Vindecarea slugii sutaşului – Sfântul Ioan Gură de Aur – Comentar la Evanghelia de la Ioan

duminica_a_iv-a_dupa_rusalii_-_vindecarea_slugii_sutasului_3
OMILIA 80

„Acestea a grăit lisus şi, ridicînd ochii Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslaveasca”(Cap. 17, Vers.1- Vers.5).

  1. Sf. Gură de Aur îi ruşinează pe Arieni şi pe Anomei care negau divinitatea lui lisus Hristos.
  2. Fiul este la fel Dumnezeu ca şi Tatăl.
  3. Noi vom lua parte la slava lui lisus Hristos după măsura noastră, după credinţa noastră şi după faptele noastre. Cît este de mizerabil a se lipsi de această slavă: să suferim totul cu bucurie pentru a o dobîndi. Dispreţul bogăţiilor pe care va trebui să le părăsim într-o zi. Bunurile pe care le avem nu sînt ale noastre. Noi facem, totul pentru trup: nu facem nimic pentru suflet, impotriva fastului. De cîţi oameni ai nevoie atîţia stăpîni ai.Înmulţirea nevoilor, înmulţirea robiior. Un stăpîn este rob al slujitorilor săi. Robia măreţiei şi a fastului. Adevărata libertate constă în a nu avea nevoie de nimeni: cea dimprejur, este a avea puţină nevoie. A nu se folosi de bunurile pe care le ai: aceasta nu înseamnă a le stăpîni, ci a fi stăpînit de ele.

1 .Cel ce va face şi va învăţa“ zice lisus Hristos. „acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Mt. 5,19) şi pe bună dreptate. Este uşor a filozofa în cuvinte, dar a pune în practică regulile înţelepciunii, aceia este mare şi demn de un suflet tare şi generos, lată pentru ce lisus Hristos vorbind despre răbdare, se propune pe sine însuşi drept exemplu şi ne porunceşte ca să-l luăm ca modelul nostru, lată pentru ce, după ce ne-a dat acest aviz şi această învăţătură, el se pune să se roage, pentru a ne învăţa că în ispite şi în necazuri trebuie să ne desprindem de totul şi să ne punem în Dumnezeu scăparea şi încrederea. Căci, după ce le-a zis ucenicilor săi: „Necazuri veţi avea în lumea aceasta“ şi a aprins sufletul lor, el îi ridică printr-o rugăciune, aşteptînd ca ei să-l privească încă precum este un om. Chiar pentru a coborî la slăbiciunea lor face această rugăciune, la fel cum a făcut-o la învierea lui Lazăr, pentru motivul pe care-l arată cu aceste cuvinte: „Eu am spus acestea pentru poporul de lîngâ Mine, ca ei să creadă că Tu M-ai trimis” (loan 11,12).

Este foarte bine veţi zice voi, era nevoie ca lisus Hristos sa faca aşa înaintea evreilor; dar pentru ce face la fel pentru ucenicii săi? Era potrivit ca el să facă aşa cu privire la ucenicii săi. Oameni care după ce au văzut atâtea şi aşa de mari minuni, ziceau: „Acum vedem că Tu ştii toate“ (loan 6,30) aveau mai multă nevoie de învăţături şi de dovezi decît ceilalţi toţi. Dar fiţi atenţi fraţii mei, că evanghelistul nu numeşte această faptă o rugăciune, el zice: „lisus ridicînd ochii Săi la cer”. Prin care face să se înţeleagă ca era mai mult o convorbire pe care-o avea Fiul cu Tatăl său, decît o rugăciune. Căci dacă altădată vorbeşte despre rugăciune, dacă il arată pe Domnul pe atita în genunchi, pe atîta ridicînd ochii săi la cer, nu vă tulburaţi deloc: aceasta o face pentru a ne învăţa că trebuie sâ stăruim în rugăciune, că, noi stînd jos trebuie să privim cerul, nu numai cu ochii trupului, ci şi cu ochii duhului; şi la fel trebuie să ne punem în genunchi şi sâ ne frîngem inimile noastre. Căci lisus Hristos n-a venit numai pentru a ni se arăta nouă, ci la fel pentru a ne învăţa virtutea nespusă. Un învăţător deci nu trebuie sa se mulţumească să înveţe din vîrful buzelor, el trebuie să înveţe la fel cu exemplul şi prin faptele sale.

Să ascultăm deci ce zice el acum: „Părinte, a venit ceasul! Preaslâveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăveascâ. Prin aceste cuvinte, dumnezeiescul Mîntuitor ne arată încă şi că el nu merge la moarte în ciuda sa. Cum va merge el împotriva sa la moarte şi involuntar, el care o cere şi i se roagă pentru aceia, el care o numeşte slavă, nu numai a celui ce trebuie sâ fie răstignit, ci şi a Tatălui său? Căci aceia s-a întîmplat: nu numai Fiul a fost slăvit ci şi Tatăl. înainte de cruce, evreii nu cunoşteau chiar nici pe Tatăl: „Israel nu M-a cunoscut“ ,  dar după cruce, tot universul a alergat la el.

lisus Hristos ne învaţă apoi de ce fel de slavă şi în ce fel il va slăvi el pe Tatăl său: „Precum l-ai dat stâpînire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui“ (2). A face în continuu bine, în aceia constă slava lui Dumnezeu. Ce vreau să spună acestea: „Precum I-ai dat stăpînire peste tot trupul“? Prin acela Mîntuitorul arată că propovâduirea nu va fl închisă numai in ludeia, ci că ea se va răspîndi în lumea întreagă; şi el pune primul fundament al chemării neamurilor. Cum el a zis: „Nu mergeţi la neamuri“ (Mt. 10,5) şi cum trebuia să zică apoi: „Mergînd învăţaţi toate neamurile“ (Mt. 28,19), el face să se vadă că aceia era voinţa Tatălui său, aşteptînd ca aceia să necăjească şi să-i scandalizeze foarte mult pe evrei şi chiar pe ucenici. în sfîrşit cînd apoi se adăugau neamurile la ei, ei nu mai sufereau cu răbdare“ şi ei nu le-au primit cu inimă bună şi cu bucurie“, ca atunci cind au primit harul Duhului Sfînt şi învăţătura lui; căci, această unire îi îndepărta foarte mult pe evrei. Deci după ce a coborit Duhul Sfînt peste ucenici cu atîta strălucire şi putere, Petru, la întoarcerea la Ierusalim, a avut multă grijă să evite reproşurile evreilor, atunci cînd le-a spus ce i s-a întîmplat lui şi cum a văzut acea pînză mare (Fap. 10).

