Cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur la DUMINICA TUTUROR SFINŢILOR


Duminica Tuturor Sfintilor 3„Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia”

N-au trecut şapte zile de când am prăznuit sfinţita sărbătoare a Rusaliilor si iarăşi a venit la noi cor de mucenici, dar ‘mai bine spus tabără şi oaste de mucenici aşezată în ordine de bătaie, întru nimic mai mică decât tabăra îngerilor pe care a văzut-o patriarhul Iacov, ci deopotrivă egală cu ea.

In adevăr mucenicii şi îngerii se deosebesc unii de alţii numai prin nume, dar sânt uniţi prin fapte; îngerii locuiesc cerul, dar şi mucenicii; neîmbătrâniţi si nemuritori sânt îngerii, dar şi pe aceasta o vor dobândi-o şi mucenicii. Poate îmi vei spune: îngerii au avut, parte de o fire netrupească! Şi ce-i cu asta?

Chiar dacă mucenicii sânt îmbrăcaţi în trup, totuşi acesta-i nemuritor; dar, mai vârtos, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte trupurile lor mai bine decât nemurirea.

Nu este atât de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cât sânt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea ranelor. Astfel pentru că au murit, pentru aceasta au luat mai mult; au luat premii chiar mai înainte de nemurire, fiind încununaţi prin moarte.

„Micsoratu-l-ai cu putin decat ingerii cu slava si cu cinste l-ai incununat” spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar după ce a venit Hristos, după ce a osândit moartea prin moarte, a restituit acest „puţin”. Eu, însă, nu afirm aceasta pe temeiul celor de mai sus, ci afirm că chiar acest defect al morţii a ajuns un avantaj, căci dacă n’ar fi fost muritori, n’ar fi ajuns mucenici.

Prin urmare, dacă n’ar fi fost moarte n’ar fi fost coroană; dacă n’ar fi fost moarte, n’ar fi fost mucenicie; dacă n’ar fi fost moarte , Pavel n’ar fi putut sa zică: ”în fiecare zi mor; mărturie de asta îmi este lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus”.

Dacă n’ar fi fost moarte şi stricăciune, n’ar fi putut Pavel să zică.: „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile suferinţelor lui Hristos”.

Sa nu ne întristăm deci, că am fost făcuţi muritori, ci să mulţumim că prin moarte ne-a fost deschis stadiul muceniciei, prin stricăciune am primit pricina premiilor, prin ele avem prilejul luptelor.

Vezi înţelepciunea lui Dumnezeu! Cel mai mare dintre rele, începutul nenorocirii noastre, introdus de diavol,   adică   moartea,   pe aceasta   a schimbat-o spre cinstea si slava noastră, ducând prin ea pe atleţii evlaviei spre premiile muceniciei.

Ce dar? Vom mulţumi diavolului pentru moarte? Să nu fie! căci această faptă de ispravă nu este consecinţa intenţiei diavolului, ci este harisma înţelepciunii lui Dumnezeu. Diavolul a introdus moartea ca să piardă şi să curme orice nădejde de mântuire prin aducerea ei pe pământ. Hristos, însă, luând-o a schimbat -o şi prin ea ne-a urcat iarăşi la cer.

Nimeni să nu ne osândească dacă am numit ceata mucenicilor cor si oaste aşezată în ordine de bătaie, două numiri contrare, date unuia şi aceluiasi lucru, căci corul şi oastea sânt noţiuni contrare, dar aici amândoi s’au unit.

Mucenicii, ca nişte cântăreţi, mergeau cu plăcere spre chinuri, şi ca nişte luptători, au arătat toată vitejia şi răbdarea şi au învins pe duşmani. Dacă te vei uita, la natura celor făcute, atunci cele să-vârşite sânt luptă şi războiu; dar dacă vei cerceta starea sufletească a celor ce s’au săvârşit, atunci cele săvârşite sânt coruri, banchete, prăznuiri şi cea mai mare plăcere.

Vrei să afli că faptele mucenicilor sânt mai înfricoşătoare decât războiul?

