Predici la Duminica Pogorarii Sfantului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile) – SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL

pogorarea_sfantului_duhPredica I la Duminica Pogorarii Sfantului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile) – SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL
Ce înseamnă sa prâznuim venirea Duhului. Duhul lui Dumnezeu îi duce pe cei care II primesc la desăvârşirea care le-a fost menită. Inceputul e pocăinţa, mijlocul sunt ostenelile şi nevoinţele pentru curăţirea inimii de patimi, sfârşitul este sfinţita şi tainica împărtăşire cu Dumnezeu.Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi cu curăţie se înalţă, luminează-se întru unimea. Treimii cu sfinţenie de taină (Antifon al glasului 4)
Cincizecimea o prâznuim şi venirea Duhului, şi taina câtă, că mare este şi cinstită (Stihiră la Doamne strigat-am). Prâznuim venirea Duhului… Dar mai înainte oare nu era în noi Duhul? Da! Căci nu era încă Duhul Sfânt, zice Evanghelia (In 7, 39), şi oamenii trăiau neavând Duhul, învaţă Apostolul (Iud. 1, 19). Iar Prorocul Iezechiil vedea starea duhovnicească a neamului omenesc sub chipul unui câmp plin de oase uscate foarte, dintre care, potrivit celei dintâi preziceri, unele se împreunau numai fiecare la încheietura sa, pe altele erau deja vine, şi crescuse carne, şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele (Iez. 37, 7, 6). Şi iată pricina. Că nu era încă Duhul Sfânt, pentru că Iisus nu era încă proslăvit (In 7, 39). Duhul lui Dumnezeu Se depărtase de la om pentru călcarea poruncii, si suflarea vieţii dumnezeieşti amorţise în el după primirea suflării făcătoare de stricăciune a ispititorului. Iar când Domnul ne-a împăcat cu Dumnezeu prin moartea Sa şi S-a proslăvit prin înviere, înălţare şi prin şederea de-a dreapta Tatălui, atunci s-a deschis iarăşi intrare la oameni pentru Duhul lui Dumnezeu. Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor (Efes. 4, 8). Dumnezeu a insuflat în omul întâi-zidit suflarea vieţii dumnezeieşti; păcatul l-a omorât. Acum, Dumnezeu îi dă omului Duh nou (lez. 36, 26), insuflă în el suflare nouă de viaţă, ca să învie sufletul omorât de păcat. Şi s-a împlinit cea de-a doua prezicere a lui Iezechiil: „Proroceşte despre Duhul, proroceşte, fiul omului”… Şi am prorocit, şi a intrat într-înşii Duhul, şi au înviat, şi au stătu pe picioarele lor mulţime multă foarte (Iez. 37, 9-10). Apostolii au fost cele dintâi vase primitoare de viaţă de la El, şi începând de la cetele apostoleşti, El S-a revărsat apoi peste toată făptura (v. stihira la stihoavnă: Acum Duhul Mângâietor…) şi, dând viaţă tuturor celor ce îl primesc, prin toată pipăirea dării, după lucrare întru măsura fiecărui mădular, a alcătuit şi a întocmit marele trup al Bisericii, crescând întru toate întru El, şi pe deasupra crescând cu creşterea lui Dumnezeu (v. Efes. 4, 15-16; Col. 2, 19).
Aşadar, evlavioşi ascultători, Duhul Sfânt este pentru toţi Viaţă şi Făcător de viaţă; prin El se cuvine să se nască de Sus oricine vine în lume; cu aceasta ne zidim întru om nou prin tăiere împrejur nefăcută de mână (Col. 2, 11). Lucrarea tainică tot a Lui face viaţa noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Col. 3, 3). Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază şi cu curăţie se înalţă, luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină (Antifon al glasului 4).
Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază. Invierea sufletului este cea dintâi lucrare în noi a harului Duhului Atotsfânt. Atâta timp cât păcatul împărăteşte în noi, sufletul nostru este mort pentru Dumnezeu şi pentru viaţa cea după Dumnezeu. Frigul iernii face să amorţească viaţa din plante: şi duhul omului amorţeşte atunci când el e dedat păcatului şi rob patimilor: nu vede cu ochii minţii, nu aude cu urechea bunei alegeri a voii şi nu pricepe cu inima nici pe Dumnezeu, nici rânduiala dumnezeiască a lucrurilor şi locul pe care îl are el însuşi în aceasta. Este slab văzător şi orb (II Petr. 1, 9) şi umblă în deşertăciunea minţii, în nesimţire nepăsătoare faţă de mântuire petrecând, cu inimă împietrită şi nesimţitoare faţă de tot ce este duhovnicesc (v. Efes. 4, 17-19). Vor învia, oare, aşa nişte oase? Nu vor învia, dacă nu se va proroci despre Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu, Care străbate toate duhurile înţelegătoare (Inţ. Sol. 7, 22) şi suflă unde voieşte (In 3, 8) nu va pătrunde pe căi neştiute nouă la duhul cel amorţit al omului si nu îl va învia.In sămânţa semănată se află mlădită de viată, şi în plantele ce amorţesc pe timpul iernii se află viaţă – dar dacă Domnul nu va trimite duhul dătător de viaţă al primăverii, ele nu se vor zidi şi nu se va înnoi faţa pământului (v. Ps. 103, 30). Nici duhul omului nu va învia dacă nu se va atinge de el focul Duhului Dumnezeiesc, dacă nu îl va încălzi cu dumnezeiasca Sa căldură şi nu va destrăma stihiile care îl împresoară, îl împilează şi înviforează, ale păcatului şi patimilor. Nu putem spune cum se săvârşeşte această lucrare mântuitoare în noi a Duhului Dumnezeiesc, dar ştim când – şi anume în pocăinţă, prin cea dintâi întoarcere hotărâtă a minţii şi a inimii noastre spre Dumnezeu, când Duhul lui Dumnezeu înalţă duhul omului la simţirea deplinei atârnări de Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El, zguduie prin frica judecăţii şi a osândirii de care omul nu va putea scăpa fără pocăinţă şi, scoţând din bezna deznădăjduirii de sine, face să se sălăşluiască, prin nădejdea cea bună a mântuirii în Domnul Răscumpărătorul, hotărârea neclintită de a sluji doar lui Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul, întorcând spatele pe deplin rânduielii de viaţă de mai înainte. Doar din acea clipă începe în el cugetarea la Dumnezeu şi la viaţa cealaltă, grija de a plăcea lui Dumnezeu şi de mântuire. Dar numai prin aceasta se şi dă mărturie că duhul a înviat şi s-a trezit din adormire. Iată de ce Înainte-Mergătorul Ioan propovăduieşte pocăinţa, iată de ce Mântuitorul Şi-a început slujirea binevestind pocăinţa şi iată de ce la primirea Sfântului Duh cel dintâi cuvânt în gurile Apostolilor a fost pocăiţi-vă (Fapte 2, 38). Pocăinţa deschide uşa pentru următoarele lucrări ale Duhului Dumnezeiesc, pe când nepocăinţa o închide. Pământul uscat nu aduce roadă, şi nici în inima neînrourată cu lacrimi de pocăinţă nu cresc roadele duhovniceşti. Metalul care nu este înmuiat prin lucrarea focului nu poate fi prelucrat: la fel şi sufletul nezdrobit prin focul pocăinţei. Supune-te Duhului, înmoaie-te prin zdrobirea inimii, şi Duhul lui Dumnezeu va face din tine vas de cinste, curat şi luminat, bineplăcut Stăpânului.