Dar ce înseamnă aceste cuvinte: „l-ai dat stăpînire peste tot trupul“? Eu le voi pune această întrebare ereticilor: Cînd a primit lisus Hristos această putere peste toţi oamenii? Oare înainte de a-i fi creat sau după aceia? Căci după ce a fost răstignit şi a înviat a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea. Drept aceia mergînd învăţaţi toate neamurile“ (Mt. 28,28,19). Ce oare? El nu avea în sine puterea lucrărilor sale? El i-a făcut pe oameni şi după ce i-a făcut nu mai are autoritate asupra lor? Dar, de la început Scriptura ne arată că el făcea toate lucrurile; este văzut pedepsindu-i pe unii ca păcătoşi, îndreptind, chinuind pe alţii, ca ei să se îndrepte şi să se întoarcă. El zice: „Eu nu-i voi ascunde slujitorului Meu Avraam ceia ce voi face“ (Gen. 18,17). Altora, el le dă laude şi răsplăţi pentru că au făcut binele. Oare atunci avea Fiul puterea aceasta, ca apoi s-o piardă, şi ca acum s-o primească din nou şi care diavol va îndrăzni să vorbească aşa? Dar dacă, şi atunci, şi acum, el are aceiaşi putere egală, căci el zice: „Precum înviază Tatăl morţii şi le dă viaţă, tot aşa Fiul dă viaţă căruia voieşte”(loan 5,21). Ce înseamnă acest cuvint? lată: El trebuia să-i trimită pe ucenicii săi la neamuri; de teamă ca ei să nu creadă că el scotea ceva nou. din cauza a ceia ce a zis mai înainte: „Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel“ (Mt. 15,24) el arată că aceiaşi este şi voinţa Tatălui său. Căci dacă dumnezeiescul Mîntuitor vorbeşte cu atita modestie şi smerenie, voi nu trebuie să vă miraţi fiindcă el în acest fel îi învăţa atunci pe ucenicii săi, şi pe cei ce trebuiau să vină după ei. Şi iarăşi, cum am spus-o, prin aceste expresii de jos şi smerite, el făcea să se cunoască în mod simţit că el nu se smerea aşa de mult decît pentru a potrivi vorbirile sale la înţelesul şi la slăbiciunea ucenicilor săi şi a ascultătorilor săi.

  1. Dar ce vrea să zică aceia: „Peste tot trupul“? Nu toţi oamenii au crezut. Dar lisus Hristos a făcut pentru ei tot ce a putut, ca ei să creadă toţi. Căci dacă n-au primit toţi cuvîntul lui, nu este greşeala învăţătorului, ci este greşala celor ce n-au vrut să-I primească. „Ca să dea viaţă veşnică tututor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.“ Dacă Mîntuitorul se foloseşte aici încă de expresii omeneşti, nu fiţi surprinşi; el face aşa pentru motivele pe care le-am explicat altădată, şi pentru a evita să vorbească măreţ despre sine însuşi: coia ce i-ar fi supărat pe ascultătorii săi, care n-aveau încă despro ci o părere destul de mare. Sfîntul loan cu toate acestea, cînd vorbeşte în propriul lui nume, el se foloseşte nu de aşa termeni, ci de termeni mai înalţi şi mai sublimi? „Toate prin El s-au făcut“ (loan 1,3). în care se vede, nu că el nu ar fi avut această putere, dacă el n-ar fi primit-o, ci că el le dădea şi la alţii putere“ Puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Sfîntul Pavel il arată egal cu Dumnezeu.

Dar Mîntuitorul pune întrebarea sa într-un fel mult mai omenesc în aceste cuvinte; „Ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat Tu Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică; Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe lisus Hristos pe Care L-ai trimis” (3). lisus Hristos zice; „Singurul Dumnezeu adevărat“, spre deosebire de aceşti dumnezei falşi care nu sînt dumnezei; şi le face această observaţie ucenicilor săi, fiindcă el ii va trimite la neamuri.

 

Căci dacă ereticii nu primesc această explicaţie, şi dacă stăruiau să nege că lisus Hristos este Fiul Iul Dumnezeu, din cauza acestui termen „singurul“; gîndind aşa, ei ajung şi să spună că nu este Dumnezeu; căci lisus Hristos zice „Voi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu“ (loan 5,44) Ce oare! Fiul nu va fi Dumnezeu? Dar dacă Fiul este Dumnezeu, şi Fiul Singurului Tată, este evident, şi că el este adevărat Dumnezeu, şi că el este Fiul celui care se numeşte singurul Dumnezeu adevărat. Ce oare! atunci cînd zice sfîntul Pavel „Oare numai eu singur şi Varnava?“ (I Cor. 9,6) oare el il exclude pe Varnava? Nicidecum, acest cuvînt nu este pus decît prin opoziţie la ceea ce fac alţii. Căci dacă Fiul nu este adevărat Dumnezeu, cum mai este el adevărat? căci a zice: „adevărat“ este mai mult a zice „adevărat“. Cel ce nu este cu adevărat om, ce vom zice noi vă rog că este el? nu vom spune că el nu este om? La fel, dacă Fiul nu este adevărat Dumnezeu, cum mai este Dumnezeu? cum ne face el pe noi dumnezei, şi fii ai lui Dumnezeu, nefiind adevărat Dumnezeu? Dar noi am tratat prea exact în altă parte această materie, pentru aceia să ne urmăm subiectul nostru.

„Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pămint“ (4). lisus Hristos zice foarte bine; „pe pâmînt“, fiindcă Tatăl era slăvit în cer, avînd slava pe care i-o dă natura sa. şi fiind închinat de îngeri. Mîntuitorul nu vorbeşte deci despre slava care-i este proprie esenţei lui. Această slavă, chiar cînd nimeni nu l-ar slăvi, el o are cu totul întreagă şi deplină; dar el vorbeşte despre slava pe care trebuie să i-o dea oamenii prin cultul şi prin cinstirea lor. Pentru aceasta cuvîntul acesta „preaslâveşte-Mă“ trebuie înţeles la fel.