Ce este oare înfricoşător în războiu? Ostile stau aşezate fată’n faţă, cu armele strălucitoare, luminând pământul; dau drumul la nori de săgeţi, care acopăr de pretutindenea cu mulţimea lor văzduhul; râuri de sânge curg pe pământ şi peste tot cadavre de soldaţi căzuţi la pământ unii peste alţii ca spicele în timpul secerişului.

Haide dar să te duc de aici la lupta mucenicilor! Şi aici două oştiri stau faţă ‘n faţă: una a mucenicilor, alta a tiranilor.

Tiranii sunt inarmaţi, iar mucenicii se luptă cu trupul gol; victoria este insa a celor goi, nu a celor înarmaţi.

Cine oare nu s’ar minuna de faptul că cel biciuit biruieste pe cel ce biciuieşte, cal legat pe cel deslegat, cel dat pradă flăcărilor pe cel ce aruncă în foc, cel ucis pe cel ce ucide?

Ai văzut că luptele mucenicilor sânt mai înfricoşătoare decât luptele ostaşilor ? Acestea deşi înfricoşătoare, totuşi se săvârşesc în chip firesc; acelea, însă, covârşesc întreaga fire şi întreaga ordine a lucrurilor, ca să cunoşti că faptele de vrednicie săvârşite sânt opera harului lui Dumnezeu.

Totuşi cât este de neegală această luptă! Cât de mult nesocotesc aceste lupte legile militare! In lupte, amândouă oştirile sânt înarmate; aici, însă, nu-i aşa, ci una este neînarmată, iar cealaltă înarmată.

Şi iarăşi, în lupte, amândouă ostile pot să ridice manile una contra alteea, dar aici una are manile legate, iar cealaltă loveşte cu toată libertatea si puterea; şi după cum într’o stăpânire tiranică judecătorii îşi păstrează dreptul de a face rău, iar drepţilor mucenici le dă să sufere în chip rău, tot astfel lovesc şi pe sfinţi; dar nici aşa nu-i birue, ci fiind biruiţi, după această luptă neegală, pleacă.

Şi se întâmplă acelas   lucru   ca şi   cu un  luptător   căruia  i s’ar porunci să lupte cu trupul gol, după ce i  se rupe  lancea,  şi  i se  pune  jos  pavăza; dar el, cu toate că este lovit şi bătut, cu toate că primeşte de pretutindenea nenumărate răni, totuşi ar ridica trofeul.

Şi mucenicii în acelaş chip biruiau, deşi erau aduşi goi, cu manile legate la spate şi erau de pretutindenea bătuţi şi strujiţi.

Cei cari au primit rănile, aceia au înălţat trofeul, contra diavolului! Şi după cum oţelul lovit nu cedează, nici nu se moaie, ci ferul care bate se strică, tot astfel şi sufletul sfinţilor, cu toate că primeau atât de multe chinuri, nu sufereau nimic cumplit, ci se sfărâma puterea celor cari loveau şi îi alunga din lupte pe chinuitori în chip ruşinos şi batjocoritor,  după multe şi nesuferite răni.

Ii legau pe mucenici la butuc, le găureau coastele, făceau brazde adânci în trupurile lor, ca şi cum ar fi arat un ogor şi n’ar fi spintecat trupuri.

Puteai să vezi coapse desfăcute, coaste deschise, piepturi sfâşiate. Dar cu toate acestea acele fiare mâncătoare de sânge, în nebunia lor, nu se opreau aici, ci coborându-i de pe butuc, îi întindeau pe grătare de fier, sub care erau cărbuni aprinşi. Şi puteai să vezi acum iarăşi privelişti mai cumplite decât cele dintâi; două feluri de picături curgeau din trupurile lor: unele de sânge, ce curgea, iar altele de cărnuri topite.

Sfinţii, însă, stând pe cărbuni, ca pe trandafiri, priveau cu plăcere la cele întâmplate.