Prin Sfântul Duh tot sufletul înviat prin pocăinţă se şi înalţă cu curăţie.Invierea sufletului, despre care mărturiseşte râvna pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire, însoţită de pregătirea sufletească pentru orice fel de jertfa, este doar începutul vieţii duhovniceşti. Acesta este grăuntele de muştar, ce are a creşte până devine pom, sau frământătura pusă în trei măsuri de faină, ce are a dospi în toată cuprinderea şi în toate părţile lor. Dumnezeu 1-a făcut pe om drept, plin de smerenie, blândeţe, dragoste, temere de El, credinţă, inimă bună, înfrânare şi de toate bunele simţăminte şi aşezări sufleteşti. Iar când a venit păcatul şi a pus stăpânire pe inimă, a făcut să se sălăşluiască în ea în loc de smerenie – trufie, în loc de blândeţe – mânie, în loc de dragoste – răutate, în loc de neagonisire – lăcomie de avuţii, în loc de temere de Dumnezeu -nefrică de El, în loc de credinţă – uitare de Dumnezeu, în loc de orice altă virtute – patima potrivnică ei, aşa încât acest om pătimaş, trupesc şi păcătos l-a înăbuşit şi 1-a stors de vlagă pe cel lăuntric, duhovnicesc, drept şi, ţinându-1 în lanţurile necurate ale robiei păcatului spre pierzare veşnică, nu îl lăsa să lucreze şi să se arate. Prin pocăinţă şi întoarcere către Dumnezeu, harul Duhului Atotsfânt strică lanţurile acestea, adună părţile dezbinate, învie omul lăuntric, duhovnicesc, şi îl pune pe picioarele sale. Duhul a dat viaţă, dar nici păcatul cu patimile şi poftele n-a murit, ci încă mai rămâne lucrător în mădularele noastre şi se împotriveşte legii minţii.Incepe lupta. Trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului (Gal. 5,17). Mai înainte patimile lucrau în toate mădularele sufletului şi trupului, aducând rod morţii; acum trebuie să le smulgem din gheara patimilor şi să le facem unelte de bună treabă a toată Dreptatea dumnezeiască, spre înnoirea vieţii (v. Rom. 7, 5-6); trebuie să dezrădăcinăm patimile şi să sădim în inimă aşezările cele bune care le sunt potrivnice: să dezrădăcinăm trufia şi să sădim smerenia, să dezrădăcinăm zgârcenia şi să sădim milostenia, să dezrădăcinăm facerea pe placul trupului şi să sădim înfrânarea, şi aşa mai departe – şi astfel să ne curăţim de toată întinăciunea trupului şi a duhului. Dar cine e în stare să facă asta? Gândindu-se la legea cea străină care se află în mădularele noastre, războindu-se împotriva legii minţii şi robind prin legea păcatului, Apostolul Pavel striga: Nenorocit om sunt eu… cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? însă apoi, arătând spre ajutorul dumnezeiesc, care de fiecare dată se dăruieşte spre biruinţă, a adăugat: Mulţumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru (Rom. 7, 24-25). Numai prin Duhul sunt omorâte în noi faptele trupului şi se înapoiază roadele duhovniceşti (Rom. 8, 13).
El învaţă mâinile spre oştire şi degetele spre război (v. Ps. 143, 1) împotriva păcatului şi a patimilor, şi tot roadă a Lui sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (v. Gal. 5, 22-23).
Tot ce putem şi trebuie să facem este împotrivirea după putere, dar cu osârdie, faţă de rău şi silirea de sine la bine, însoţite de rugăciunea ca Dumnezeu să ajute neputincioaselor noastre puteri: vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curâ-ţeşte pe noi de toată întinăciunea, inimă curată zideşte şi duh drept înnoieşte. Şi asta tăind în tot chipul patimile, având toată hotărârea cea bună. Nu suntem slobozi de ostenelile şi de nevoinţele pentru curăţirea inimii de gândurile şi mişcările cele rele, nu suntem slobozi de grija pentru împodobirea ei cu toată frumuseţea duhovnicească, dar cu propriile puteri nu vom spori în nici o privinţă dacă nu va veni la timp ajutorul de Sus. Ne luptăm, însă patima trece şi este înlocuită de un simţământ bun numai atunci când va veni cu adumbrirea sa harul Duhului. Suntem în robie: ca să primim libertatea, trebuie să vină Slobozitorul Atotputernic şi să îl lege pe cel care ne-a robit. Şi El este aproape de toţi cei ce îl cheamă: Striga-va către Mine şi îl voi auzi, scoate-l-voi şi-l voi proslăvi (Ps. 90, 15). Inima înfrântă prin pocăinţă şi smerită prin nevoinţe şi osteneli Dumnezeu nu o va urgisi. Grădinarul grijuliu păzeşte, adapă şi curăţă pomul de la care este de aşteptat roadă bună: şi Duhul lui Dumnezeu hrăneşte şi curăţă sufletul care se osteneşte şi în ostenelile sale se încredinţează purtării Lui de grijă. Incetul cu încetul, prin lucrarea Lui, slăbesc şi pier patimile, şi în locul lor se sălăşluiesc si se întăresc aşezările sufleteşti cele bune, omul vechi se strică şi se zideşte cel nou, şi trăsăturile chipului dumnezeiesc se descoperă tot mai limpede, până când, în cele din urmă, sufletul se va arăta curat şi nevinovat, ca un fiu al lui Dumnezeu neîntinat în mijlocul unui neam rău şi stricat, şi va străluci ca un luminător în lume, răspândind pretutindeni lumină spre proslăvirea Tatălui Ceresc (Filip. 2, 15).