Pentru a vă arăta că el vorbeşte de acest fel de slavă, ascultaţi ce zice apoi „Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvîrşit“. Dar el era încă la început, sau abia a început. Cum zice el deci „L-am săvîrşit”? El zice; sau fiindcă el a făcut totul din ceea ce trebuia să facă, sau fiindcă vorbeşte despre ceea ce trebuie să se petreacă, ca fiind deja petrecut; sau mai bine să spunem că totul s-a săvîrşit deja din moment ce el a plantat rădăcinile binelui, din care trebuia în mod firesc să se nască rodul; şi că el îl cunoştea îi va ajuta şi pe cei ce vor veni mai tîrziu la el. lată pentru ce zice el încă in aceste cuvinte cu îngăduinţă; „Pe care Mi l-ai dat să-l fac“. Dacă aceasta ar fi fost câ ascultînd şi invâţînd ar fi împlinit Fiul lucrul, lucrul Iul ar fi fost mult mai presus de slava po care trebuia sa i-o aducă Tatălui său. Dar, un mare număr de martori arată intr-un fel vizibil şi descoperit că lisus Hristos din propriul îndemn a făcut ceea ce trebuia să facă. Ascultaţi spre exemplu ceia ce zice sfîntul Pavel; „Atît ne-a iubit incit s-a dat pe sine pentru noi: (Gal. 2,20) Şi; „S-a smerit pe Sine chip de rob luind“ (Filip. 2,7). Şi încă ceia ce zice sf. loan; „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl aşa v-am iubit Eu pe voi“.

 

„Proaslâveşte-Mă, Părinte, la Tino insuţi, cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi lumea“ (5). Şi unde este această slavă? Că el a fost fără slavă înaintea oamenilor fiind îmbrăcat în trup, fie; aceia nu este de loc uimitor; dar pentru ce cere el să fie slăvit înaintea lui Dumnezeu? Mîntuitorul vorbeşte aici despre întruparea sa, şi vrea să spună că natura sa trupeasca n-a fost slăvită încă, că nu şi-a dobîndit încă nestricăciunea, că ea n-a luat parte încă la acest tron regesc, lată pentru ce n-a zis el „Preaslâveşte-mă pe pâmînt, ci „La Tine însuţi“.

  1. Noi la fel vom lua parte la aceasta slavă după măsura care ne este proprie (Efes. 4,16), dacă sîntem veghetori, lată pentru ce zice sfîntul Pavel „Dacă pătimim împreună cu Hristos, ca împreună cu El să ne şi preamărim“ (Rom. 8,17). Deci ei sînt vrednici de toate lacrimile noastre, cei care, avînd în vedere o aşa de mare slavă, îşi întind lor înşişi curse prin laşitatea şi prin nepăsarea lor. Şi. dacă n-ar fi de loc iad ei tot vor fî cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii, pentru câ putind să împărăţeascâ cu Fiul lui Dumnezeu şi să se bucure de slava lui, ei se lipsesc pe sine înşişi de un bine aşa de mare şi atît de strălucit Şi, în sfîrşit, ar fi trebuit să cădem sub mii de morţi, să dăm mii de trupuri şi mii de vieţi în fiecare zi, nu ar trebui să suferim noi toate lucrurile acestea pentru a dobîndi o slavă atît de strălucită şi aşa de imensă?

Dar acum nu dispreţuim nici macar bogăţiile; aceste bogăţii, pe care într-o zi va trebui să o părăsim, chiar în ciuda noastră. Noi nu dispreţuim de loc bogăţiile, care ne leagă de o mulţime de rele şi le înmulţesc în fiecare zi; care vor rămîne aici şi care nu sînt ale noastre. Noi nu facem decît să folosim nişte bunuri a căror proprietate n-o avem chiar cînd le moştenim de la părinţii noştri. Dar atunci cînd se va deschide iadul sub picioarele noastre, cum vom putea suferi acest vierme care nu moare niciodată. Acest foc care nu se stinge, această scrîşnire a dinţilor? Pînă cînd vom amîna să ne deschidem ochii? Pînă cînd ne vom petrece zilele în nimicuri, în împotriviri şi în războaie, în vorbe zadarnice şi fără rost? Noi cultivăm pâmîntul, ne îngrăşăm trupurile, şi neglijăm sufletul nostru; noi n-avem nici o grijă de ceia ce este nevoie, şi ne neliniştim pentru lucruri frivole şi zadarnice. Noi construim mausolee mari, cumpăram palate uriaşe, sîntem înconjuraţi de un cortegiu mare de robi din toate neamurile; ne punem intendenţi şi tot felul de slujitori pentru pămîntul nostru, pentru casele noastre, pentru comorile noastre; şi n-avem nici o grijă de sufletul nostru şi îl lăsăm în părăsire! Care va fi sfîrşitul acestor lucruri? Avem noi de umplut mai mult decît un pîntece? Trebuie să întreţinem noi mai mult decît un trup? Pentru ce atîta grijă şi atîta tumult? Acest suflet, pe care ni l-a dat Domnul, pentru ce-l împărţim noi aşa, pentru ce îl risipim între atîtea slujiri si oficii, creindu-se nouă înşine slujiri crude? Cel ce are nevoie de multe lucruri este rob a multe lucruri, cu toate că el se pare câ este mai presus de ele; el este însuşi slujitor al slujitorilor săi şi depinde mai mult de ei decît ei de el, fâcîndu-şi un altfel de robie mai rea decît a lor. El este rob în altfel, neîndrăznind să mearga nici în piaţă, nici la baie fără casnicii şi slujitorii săi; dar ei merg adesea în toate părţile fără stâpînul lor. Cel se se pare că este săpînul nu îndrăzneşte să iasă din casa sa, dacă el n-are lumea lui cu el şi dacă iese vreodată din casă fără însoţitori se crede câ este de rîs.