Tu dar, când auzi de grătar de fier, adu-ţi aminte de scara aceea spirituală întinsă de la pământ la cer, pe care a văzut-o patriarhul Iacov. Pe aceea se coborau îngerii, pe aceasta se urcă ucenicii; pe amândouă, însă, Domnul se sprijinea.

Sfinţii aceştia n’ar fi suportat durerile, dacă n’ar fi fost rezemaţi de ea. Este clar orişicui că pe aceea se suie şi se pogoară îngeri, iar pe aceasta urcă şi mucenici. Cum aşa? Aceia se trimit ca să servească celor ce aveau să moştenească mântuirea, iar aceştia, ca nişte atleţi încununaţi si izbăviţi de lupte, plecau către conducătorul luptelor.

Să nu ascultăm cu indiferenţă cele spuse când auzim că au fost puse sub trupurile strujite ale mucenicilor cărbuni aprinşi, ci să ne gândim ce simţim când ne cuprinde vreo fierbinţeală.

Atunci socotim că viaţa este cu neputinţă de trăit, ne supărăm, sântem nemulţumiţi, ne necăjim ca nişte copii mici, socotind că acea fierbinţeală, cu nimic nu este mai mică decât gheena.

Mucenicii, însă, nu erau cuprinşi numai de fierbinţeală, ci îi înconjurau din toate părţile flăcările, scântei săreau pe răni şi muşcau din ele mai cu cruzime decât o fiară sălbatecă; cu toate acestea ei, ca nişte oameni de otel, cari văd petrecându-se acestea în corpuri străine, stăruiau în cuvintele mărturisirii lor, cu bărbăţie si cu curajul cuvenit lor, rămâneau neschimbători prin toate încercările, şi arătau cu strălucire bărbăţia lor şi harul lui Dumnezeu.

Aţi văzut de multe ori la răsărit, când soarele răsare si sloboade raze la fel cu sofranul?

Tot aşa erau şi corpurile sfinţilor ca nişte raze la fel cu sofranul. Şiroaie de sânge curgeau din toate părţile corpurilor lor si luminau trupurile lor mai mult decât luminează soarele cerul, îngerii, când vedeau acest sânge, se bucurau, demonii se înfricoşau si însuşi diavolul se cutremura.

Ceea ce se vedea nu era numai sânge, ci sânge mântuitor, sânge sfânt, sânge vrednic de ceruri, sânge care udă necontenit plantele cele bune ale Bisericii. Diavolul a văzut sângele şi s’a înfricoşat, căci şi-a amintit de celălalt sânge al Stăpânului.

Din pricina sângelui Domnului a curs si sângele mucenicilor. Căci din momentul în care coasta  Stăpânului   s’a  împuns, vezi nenumărate   coaste   împunse.

Cine voind oare să se facă părtaş patimilor Stăpânului şi să se asemene morţii lui Hristos nu şi-ar fi lepădat cu multă plăcere hainele ca să intre în aceste lupte?

Răsplătirea este îndestulătoare, cinstea este cu mult mai mare decât durerile, ia,r răsplata covârşeşte luptele chiar înainte de a intra în împărăţia cerurilor. Aşa dar să nu ne înfricoşăm când auzim că cutare a suferit mucenicia, ci să ne înfricoşăm când auzim că cutare s’a moleşit si a pierdut astfel de premii ce-i stăteau înainte.

Iar dacă vrei să auzi şi pe acelea primite de mucenici după aceste lupte, apoi trebue să ştii ca nici un cuvânt nu poate să le înfăţişeze.

Apostolul spune că ”nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s’au  suit acelea pe care le-a pregătit Dumnezeu celor cari Il iubesc pe El”.

Nimeni dintre oameni nu L-a iubit aşa de mult pe Hristos ca mucenicii.

Totuşi nu vom tăcea prin faptul că măreţia bunătăţilor gătite mucenicilor covârşeşte cuvântul si mintea, ci vom încerca să vă arătăm, destul de slab, atât cât este cu putinţă nouă să spunem, iar vouă să auziţi, fericirea care i-a primit acolo.