Şi tocmai atunci sufletul înviat şi curăţit de către Sfântul Duh se luminează intru unimea Treimii cu sfinţenie de taină. Se luminează nu numai aşa cum luminează soarele în apa curată sau într-o oglindă curată, adică nu numai prin arătarea însuşirilor asemănării cu Dumnezeu, ci prin unirea vie şi îndeaproape cu Dumnezeu, potrivit nemincinoasei făgăduinţe: Mă voi sălăşlui întru ei şi voi umbla. (II Cor. 6, 16) şi potrivit rugăciunii răscumpărătoare a Domnului: precum Tu, Tată, întru Mine şi Eu în Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una (In 17, 21). Noi nu putem pricepe în ce fel se săvârşeşte această minunată lucrare a bunăvoirii dumnezeieşti faţă de noi, însă cuvântul lui Dumnezeu este vrednic de crezare. Mari şi preţioase făgăduinţe ni s-au dăruit – a fi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume (II Petr. 1, 4). Şi aceasta nu este de la noi, ci este darul lui Dumnezeu, Cel bogat în milostivire, care se dă pe măsura deplinătăţii cu care cei ce-L caută şi se curăţesc pe sine urmând curăţiei Lui I se încredinţează ca nişte fii. Prin lucrările curăţitoare ale Duhului Dumnezeiesc, sufletul se zideşte întru locaş al lui Dumnezeu (v. Efes. 2, 22), întru biserică a lui Dumnezeu Celui viu (v. II Cor. 6, 16), întru biserică a Duhului Celui sfânt (v. I Cor. 6, 19), ce nu va rămâne pustie. Dumnezeu vine şi îşi face în el sălaş, după spusa Domnului: de Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi – şi Tatăl îl va iubi, şi vom veni la el, şi locaş la el vom face (In 14, 23). Astfel, fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8). Dumnezeu Se odihneşte în ei şi îi odihneşte de toate lucrările şi ostenelile (v. Evr. 4, 10), înstăpânind în ei pacea ce covârşeşte orice înţelegere, în liniştea netulburată a căreia de pe altarul inimii se vor înălţa necontenite jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (v. I Petr. 2, 5). Atunci cel ce se lipeşte de Domnul devine un duh cu Domnul (v. I Cor. 6, 17) şi viaţa lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (v. Col. 3, 3); atunci, privind cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, în acelaşi chip ne vom preface din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (v. II Cor. 3, 18), şi atunci Dumnezeu este deja Cel ce lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, după a Sa bună voire (v. Filip. 2, 13), ce se descoperă, pe lângă luminările şi mângâierile duhovniceşti lăuntrice, şi prin feluritele arătări ale Duhului spre folos, sau prin cuvântul înţelepciunii şi al priceperii, sau prin darurile tămăduirilor, sau prin facerea de minuni, sau prin prorocie, sau prin deosebirea duhurilor (v. I Cor. 12, 7-11). Inaltă şi nepătrunsă este această menire a celor ce ţin nădejdea cea pusă înainte (v. Evr. 6, 18)! Mare şi negrăit este acest dar dat celor ce au ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (v. Efes. 4, 13)! Insă, mărturisind că cele pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce îl iubesc, ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9), să nu lepede harul lui Dumnezeu (v. Gal. 2, 21). Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică întru Hristos Iisus, în toate neamurile (generaţiile) veacului veacurilor (Efes. 3, 20-21).
