce crede lui Hristos, „cuvântul” lui Dumnezeu „păzeşte”, adică Scriptura şi Legea, pentru că, de Scriptură este vestit Hristos.

 

Însă şi întru alt chip [fel, înţeles]: toace câte [le] grăia Domnul ucenicilor, ale Tatălui erau – căci zice [Domnul]: „Eu de la Mine nu grăiesc” . Deci, împreună cu celelalte [dinainte19], le-a spus lor şi aceasta: „rămâneţi întru Mine” – şi iată că au păzit şi această poruncă, pentru că, au „rămas”, şi, aşa [astfel], „cuvântul” Tatălui „au păzit”.

 

„Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat Mie de la Tine sunt”. Unii aici citesc „am cunoscut” şi spun ei că Dumnezeu zice: „Acum am cunoscut Eu”, însă aceasta nu are înţelegere, pentru că trebuie a se citi: „Acum au cunoscut ucenicii Mei” - zice [Domnul] – „că nimic al Meu osebit nu am, nici nu sunt înstrăinat de Tine, ci, «toate câte Mi-ai dat Mie», nu ca şi unei făpturi hărăzindu-le Mi le-ai dat, căci nu-Mi sunt Mie agonisite de altundeva acestea, ci de la Tine sunt, adică, fireşte, Mie Mi se cad, şi Mi se cuvin Mie, ca unui Fiu şi Stăpânitor al celor părinteşti. Şi de unde «au cunoscut» aceasta ucenicii Mei? «Pentru că cuvintele care Mi le-ai dat Mie le-am dat lor», adică, din cuvintele Mele şi din învăţături, căci pururea îi învăţam pe ei că toate câte am, ale Tatălui «sunt». Şi nu numai aceasta, ci, cum că şi «de la Tine am ieşit» şi cum că «Tu M-ai trimis»”. Căci, prin toată Evanghelia, aceasta voia să isprăvească ¡încredinţeze Domnul], cum că nu este împotrivnic lui Dumnezeu, ci voia cea Părintească o împlineşte.

 

27, 9-10: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei21 pe care Mi i-ai dat Mie, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.

Arătând că pentru nimic altceva nu zice acestea către Tatăl, ci pentru dânşii, ca să cunoască ei că îi iubeşte pe dânşii şi poartă grija de ei, zice: „«Eu pentru aceştia Mă rog» şi poftesc [râvnesc], «nu pentru lume». Câci dintru aceasta arăt, cu adevărat, că îi iubesc pe ei, pentru că nu numai cele ce sunt «ale Mele» le dau, ci şi pe Tine Te «rog» sâ-i păzeşti pe ei. Nu pentru cei fără de socoteală [nesocotiţi, nesăbuiţi] şi care cugetă cele lumeşti Te «rog» pe Tine, «ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat Mie, că ai Tăi sunt»”.

 

Însă, ca nu auzindu-Lpe El adeseori zicând: „i-ai dat Mie”, să socoteşti că de curând 1 S-a dat Lui stăpânirea şi puterea aceasta – şi când îi avea pe dânşii Tatăl, EI nu-i avea, sau, iarăşi, acum, când El îi are, Tatăl S-a lipsit de stăpânirea lor -, pentru aceasta, zice: „«Şi ale Mele toate ale Tale sunt, şi ale Tale sunt ale Mele». Căci, nu acum am luat stăpânirea, ci când erau ai Tăi, erau şi ai Mei. Pentru că «ale Tale toate, ale Melc sunt», aşadar, când Eu îi am aceştia şi Tu îi ai şi nu eşti lipsit de ei, căci «ale Mele toate, ale Tale sunt». Şi «M-am proslăvit întru ei», adică, stăpânire peste dânşii având, ca un Stăpân întru ei Mă proslăvesc”. Precum şi fiul împăratului, cinstea şi împărăţia cea întocmai [deopotrivă] cu tatăl avându-o, se proslăveşte întru aceasta: că are atâtea câte şi tatăl [său are]. Deci, de ar fi fost Fiul mai mic decât Tatăl, cum ar fi îndrăznit a zice: „ale Tale toate, ale Mele sunt” - căci, stăpânul le are pe toate cele ale slugii, însă sluga nu le are pe toate cele ale stăpânului. Iar, aici, împotrivă se întorc [sunt reciproce):

Cele ale Tatălui, ale Fiului sunt, precum şi cele ale Fiului, [sunt] aleTatălui. peri, Se «proslăveşte» Fiul întru cele ce sunt ale Tatălui, căci atâta stăpânire are peste toate, câtă şi Tatăl [are].

 

27,11-12: Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la fine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. (12) Când eram Eu cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău.