Am spus: destul de slab, deoarece numai aceia cari s’au bucurat de această încercare o vor cunoaşte lămurit. Mucenicii sufăr într’o clipeală de timp aceste dureri cumplite şi nesuferite; dar după izbăvirea de aici se urcă la ceruri, mergând înaintea lor îngerii, iar arhanghelii făcându-le suită, îngerii şi arhanghelii nu se ruşinează de ei, ci ar prefera să facă totul, pentru ei, pentru că şi aceia au preferat să sufere toate pentru Stăpânul lor Hristos.

Când mucenicii se urcă la cer, toate acele sfinte puteri aleargă împreună cu ei. Dacă atunci când soseşte în oraş atleţi străini, tot poporul se revarsă de pretutindeni şi inconjurându-i examinează cu atenţie vigoarea mădularelor lor, cu cât mai mult, când urcă la ceruri atleţii evlaviei, vor alerga împreună îngerii şi se vor revărsa de pretutindenea toate puterile cele de sus ca să le examineze cu atenţie rănile lor.

Şi-i primesc şi-i îmbrăţişează pe toţi cu multă bucurie, ca pe nişte viteji, cari se întorc din război si din luptă cu multe trofee şi victorii. După aceea îi duc cu mult alai la Impăratul cerurilor, la scaunul acela plin de multă slavă, unde sânt Heruvimii si Serafimii.

După ce ajung acolo şi după ce se închină, Celui care stă pe scaun, se bucură de mai multă primire decât de la îngeri si de la arhangheli. Domnul nu-i primeşte ca pe robi (deşi si aceasta este cea mai mare cinste şi nu se poate găsi alta asemenea ei), ci ca pe prieteni ai Lui. Căci zice Domnul: „Voi sânteţi prietenii mei!”

Şi pe bună dreptate, căci El iarăşi spune: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca cineva să-şi pună sufletul lui pentru prietenii lui”.

Aşa dar de vreme ce mucenicii au arătat cea mai mare dragoste, Domnul îi primeşte, iar ei se bucură de slava de acolo, se unesc cu corurile şi iau parte la cântările cele de taină. Căci dacă atunci când erau în trupuri luau parte la acel cor în timpul împărtăşirii tainelor, cântând împreună cu Heruvimii cântarea cea întreit sfânta, după cum voi cei iniţiaţi ştiţi, cu atât mai mult acum participă la acele strigăte de bucurie, după ce au primit cu multă încredere pe împreună corişti.

Nu vă înfricoşaţi oare de mucenicie înainte de a auzi acestea?

Nu doriţi oare acum mucenicia?

Nu vă pare rău oare că acum nu mai este timp de mucenicie?

Cu toate acestea să ne exercităm ca în timp de mucenicie.

Ei au dispretuit viata; tu dispretuieste desfatarea.

Ei au aruncat in foc trupurile; tu arunca banii in mainile săracilor.

Ei au calcat peste carbuni; tu stinge flacara poftei.

Impovărătoare sant acestea, dar şi folositoare.

Nu te uita la greutăţile de acum, ci la bunătăţile viitoare; nu te uita la greutăţile ce-ti stau în faţă, ci la bunătăţile nădăjduite; nu la patimi, ci la premii; nu la nevoinţe, ci la coroane; nu la sudori, ci la răsplătiri ; nu la suferinţe, ci la răsplăţi; nu la focul care arde, ci la împărăţia care stă înainte; nu la muncitorii cari stau împrejur, ci la Hristos care încununează.

Cea mai bună metodă şi cea mai uşoară cale către virtute este a nu te uita numai la ostenele, ci si la premiile unite cu ostenele: nu te uita la ele în chip separat.

Aşa dar când vei voi să dai milostenie, nu te uita la cheltuiala banilor, ci la strângerea dreptăţii.

„A risipit, a dat săracilor, dreptatea lui rămâne in veacul veacului”.

Nu te uita la bogăţia care se deşartă, ci uită-te la vistieria care creşte.

Dacă vei posti, nu te gândi la traiul rău care vine din post, ci la odihna care răsare din traiul cel rău.