Poate cineva rîde de noi, auzindu-ne vorbind în acest fel; dar chiar în aceia sînt mai vrednici de lacrimile noastre. Şi pentru a vă arăta câ aceia este o adevărată robie, eu vreau să vă pun o întrebare; aţi vrea să aveţi pe cineva să vă pună bucata de pîine la gura sau paharul la buze? Nu v-aţi gîndit atunci că sînteţi vrednici de mila? Căci dacă, pentru a face un pas, voi aveţi nevoie totdeauna de însoţitori şi de ajutoare, nu vă veţi crede cei mai nefericiţi dintre oameni? lată sentimentul pe care ar trebui sâ-l aveţi voi; iată ce ar trebui să gindiţi despre fastul vostru. Căci. dacă aceştia ar fi oameni sau animale care va poartă, aceia nu este nimic, este o egală robie. Spuneţi-mi vă rog, ce-i deosebeşte pe îngeri de noi, dacă nu că ei nu sînt constrînşi de nevoi comune ca şi noi? Aşa cu cît avem mai puţina apropiere de starea lor, cu atît sîntem mai depărtaţi de ei şi adînciţi în această viaţă nenorocită. Şi pentru a şti dacă eu spun adevărul, întrebaţi-i pe bătrîni, întrebaţi-i care perioada din viaţa lor o cinstesc mai mult, sau pe aceia în care au fost robi nebuni ai tuturor nevoilor acestora, sau pe aceia în care ei s-au desprins de ele? Dacă vi le amintim, este câ tinerii, îmbătaţi de poftele lor nu mai simt acul patimii robiei. întrebaţi-i pe cei ce suferă de febră, întrebaţi-i cînd se simt fericiţi, dacă aceasta este cînd se simt rău şi beau mult, atunci cînd au nevoie de multe lucruri; sau atunci cînd reprimindu-şi sănătatea, ei nu mai au aceste nevoi constrîngâtoare? Nu vedeţi că în orice stare ar fi, înseamnă să fii rău avînd nevoie de multe, şi câ robia nenorocită şi pofta nesăţioasă ne depărtează foarte mult de adevărata filozofie a virtuţii?

 

Pentru ca ne înmulţim în mod involuntar mizeria noastră? Spuneţi-mi, vă rog, dacă aţi putea trăi comod fără casă, nu veţi prefera starea aceasta lipsindu-vâ de împodobirea unei case? Pentru ce înmulţiţi voi dar plăcerile slăbiciunii voastre? Nu-I numim noi pe Adam fericit fiindcă n-are nevoie de nimeni, nici de casă, nici de haine? Da, sigur, îmi veţi răspunde; dar acum sîntem în această nevoie. Şi pentru ce o înmulţim noi? Dacă mulţi se lipsesc şi de lucrurile de care au nevoie, ca slujitori, argint, case, ce scuză vom avea noi care trecem mai încolo de nevoi? Cu cît mai mult va creşte cortegiul vostru cu atît mai mult vă veţi adinci în robie; cu cît veţi avea mai multe nevoi, cu atît mai mult se va micşora libertatea voastră.

 

A nu avea nevoie de nimeni, în aceia constă adevărata libertate; şi a nu avea nevoie decît de puţine lucruri, aceia apropie mai mult; aceia este libertatea de care se bucură îngerii şi cei ce ii imită pe ei. Gîndiţi-vă cît este de lăudabil a-şi dobîndi această libertate intr-un trup muritor. Sfîntul Pavel ii îndemna la aceasta pe Corinteni, zicînd: „Numai câ unii ca aceştia vor avea suferinţa in trup. Şi eu aş vrea sâ vă cruţ pe voi“ (I Cor. 7,28). Motivul pentru care-l numeşte argintul „bun“ aceasta o face pentru ca sa ne folosim de el m nevoile noastre, şi ca să-l păstrăm şi sa-l ascundem în pâmint; căci nu aceia înseamnă a-l stâpîni, ci înseamnă a fi stâpînit de el. Dacă încercăm să ascundem bogăţiile şi nu să le punem spre cîştig, noi vom strica ordinea. Bogăţiile noastre ne stăpînesc pe noi, şi nu noi le stăpînim pe ele.

 

Să ne eliberăm de această robie crudă, şi să ne punem în libertate. Pentru ce ne facem noi atîtea legaturi şi înlănţuiri? Nu sînteţi voi destul de legaţi prin lanţurile naturii, prin nevoile vieţii, printr-o mulţime de afaceri? Trebuie ca să vă mai intindeţi curse, ca sâ va prindeţi în ele picioarele? Şi cum vă veţi putea ridica la cer şi sa va ţineţi intr-o aşa de mare înălţime? Acesta va fi un semn destul de mare de cîştig, adică a rupe legăturile, ca să putem sui în cetatea cerească de sus. Atîtea alte piedici se pun la aceasta; dar voim sa le depăşim şi sa le învingem toţi şi putem, dar să îmbrăţişăm saracia. Este calea pentru a obţine viaţa veşnică, prin harul şi bunătatea Domnului nostru lisus Hristos. caruia i se cuvine slava, în vecii vecilor Amin.

OMILIA 81

 

„ Arătat-am numele Tău oamenilor pe Care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvîntul Tău au păzit“ (Cap.17 Vers.6- Vers.13).

 

  1. Noile cuvinte de îngăduinţă care nu dovedesc nimic, decît numai unirea Tatălui cu Fiul. Alt text care arată egalitatea Tatălui şi a Fiului.
  2. Iisus Hristos, acomodîndu-se cu slăbiciunea ucenicilor săi, ii recomandă Tatălui său ca şi cum n-ar putea sâ-i apere el însuşi.
  3. A nu fi fiu în înţclepciune; sâ urmam îndemnul apostolului, nu numai pentru a dobindi înţelepciunea, ci şi pentru a-şi orîndui bine viaţa sa. Nu sînt ascultate cuvintele cereşti; cei mai mulţi oameni aleargă ca nişte copii după lucruri pâmînteşti, şi se poartă ca şi copiii. Care sînt adevăratele bogăţii. îndemn la milostenio; milostenia este un medicament tare ce se poate aplica la orice fel de rană. Lauda şi roadele milosteniei.
  4. Fiul lui Dumnezeu este numit „înger de Mare Sfat“ (Is. 9,6): şi din caflia învăţăturii pe care a învăţat-o, şi mai ales pentru că el l-a făcut pe Tatăl cunoscut oamenilor; aceasta o spune acum: „Arâtat-am numele Tău oamenilor“ (6). Zicînd câ a săvîrşit lucrul arată câ el este acest lucru. Aceasta nu fiindcă numele lui Dumnezeu n-ar fi fost cunoscut; lisus zice: „Te-ai jurat pe numele adevăratului Dumnezeu“ (Is. 25,16). Dar cum am spus eu o mai repet încă, numele lui Dumnezeu le era cunoscut evreilor, şi nu la toate popoarele. Ori, Mîntuitorul vorbeşte acum despre neamuri, şi arată câ ele nu-l cunosc numai ca Dumnezeu, ci şi ca Tatăl: ştiind câ El este creatorul, şi ştiind că El are un Fiu, acesta nu este acelaşi lucru, lisus Hristos a făcut cunoscut numele Tatălui sau, şi prin cuvintele sale şi prin faptele sale.