 

Pentru care pricină, adeseori zice aceasta: „nu mai sunt în lume” şi când eram cu ei în lume”? Deoarece se văd [a fi] nepotrivite acestea, de le va lua cineva fără de cercetare; pentru că, întru alt loc S-a făgăduit lor că: „voi fi cu voi”  şi că: „Mă veţi vedea pe Mine” , iar acum, altele se vede că spune. Deci, se poate [a se] grăi adevărul, pentru că, după mintea lor [ucenicilor] zice acestea [Domnul25]; căci, de vreme ce – prin cele care urmau – aveau ei să se întristeze, fiindcă rămâneau lipsiţi de ajutor, le arată lor că Tatălui îi încredinţează pe dânşii, şi, pe Dânsul, îi lasă păzitor al lor şi cu Tatăl vorbeşte: „De vreme ce, Tu Mă chemi pe Mine la fine, însuţi «păzeşte-i pe ei întru numele Tău», adică prin ajutorul Tău şi puterea pe care Mi-ai dat-o Mie”. Şi care este „păzirea” [aceasta]? „«Ca să fie una», căci, de vor avea dragoste între dânşii şi nu se vor împărechea [dezbina, dezuni], nebiruiţi vor fi şi nici un rău nu-i va stăpâni pe dânşii. Şi nu aşa, de rând [simplu), «ca fie una», ci, precum sunt Eu şi Tu, una cugetând ei, una voind, căci aceasta [le] este lor păzitoare – unirea la [întru] un cuget „. Deci, ca să-i mângâie pe ei, pe Tatăl îl roagă ca să-i „păzească” pe dânşii; căci, de ar fi zis: „Eu vă voi păzi pe voi”, nu într-atâta ar fi crezut [ucenicii], însă acum, dintru aceasta – că pe Tatăl îl roagă pentru ei – întru bune nădejdi îi aduce pe dânşii.

Iar ceea ce zice: „Eu îi păzeam pe ei întru numele Tău”, o grăieşte nu ca şi cum El nu putea întru alt chip [alt fel să-i păzească], decât prin „numele” Tatălui, ci – precum de multe ori am zis – pentru că erau neputincioşi ascultătorii şi ceva mare pentru Dânsul încă nimic nu socoteau [cugetau], pentru aceasta zice că: „Intru ajutorul Tău «îi păzeam pe ei»”. Şi încă şi bune nădejdi le dă lor: „Precum şi când eram de faţă, împreună cu voi aţi fost păziţi «întru numele» şi ajutorul Tatălui Meu, aşa, şi acum să credeţi câ de Dânsul veţi fi păziţi – căci obişnuieşte El a vă păzi pe voi”.

 

17, 12 -13: Pe cei ce Mi i-ai dat; şi ¡-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.      

Multă se arată smerenia cuvintelor, de cineva nu le va înţelege pe ele după cum se cuvine. Pentru că, vezi ce se vede aici: „pe care Mi i-ai dat Mie i-am păzit”, căci, se pare că porunceşte Tatălui, ca să-i păzească şi Tatăl pe ei – precum de ar da cineva cuiva bani spre păzire, ar zice: „Bagă de seamă, eu nimic n-am pierdut, nici tu să nu pierzi!” – dar, acestea toate !e spune pentru mângâierea ucenicilor. Că, zice [Domnul): „Acestea le grăiesc în lume, pentru odihna şi mângâierea şi bucuria ucenicilor, ca să aibă ei odihnă şi să rămână fără de grijă, fiindcă îi iei Tu pe dânşii întregi şi îi vei păzi pe ei, precum şi Eu «i-am păzit» pe ei, şi nici pe unul n-am pierdut”.

Cum, dară, o. Doamne, n-ai pierdut pe „nici unul”? Pentru că Iuda „a pierit” şi alţii mulţi „s-au întors înapoi” „Cât dinspre partea Mea, nici pe unul n-am pierdut, pentru că dinspre Mine nimica n-am lăsat (deoparte] din cele ce sunt spre păzirea lor, ci i-am păzit pe ei, adică în tot chipul [felul] M-am silit spre străjuirea lor. însă, dacă ei înşişi s-au tras înapoi [s-au răzleţit], cu nimic nu le surit Eu pricină [pricinuitor] la aceasta”.

Iar aceea ce zice: „ca să se plinească Scriptura”, aceasta este – adică toată Scriptura, ceea ce mai înainte a grăit pentru fiul pierzării. Pentru că şi întru mulţi din Psalmi s-a zis pentru dânsul, precum şi în celelalte Cñr¡i ale Proorocilor.

Iar pentru această părticică de cuvânt, „ca”, de multe ori am zis31 că obişnuieşte Scriptura, pe cele după întâmplare (după cum se întâmplă] a le povesti, ca şi cu chip arătător de pricină [temei, cauză].

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>