Dacă vei priveghea rugându-te, nu te uita la oboseala care vine din priveghere, ci gânde-şte-te la încrederea, care răsare din rugăciune.

Tot astfel fac şi soldaţii; nu se uită la rane, ci la răsplăţi; nu la junghieri, ci la victorii; nu la morţii  cari  cad,  ei la vitejii încununaţi.

Tot astfel si cârmacii corăbiilor văd înaintea valurilor porturile, înaintea naufragiilor afacerile ce le fac pe mare, înaintea greutăţilor de pe mare bunătăţile ce le au după ce traversează marea.

Aşa fă şi tu; gândeşte-te ce lucru bun este ca în adâncul nopţii, când toţi oamenii, fiarele şi dobitoacele dorm, când totul este cuprins de o linişte adâncă, atunci numai tu să fii treaz si să stai de vorbă cu încredere cu Stăpânul de obşte al tuturora!

Imi vei spune poate: Dar somnul este dulce!

Nimic însă nu-i mai dulce decât rugăciunea!

Dacă vei vorbi cu el în deosebi vei putea săvârşi multe, căci nimeni nu te supără, nimeni nu te îndepărtează de rugăciune ; şi timpul îţi este într’ajutor ca să dobândeşti ceea ce vrei.

Când eşti culcat pe aşternut moale şi te leneveşti să te scoli şi te întorci pe partea cealaltă, gândeşte-te la mucenicii de azi cari au stat pe grătar de fier? N’aveau aşezat sub ei aşternut, ci dedesubtul lor erau aşternuţi cărbuni aprinşi!

Aici voesc să termin cuvântul pentru ca să plecaţi de aici având proaspătă şi înfloritoare amintirea grătarului si să vă aduceţi aminte de el ziua şi noapte. Dacă am avea în minte pururea grătarul acela, chiar dacă ne-ar ţinea nenumărate legături, vom putea pe toate cu uşurinţă să le rupem şi să ne sculăm la rugăciune.

Să zugrăvim dar pe latul inimii noastre nu numai acel grătar, ci şi pe celelalte munci ale mucenicilor. Si după cum cei cari înfrumuseţează casele lor, le împodobesc peste tot cu zugrăveli înflorite, tot astfel şi noi pe pereţii mintii noastre să zugrăvim muncile mucenicilor.

Zugrăveala caselor este nefolositoare, dar aceasta are câştig; n’are nevoie de bani, nici de cheltuială, nici de vreun meşteşug, ci în locul tuturor este destul să se folosească de râvnă si de o gândire vitează şi trează şi prin ele, ca, prin cea mai îndemânatecă mână, să zugrăvească muncile lor.

Să zugrăvim aşa dar în suflet pe cei cari au fost aşezaţi pe tigăi de fript, pe cei cari au fost întinşi pe cărbuni aprinşi, pe cei aruncaţi în căldări de fiert, pe cei înecaţi în mare, pe cei strujiţi, pe cei întinşi pe roată, pe cei aruncaţi în prăpastie, pe cei cari s’au luptat cu fiarele sălbatice, pe cei duşi în râpi adânci şi în sfârşit pe cei cari şi-au sfârşit viata aşa cum fiecare a avut parte, ca prin varietatea acestei picturi, făcându-ne strălucitoare casa noastră, să o facem locaş potrivit Impăratului cerurilor.

Dacă Domnul va vedea astfel de picturi în mintea noastră, va veni împreună cu Tatăl şi-şi va face locuinţă în noi împreună cu Duhul Sfânt.

Mintea noastră va fi atunci casă împărătească şi nici un gând ne la locul lui nu va putea să intre în ea, de vreme ce amintirea mucenicilor se află în noi pururea ca o pictură înflorită, slobozind multă strălucire, iar Dumnezeu, Impăratul tuturora, trăind pururea în noi. Astfel dar primind pe Hristos încă de pe pământ, vom putea, după plecarea de aici, sa fim primiţi în corturile cele veşnice, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care Tatălui slava împreună cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii vecilor, Amin.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>