„Pe care Mi i-ai dat din lume”. Cum Mîntuitorul a zis mai înainte: „Nimeni  nu poate veni la Mine, dacă nu i s-a dat, şi dacă nu-l va atrage Tatăl Meu“, la fel zice aici: „Pe care Mi i-ai dat“. Ori el a zis că el este calea, de unde apărea clar că prin aceste cuvinte, vrea să arate două lucruri: unul câ El nu este contrar Tatălui său, celălalt că este voinţa Tatălui ca si să creadă in Fiul lui. „Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat“. Prin aceia lisus Hristos vrea sa ne înveţe câ el este iubit mult de Tatăl sau: căci cum câ el n-avea nevoie să-i dea Tatăl său, aceia este vizibil, şi fiindcă el i-a creat, şi fiindcă el este cel ce are grijă de ei în continuare prin providenţa divină. Cum i-au fost ei daţi lui? Dar, cum am mai spus, aceia arată unitatea sa cu Tatăl său.

Căci dacă acest dar pe care i l-a făcut Tatăl Fiului său, voim sâ-l luăm în sens literar şi într-un fel omenesc, se va afla că ceia ce a dat Tatăl lui nu-i mai aparţine. Căci dacă, atunci cînd Tatăl ii avea, Fiul nu-i avea, este evident că dăndu-i Fiului său, el s-a lipsit de proprietatea sa şi urmează un lucru şi mai absurd: este că, atunci cînd fie aparţineau ei Tatălui, ei erau nedesâvîrşiţi, şi că atunci cînd au căzut ei în mainile Fiului au devenit desâvirşiţi. Dar voi simţiţi ce ridicolă este această vorbire. Ce vrea să zică deci lisus Hristos prin aceste cuvinte? El vrea să arate câ este voinţa Tatălui ca ei să creadă în Fiul.

 

„Şi cuvîntul Tău au păzit. Acum au cunoscut câ toate cite Mi-ai dat sînt de la Tine“ (7). Cum au păzit ei cuvîntul Tău? Crezînd în mine, şi nu evreilor. „Cel care primeşte mărturia Lui a întărit că Dumnezeu adevărat este“ (loan 3,33). Unii întorc şi explică aşa acest pasaj: eu ştiu acum câ tot ce mi-ai dat vine de la tine; dar această explicaţie este contrară adevărului. Cum ar fi putut sâ nu ştie Fiul ceia ce venea de la Tatăl său? Aceste cuvinte îi privesc pe ucenici. Imediat ce am zis eu aceste cuvinte, zice Mîntuitorul, ucenicii mei au învăţat câ tot ce mi-ai dat tu vine de la tine. Eu n-am nimic care sâ fie în acelaşi timp şi al tău, eu n-am nimic propriu şi particular. Căci a zice cum că are ceva lucru propriu şi particular, aceia arată o posesiune deosebită.

Ucenicii mei au învăţat că învăţătura mea şi îndemnurile mele vin de la tine. Şi unde au învăţat ei? Din cuvintele mele: iată cum i-am învăţat eu, şi nu numai că i-am învăţat aceia, ci şi câ eu am ieşit de la tine. In sfîrşit, de aceia s-a ataşat mai mult Mîntuitorul în Evanghelia sa.

„Eu pentru aceştia Mă rog“ (9). Ce spui tu, Doamne? Tu-I înveţi pe Tatal tău ca şi cum el n-ar şti ceva lucru? Tu-i vorbeşti ca şi unui om care nu ştie nimic? Ce înseamnă această deosebire pe care o pui acolo? Nu vedeţi fraţilor, că Mîntuitorul nu se roagă decit pentru a le arăta ucenicilor sai iubirea pe care o are pentru ei? Căci cela ce nu numai că face ce poate, ci care-l cheamă şi pe altul să facă la fel, dă în aceia o mărturie de o iubire mai mare. Ce înseamnă deci acest cuvînt: „Pentru aceştia Mă rog“? Eu mă rog, zice el, nu pentru toată lumea, ci pentru cei pe care mi i-ai dat. lisus Hristos se foloseşte adesea de aceşti termeni: „Pe care Mi i-ai dat“, pentru a-i învâţa pe ucenicii săi câ aceia este voinţa Tatălui. Apoi cum a zis adesea: „Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat“: pentru a înlătura impresia rea pe care ar fi putut-o face aceia asupra sufletului lor, şi să-i împiedice sâ creadă că împărăţia sa peste ei este cu totul nouă, şi că ei veneau numai din aceia că i-au fost daţi, sâ ascultăm ce zice el: „Şi toate ale Mele sînt ale Tale, şi ale Tale sînt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (10).