Iată calea pe care Duhul lui Dumnezeu îi duce pe cei care îl primesc la desăvârşirea care le-a fost menită, şi totodată descrierea celor care nu umblă după trup, ci după Duh (v. Rom. 8, 4)! Inceputul a toate e pocăinţa, prin care duhul nostru se întoarce spre Dumnezeu şi se înflăcărează cu râvna pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire; mijlocul sunt ostenelile şi nevoinţele pentru curăţirea inimii de patimi prin sădirea în ea a virtuţilor; sfârşitul este împărtăşirea cu Dumnezeu cea cu sfinţită taină. Cei ce au pus începutul bun aleargă în aşa fel încât să ajungă (v. I Cor. 9, 24) şi, nesocotind că au ajuns undeva, tinzând spre cele dinainte şi uitând de cele lăsate în urmă, aleargă cu osârdie către răsplata chemării celei de Sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus (v. Filip. 3, 13-14). Cei care nu aleargă cu osârdie încă n-au început, încă n-au păşit în arenă. Cei care au ajuns intră în tihnă şi se odihnesc de lucrurile lor ca Dumnezeu de ale Sale (v. Evr. 4, 10). Şi aceştia au mărturie în ei înşişi (v. I In 5, 10), iar pentru toţi ceilalţi mărturia vrednică de crezare a faptului că au primit făgăduinţa Duhului prin credinţă şi sunt mânaţi de El este silinţa plină de grijă, osârdia cea cu căldură şi râvna pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire. Unde este nepăsare, lenevie, nepurtare de grijă, acolo nu este Duhul. Pentru a începe să lucreze, cel ce doarme trebuie să se trezească. Duhul lui Dumnezeu, deşi suflă unde voieşte, suflă totuşi pretutindeni şi tuturor le face auzit glasul Său prin conştiinţă: Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi, şi te va lumina Hristos (Efes. 5,14)! Dacă unii nu s-au trezit, asta nu e din pricina lipsei chemărilor îndemnătoare, ci din pricina împietririi lor. Aşadar, astăzi de vom auzi glasul Lui, să nu ne învârtoşăm inimile noastre! Incă a fost lăsată sărbătoare de odihnă poporului. Să ne temem, dar, ca nu cumva, lăsată fiind făgăduinţă că vom intra în odihna Lui, să pară că a rămas în urmă cineva dintre noi (v. Evr. 4, 7, 9, 1), amintindu-ne că ce seamănă omul, aceea va şi secera, că cel ce seamănă în trupul său, din trup va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în duh, din duh va secera viaţă veşnică (v. Gal. 6, 7-8). Amin! 

 

 

Predica II la Duminica Pogorarii Sfantului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile) – SFANTUL TEOFAN  ZAVORATUL
Ce vom aduce în dar Domnului, Care ne-a trimis darul Sfântului Duh? Daca vom aprinde darul lui Dumnezeu – Duhul -, El nu se va stinge; daca nu-L vom jigni, El va rămâne în noi, iar odată cu El va rămâne toată îmbelşugarea şi plinătatea vieţii duhovniceşti. Iar pentru asta trebuie să rămânem în osteneala rugăciunii şi nevoinţei după cinul şi rânduiala Bisericii.

Luminat şi sărbătoreşte prăznuieşte Sfânta Biserică pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor. Şi cum să nu prăznuiască? Fiindcă prin Duhul Sfânt a fost zidită de fapt Biserica lui Dumnezeu pe temelia pusă în Domnul Iisus Hristos; prin El le-au fost descoperite şi limpezite deplin Apostolilor tainele împărăţiei şi toată învăţătura cea creştinească, prin El au fost biruite toate neamurile şi aduse la ascultarea faţă de credinţă, prin El au fost dăruite toate puterile cele ce sunt spre viaţă şi bună credinţă (v. II Petr. 1,3), prin El au fost grăite toate rânduielile şi aşezămintele cele spre creşterea, întărirea şi păzirea credincioşilor, prin El se păzeşte până acum întreg şi nevătămat zălogul mântuirii noastre. Pomenind această mare lucrare dumnezeiască, Sfânta Biserică nu poate să nu salte şi să nu dea laudă.