In aceste cuvinte nu vedeţi fraţii mei, egalitatea care este între Tatăl şj Fiul? Căci, de teamă că auzind aceste cuvinte „Mi i-ai dat“, voi să nu credeţi că cei ce au fost daţi erau despărţiţi de Tatăl şi nu mai erau sub stăpînirea lui; sau că mai înainte ei nu erau sub stăpînirea Fiului şi nu-i aparţineau lui de loc, el a înlăturat aceste două bănuieli deodată prin ceia ce a zis, ca şi cum el ar fi vorbit aşa: Cînd mă auziţi zicînd Tatălui meu: „Pe care Mi i-ai dat” să nu credeţi pentru aceia că pe cei pe care mi i-a dat ar fi despărţiţi de Tatăl meu şi nu ar fi mai fi dependenţi de el; ceia ce este al meu este al lui; şi la fel cînd mă auziţi spunind: „Ai Tăi erau“ să nu credeţi că ei ar fi fost separaţi de mine şi ale Tale sînt ale Mele“. Deci aceste cuvinte: „Pe care Mi i-ai dat” nu sînt spuse în acest fel decît din îngăduinţă, pentru că tot ceia ce este al Tatălui este şi al Fiului, şi tot ceia ce este al Fiului este şi al Tatălui. Dar aceia nu se poate zice despre Fiul pe atîta ca om, ci numai despre Fiul ca o existenţă mai mare“ despre Fiul lui Dumnezeu“; căci nimeni nu ignoră ca ceia ce este mai puţin mare aparţine la ceia ce este mai uşor; dar invers nu este adevărat. Ori, aici este o răsturnare: „Ceia ce este al Tatălui este şi al Fiului, ceia ce este al Fiului este şi al Tatălui“, şi chiar această răsturnare arată egalitatea „Tatălui cu Fiul”, lisus Hristos, vorbind despre cunoaşterea Tatălui şi a Fiului, ne-a arătat încă altădată acest adevăr prin aceste cuvinte: „Toate cate are Tatăl ale Mele sînt“ (loan 16,15).

In sfîrşit aceste cuvinte: „Pe care Mi i-ai dat şi celelalte asemănătoare arată că lisus n-a primit ceia ce i-a dat Tatăl său ca un lucru străin, ci ca un bun care-i era lui propriu“ şi care-i aparţinea în mod egal“. El arată apoi motivul şi dovedeşte, zicînd: „Şi M-am preaslăvit întru ei“, adică, eu am putere asupra lor, şi ei mă vor slăvi atunci cînd vor crede în mine şi în tine, şi ne vor slăvi la fel. Căci daca Fiul nu este slăvit în mod egal în ei, ceia ce esto al Tatălui nu mai este al Fiului. Nimeni nu este slăvit în coi asupra cărora n-are putere.

  1. Dar cum este slăvit în mod egal? El este, fiindcă toti mor pentru el precum şi pentru Tatăl, şi toţi îl predică la fel cu Tatăl, şi fiindcă zicînd că totul se face în numele Tatălui, ei zic la fel că totul se face şi în numele Fiului. „Şi Eu nu mai sînt în lume, iar ei sînt în lume şi Eu vin la Tine?” (11). Adică, cu toate că nu mă mai văd in trupul meu, ei totuşi mă vor preaslăvi, eu voi fi preaslăvit în ei. Pentru ce repeta el adesea: Eu nu mai sînt în lume, eu ţi-i încredinţez; şi cînd eram în lume eu îi păzeam? Dacă se iau aceste cuvinte după literă, vor urma multe absurdităţi. Cum nu mai este el în lume, şi atunci cînd iese din ea. îi încredinţează altuia? Acestea sînt acolo cuvintele unui simplu om care se va despărţi de ai săi pentru totdeauna.

Nu vedeţi că Mintuitorul vorbeşte într-un fel omenesc, şi pentru a se acomoda la înţelesul şi la puterea celor care credeau că prezenţa lui, lor le era necesară, pentru a fi apoi în siguranţă? lată pentru ce zice el: „Cînd eram cu ei în lume. Eu ii păzeam”. Şi cu toate acestea el adaugă: „Şi Eu vin putut-o face aceia asupra sufletului lor, şi să-i împiedice sâ creadă că împărăţia sa peste ei este cu totul nouă, şi că ei veneau numai din aceia că i-au fost daţi, sâ ascultăm ce zice el: „Şi toate ale Mele sînt ale Tale, şi ale Tale sînt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei” (10).

 

In aceste cuvinte nu vedeţi fraţii mei, egalitatea care este între Tatăl şj Fiul? Căci, de teamă că auzind aceste cuvinte „Mi i-ai dat“, voi să nu credeţi că cei ce au fost daţi erau despărţiţi de Tatăl şi nu mai erau sub stăpînirea lui; sau că mai înainte ei nu erau sub stăpînirea Fiului şi nu-i aparţineau lui de loc, el a înlăturat aceste două bănuieli deodată prin ceia ce a zis, ca şi cum el ar fi vorbit aşa: Cînd mă auziţi zicînd Tatălui meu: „Pe care Mi i-ai dat” să nu credeţi pentru aceia că pe cei pe care mi i-a dat ar fi despărţiţi de Tatăl meu şi nu ar fi mai fi dependenţi de el; ceia ce este al meu este al lui; şi la fel cînd mă auziţi spunind: „Ai Tăi erau“ să nu credeţi că ei ar fi fost separaţi de mine şi ale Tale sînt ale Mele“. Deci aceste cuvinte: „Pe care Mi i-ai dat” nu sînt spuse în acest fel decît din îngăduinţă, pentru că tot ceia ce este al Tatălui este şi al Fiului, şi tot ceia ce este al Fiului este şi al Tatălui. Dar aceia nu se poate zice despre Fiul pe atîta ca om, ci numai despre Fiul ca o existenţă mai mare“ despre Fiul lui Dumnezeu“; căci nimeni nu ignoră ca ceia ce este mai puţin mare aparţine la ceia ce este mai uşor; dar invers nu este adevărat. Ori, aici este o răsturnare: „Ceia ce este al Tatălui este şi al Fiului, ceia ce este al Fiului este şi al Tatălui“, şi chiar această răsturnare arată egalitatea „Tatălui cu Fiul”, lisus Hristos, vorbind despre cunoaşterea Tatălui şi a Fiului, ne-a arătat încă altădată acest adevăr prin aceste cuvinte: „Toate cite are Tatăl ale Mele sînt“ (loan 16,15).

In sfîrşit aceste cuvinte: „Pe care Mi i-ai dat şi celelalte asemănătoare arată că lisus n-a primit ceia ce i-a dat Tatăl său ca un lucru străin, ci ca un bun care-i era lui propriu“ şi care-i aparţinea în mod egal“. El arată apoi motivul şi dovedeşte, zicînd: „Şi M-am preaslăvit întru ei“, adică, eu am putere asupra lor, şi ei mă vor slăvi atunci cînd vor crede în mine şi în tine, şi ne vor slăvi la fel. Căci daca Fiul nu este slăvit în mod egal în ei, ceia ce este al Tatălui nu mai este al Fiului. Nimeni nu este slăvit în coi asupra cărora n-are putere.

  1. Dar cum este slăvit în mod egal? El oste, fiindcă toti mor pentru el. precum şi pentru Tatăl, şi toţi îl predică la fel cu Tatăl, şi fiindcă zicînd că totul se face în numole Tatălui, ei zic la fel că totul se face şi în numele Fiului. „Şi Eu nu mai sînt în lume, iar ei sînt în lume şi Eu vin la Tine?” (11). Adică, cu toate că nu mă mai văd in trupul meu, ei totuşi mă vor preaslăvi, eu voi fi preaslăvit în ei. Pentru ce repeta el adesea: Eu nu mai sînt în lume, eu ţi-i încredinţez; şi cînd eram în lume eu îi păzeam? Dacă se iau aceste cuvinte după literă, vor urma multe absurdităţi. Cum nu mai este el în lume, şi atunci cînd iese din ea. îi încredinţează altuia? Acestea sînt acolo cuvintele unui simplu om care se va despărţi de ai săi pentru totdeauna.

Nu vedeţi că Mintuitorul vorbeşte într-un fel omenesc, şi pentru a se acomoda la înţelesul şi la puterea celor care credeau că prezenţa lui, lor le era necesară, pentru a fi apoi în siguranţă? lată pentru ce zice ol: „Cînd eram cu ei în lume. Eu ii păzeam”. Şi cu toate acestea el adaugă: „Şi Eu vin

la Tine“ (loan 14,28): „Eu sînt cu voi pînâ la sfîrşitul veacurilor’* (Mt. 28,20). Cum vorbeşte el deci ca şi cum ar trebui sâ plece? Aşa cum am spus-o, Mîntuitorul vorbeşte aşa pentru a se potrivi gîndului ucenicilor lui, şi ca ei sâ se uşureze şi sâ aibă curaj în el auzind spunîndu-se aceste lucruri, şi încredinţîndu-i Tatălui său. Ei nu s-au supus la toate cuvintele acestea de mîngîiere pe care le-au auzit, Mîntuitorul îi recomanda în sfîrşit Tatălui său, şi arată aşa iubirea pe care o are pentru ei; Este ca şi cum ar zice: Părintele Meu, pentru că tu mă chemi la tine, pune-i în siguranţă pe aceştia, căci eu mă întorc la tine.

 

Ce spui tu, Doamne? Nu mai poţi să-i păzeşti tu? Eu pot. Pentru ce vorbeşti atunci aşa? Ca sâ fie deplină bucuria Mea în ei, aceasta ca fiind încă destul de slabi şi de nedesâvîrşiţi, ei sâ nu se mai tulbure cu toate acestea. Mîntuitorul face sâ se vadă prin aceste cuvinte că el n-a vorbit decît pentru a-i mîngîia, a-i pune în odihnă şi pentru a-i bucura: altfel, el va părea că se contrazice.

 

„Eu nu mai sînt în lume, iar ei sînt în lume” (11). Acela era gindul lor şi dumnezeiescul Mîntuitor are bunătatea sâ se acomodeze la slăbiciunea lor. Dacă ar fi zis: Eu îi păzesc eu însumi, ei nu l-ar fi crezut; pentru aceasta zice el: „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău” (11) adică, prin grija ta. „Cînd eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău“ (12). lisus Hristos vorbeşte încă precum un om şi ca un profet. Şi la fel el nu părea că face ceva lucru în numele lui Dumnezeu. El zice: „Pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decît fiul pierzării, ca sâ se împlinească Scriptura” (12). Şi altădată: „Dintre cei pe care Mi i-ai dat n-am pierdut pe niciunul“ (loan 18,9). Dar totodată, nu numai fiul pierzării s-a pierdut ci şi mulţi alţii după aceia; cum zice deci: „N-am pierdut pe nici unul?“ Pe atîta pe cît puteam, eu nu-i voi lăsa sâ se piardă; şi aceasta o zice el mult mai clar în altă parte: „Nu-I voi scoate afară” (loan 6,38). Nu se va pierde din greşala mea, nu se va pierde pentru că a fost respins şi părăsit. Căci dacă ei se retrag în mod voit. eu nu-i voi atrage cu forţa.

Iar acum vin la Tine“ (13). Nu vedeţi că lisus Hristos temperează vorbirea sa într-un fel omenesc? Pentru aceasta, dacă vrea sa se folosească de cuvinte pentru a micşora măreţia Fiului, se va micşora la fel cea a Tatălui. Căci voi trebuie sa vedeţi de la început că Mîntuitorul a vorbit pe atîta pentru a învăţa şi a institui, pe atîta ca sa dea un sfat; el învaţă, instruieşte prin aceste cuvinte: „Nu pentru lume Mă rog”; el sfătuieşte prin acestea: „Şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul din ei“; şi: „Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat” şi iarăşi: „Cînd eram cu ei în lume Eu îl păzeam“. Dar se rezolvă toate dificultăţile acestea spunîndu-se că Mîntuitorul vorbeşte aşa, pentru a se potrivi cu slăbiciunea ascultătorilor săi. După aceia, cînd zice, „Şi n-a pierit nici unul dintre ei, decît fiul pierzării, ca sâ se împlinească Scriptura . Care Scriptură? Aceia care a prezis multe lucruri despre el. Dar cu toate acestea luda, nu s-a pierdut ca sa se împlinească Scriptura. Noi am explicat aceia cu mult mai sus: Noi am spus că este un obicei al Scripturii de a vorbi aşa, ca sâ se folosească de expresii care se par că arată cauza, atunci cînd ele arată numai o părere. Ori, pentru a înţelege bine Scriptura, trebuie să fim atenţi la totul, sâ cercetăm cu exactitate toate lucrurile, şi caracterul persoanei care vorbeşte, şi subiectul, planul şi felul de a vorbi al Scripturii, fără de care se cade in mari greşeli“. „Fraţilor, nu fiţi copii în ceia ce priveşte înţelepciunea” (I Cor. 14,20).