Să nu uităm însă, fraţilor, că şi tot sufletul viază prin Duhul Sfânt, că şi fiecare dintre noi s-a făcut părtaş al harului Său, a primit darul şi pecetea darului Sfântului Duh. Şi atunci, ce vom aduce acum în dar Domnului, Care ne-a făcut atât de mult bine? Fără îndoială că este bine să prăznuim şi să săltăm împreună cu Sfânta Biserică, înălţând mulţumită Domnului pentru negrăitul Lui dar care este trimiterea Duhului Celui Sfânt, bine este să pomenim cu recunoştinţă şi propria noastră primire a harului. Dar să ne mulţumim, oare, cu atât? Nu. Nu este destul să ne dăm seama ce dar am primit şi să vedem frumuseţea lui – trebuie să adăugăm la asta şi întrebuinţarea cuvenită a darului, potrivită cu voia Dăruitorului. Nu am fost chemaţi doar la a ne numi „duhovniceşti”, ci şi la a fi cu adevărat aşa, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să trăiască şi să lucreze în noi, să ne umple cu prisosinţă, să ne stăpânească. Domnul face totul pentru ca noi să fim înduhovniciţi: ne naşte iarăşi prin Botez, ne pecetluieşte prin Mirungere, ne dezleagă de păcate prin Pocăinţă, ne uneşte îndeaproape cu Sine prin împărtăşanie şi, una peste alta, ne adapă îmbelşugat cu apele harului. Aşadar să facem şi noi, din partea noastră, ceea ce putem şi suntem datori, şi să adăugăm la asta pe atâta osârdie, pe cât de neapărată nevoie avem să fim umpluţi de harul Duhului Celui Sfânt. Căci dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).
Şi atunci, ce trebuie să facem? Despre faptul că Duhul lui Dumnezeu Se află în inimă şi harul Lui lucrează în noi dă mărturie căldura inimii faţă de Dumnezeu – căldură plină de trezvie, de umilinţă duhovnicească şi de evlavie. Aşadar trebuie să facem tot ce poate să stârnească şi să sprijine în noi această căldură, şi să ne depărtăm de tot ce poate aduce inimii noastre împrăştiere şi răceală faţă de Dumnezeu, supunându-ne poruncii apostoleşti, care grăieşte: Duhul să nu-L stingeţi (I Tes. 5, 19), sâ nu întristaţi Duhul Cel sfânt al lui Dumnezeu (Efes. 4, 30), sâ aprindeţi şi mai mult harul lui Dumnezeu (II Tim. 1,6). Dacă îl vom aprinde, El nu se va stinge; dacă nu-L vom jigni, El va rămâne în noi, iar odată cu El vor rămâne toată îmbelşugarea şi toată deplinătatea vieţii duhovniceşti. Cum să ajungem însă la aceasta?
In primul rând, trebuie să rămânem neabătuţi în tot cinul şi în toată rânduiala bisericească, altfel spus în osteneala rugăciunii şi nevoinţei după cinul şi rânduiala Sfintei Biserici. Aici se au în vedere ţinerea posturilor şi deasa împărtăşire cu Sfintele Taine după pregătirea cea potrivită, toate celelalte rânduieli sfinţitoare ale Bisericii(Cel mai probabil se are în vedere aici ansamblul ierurgiilor bisericeşti (n. tr.)), mersul la biserică la toate slujbele – nu numai la sărbători, ci oricând ne îngăduie treburile, rugăciunile de acasă, ascultarea şi citirea cuvântului lui Dumnezeu, împreună-vorbirile cu oameni evlavioşi, ascultarea de părintele duhovnicesc şi îndeobşte tot ce este rânduit în Biserică pentru zidirea în noi a vieţii duhovniceşti, altfel spus îmbrăcarea în îmbisericire a noastră şi a întregii noastre vieţi. Harul Sfântului Duh, primit de noi prin Taine, este ca o scânteie. Pentru ca ceva să se aprindă de la scânteie este nevoie de aer, aşa încât fără acesta scânteia se stinge: şi în noi, pentru ca scânteia harului, ce a căzut în firea noastră prin Taine, să se prefacă în flacără duhovnicească, este nevoie să ne înconjurăm cu aer duhovnicesc – iar drept aer de acest fel slujeşte întreaga rânduială bisericească. Mişcarea aerului înteţeşte scânteia şi o preschimbă în flacără: îmbisericirea – această adiere duhovnicească – aprinde in noi puterea harului Duhului Dumnezeiesc. Umpleţi-vâ de Duhul, porunceşte Apostolul, vorbind între voi în psalmi si în laude şi în cântări duhovniceşti (v. Efes. 5, 18-19). Cu cât umblă cineva mai osârduitor şi mai evlavios In rânduială aceasta, cu atât mai grabnic se încălzeşte inima lui şi se aprinde duhul