 

  1. 3. Trebuie sâ-l urmăm acest sfat al apostolului, nu pentru a dobîndi înţelegerea Scripturilor, ci pentru a ne rîndui bine viaţa. Copiii mici nu sînt curioşi pentru lucrurile mari, ci ei admiră ceia ce nu este de nici un preţ. Ei privesc cu un ochi avid şi plin de bucurie un car, caii, un coş din pămînt, de argilă. Dar dacă vine să treacă împăratul într-un car de aur, la care sînt cai albi, şi pompos împodobiţi, ei nici măcar nu-l privesc. Ei îmbracă şi pregătesc frumos păpuşile; dar dacă vine în faţa lor o persoană frumoasă, ei nu ştiu s-o admire; şi fac la fel cu privire la multe alte lucruri.

 

Mulţi oameni nu sînt mai înţelepţi decît aceşti copii: vorbiţi-le despre lucrurile cereşti, ei nu vă vor asculta; prezentaţi-le obiecte din pămînt şi din tină, ei le privesc curios şi cu poftă, ca şi copiii; ei admiră bogăţiile pâmînteşti şi se leagă de ele; ei fac mare caz de slava şi de plăcerile acestei vieţi. Dar acestea sînt adevărate jucării, adevărate copilării: pe cînd lucrurile cereşti ne procură adevărata viaţă, slava şi odihna. Şi încă, precum plîng copiii, atunci cînd li se iau păpuşile şi jucăriile, căci ei nu sînt în stare să dorească bunurile adevărate şi reale; aşa se poartă şi mulţi dintre cei ce se cred oameni, lată pentru ce zice apostolul: „Nu fiţi copii cu înţelepciunea“.

 

Voi iubiţi bogăţiile îmi veţi zice mie, dar nu le iubiţi pe cele adevărate şi care râmîn, ci pe nişte jucării de ale copiilor? Astfel, dacă vedeţi pe cineva că ia o monedă de plumb, şi se străduieşte să o cîştige, vă gîndiţi că este un om foarte sărac? Şi voi care adunaţi lucruri mai rele chiar, vă puneţi in rîndul bogaţilor. Aceia oare nu răzvrăteşte mintea? Adevăratul bogat, este omul care dispreţuieşte toate lucrurile prezente. Nimeni în sfîrşit, nimeni nu se va îndemna să ridă şi să-şi bată joc de aceste lucruri rele şi învechite, de aur, şi de tot ce n-are decît un preţ mic şi zadarnic, dacă el nu este cuprins de iubirea pentru ceia ce este mai mare şi mai înalt; precum nu se va dispreţui moneda de plumb, dacă nu ai monedă de aur. Voi deci, atunci cînd vedeţi un om trecînd, fără să-l priviţi, înaintea tuturor acestor lucruri de aici de jos, credeţi că această dispreţuire îi vine din aceia că are ochii ridicaţi la cer la lumea superioară. La fel, dacă muncitorul jertfeşte puţin din griul lui, aceasta n-o face decît în nădejdea unui seceriş mai bogat şi mai abundent. Dacă jertfim la fel ceia ce avem, chiar atunci cînd nădejdea rodului este nesigură, trebuie cu atît mai mult sâ facem la fel, atunci cînd cîştigul este sigur.

 

Pentru aceasta vă rog şi vă îndemn, fraţii mei, să nu ne facem rău nouă înşine, şi să nu ne lipsim, pentru puţin pămînt şi puţină ţarină, de comorile cerului, aducînd la liman un vas încărcat cu paie şi cu uscături. Hulă şi dispreţ pentru care ne vor numi: nebuni, nestâpîniţi, noi totuşi nu vom înceta pentru aceia sâ vă facem atenţi, şi de a vă predica chiar aceleaşi adevăruri, nici de a vă repeta la toţi acest cuvint al proorocului: „Răscumpăraţi păcatele voastre prin milostenii, şi nedreptăţile voastre prin fapte do milă spre cei săraci, şi le legaţi la gîtul vostru“ (Dan. 4,24). Nu faceţi azi milostenie ca apoi mîine sâ nu mai faceţi: trupul are nevoie în toate zilele de hrană, şi sufletul la fel; sau mai sigur sufletul are nevoie de mai multă, şi dacă nu face fapte de milostenie, dacă nu dă, el devine şi mai neputincios şi mai urît.

 

Sâ nu-l neglijăm în necazurile şi în relele lui: în toate zilele lăcomia, mînia, părerea de sine, calomniile, răzbunarea, invidia, îi fac mari răni sufletului; trebuie deci să-i aplicăm vindecări; şi milostenia este un medicament mare care se poate aplica la toate felurile de răni. „Daţi milostenie, zice lisus Hristos, şi toate lucrurile vă vor fi curate“. Daţi milostenie din bunurile voastre, şi nu din răpirile voastre: ceea ce vine din răpire nu rămîne, nu stă chiar atunci cînd se dă săracilor. Adevărata milostenie este aceia care nu este întinată cu nici o nedreptate: această milostenie curăţă totul; este oare un lucru mai minunat ca a posti şi de a se culca pe jos: cu toate că aceia este foarte greu şi prea ostenitor, totuşi milostenia este de un preţ mai mare şi de un cîştig mai mare. Ea străluceşte, ea hrăneşte şi înfrumuseţează sufletul. Uleiul nu-i întăreşte atîta pe atleţi, ca aceasta care dă forţă şi vigoare celor ce se exersează în faptele de evlavie şi de milostenie. Să ne ungem deci mîinile noastre cu acest ulei, ca sâ le putem ridica cu curaj împotriva duşmanilor noştri. Cel ce ia hotărîrea sigură să-l ajute pe sărac, va alunga de la sine lăcomia; cel ce stăruie în ajutorul celui în nevoie, va alunga sigur mînia, şi nu se va mai umfla niciodată de mîndrie. Precum medicul obişnuit să trateze bolnavii, se supune uşor la un regim, învăţat prin vederea neputinţelor altora la care este supusă natura omenească; noi, la fel, dacă ne dedicăm în a ajutora pe cei săraci, ne vom exersa cu atît mai mult in lucrarea filozofiei, nu vom mai privi bogăţiile cu ochi de admiraţie, nu vom cinsti lucrurile prezente ca ceva mare. Dar, dispreţuind tot ceia ce este pămîntesc, şi ridicîndu-ne la cer vom obţine uşor bunurile veşnice, prin harul şi bunătatea Domnului nostru lisus Hristos, căruia i se cuvine slava, Tatălui şi Duhului Sfînt, în vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>