harului; dimpotrivă, în cel ce se îndepărtează de Biserică harul Duhului se stinge repede, aşa cum focul piere acolo unde nu-i aer. La această osteneală a rugăciunii, altfel spus la faptele bunei credinţe trebuie adăugată, în al doilea rând, şi osteneala facerii de bine – a da milostenie, a da dovadă de împreună-pătimire, a răbda şi a ierta, a-1 apăra pe cel împilat, a păzi dreptatea, a te înfrâna de la mânie, invidie, osândire şi de la toată pofta şi, îndeobşte, a face toată fapta cea bună la care ne îndatorează Domnul potrivit împrejurărilor în care ne aflăm. Căci dacă vrem să trăim cu duhul, cu duhul să şi umblăm (Gal. 5, 25). Puterile fireşti slăbesc şi ajung în neorânduială când nu sunt exersate: si harul Duhului se împuţinează şi chiar pleacă de tot dacă nu ne vom exersa în faptele care îi sunt proprii, dacă nu îi vom da lărgime ca să lucreze în noi şi să ne pătrundă, şi, ceea ce e mai rău, dacă îl alungăm de la noi prin fapte ce-i sunt potrivnice. Căci după cum albinele fug de fum, şi harul Duhului fuge de faptele cele stricate şi de patimi. Tocmai de aceea Apostolul, după ce a zis: Să nu întristaţi Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, cu Care aţi fost însemnaţi in ziua izbăvirii, adaugă după aceea: toată amărăciunea, şi mânia, şi iuţimea, si strigarea, şi hula să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea (Efes. 4, 30-31), arătând faptele prin care este jignit Duhul lui Dumnezeu. Harul Dumnezeiescului Duh este preacurat. Ca să-1 păstrăm, trebuie să ţinem casa inimii noastre în curăţie şi în găteala cea cuvenită – iar această găteală stă în îmbinarea virtuţilor de tot felul… îmbrăcaţi-vă, dar, porunceşte Apostolul, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, întru milostivirile îndurărilor, întru bunătate, întru smerenie, întru blândeţe, întru îndelungă răbdare, suferindu-vâ unul pe altul şi iertând unul altuia de are cineva împotriva cuiva pâră… Dar peste toate acestea îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre… şi fiţi recunoscători… Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi bogat… şi tot ce faceţi cu cuvântul sau cu lucrul, toate să faceţi întru numele Domnului Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui (Col. 3, 12-17). Iată acea găteală a bisericii inimii care se cuvine pentru ca Duhul lui Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea. Să umblăm în aceste fapte, şi harul va fi cu noi totdeauna, şi focul lui nu se va stinge nicicând în noi.
S-ar părea însă, fraţilor, că facem deja toate acestea. Mergem la biserică şi acasă facem obişnuitele rugăciuni, nu ne dăm în lături să ajutăm ori să facem vreun bine fratelui nostru aflat în nevoie – şi totuşi, nu vedem că inima noastră ar arde cu focul duhovnicesc şi ar face dovada puterii prezenţei acestuia. Şi atunci, ce ne lipseşte? Să ne uităm mai cu luare-aminte la faptele noastre, şi vom vedea unde este lipsa… Ne rugăm şi facem vreun bine – dar îndată ce se iveşte prilejul, suntem gata să facem şi câte ceva care nu e bun, facem pe placul patimilor, ne lăsăm pradă poftei trupului sau poftei ochilor – şi în viaţa noastră iese de aici o amestecătură de bine cu rău. Iar asta este ca şi cum ai aprinde lemne şi apoi ai turna peste ele apă: oare vor mai lua foc? Se vede că nu avem destulă râvnă sau hotărârea jertfelnică de a sluji Domnului cu toată deplinătatea, fără cruţare de sine şi fără îngăduinţă faţă de patimi. De asemenea, stăm la rugăciune acasă ori în biserică, iar gândurile noastre hoinăresc încolo şi încoace: unul citeşte cărţi, altul îşi face calcule, altul întocmeşte planuri, altul chibzuieşte la treburile lumeşti ale casei – şi reiese că stăm ca în bătaia vântului, iar în bătaia vântului nu poţi aprinde o lumânare! Se vede că nu avem destulă luare-aminte la noi înşine, trezvie şi concentrare. Nu ascultăm de poruncile apostoleşti, care spun să „încingem mijlocul” gândurilor, să fim treji şi să priveghem şi să luăm aminte la noi înşine – şi harul Dumnezeiescului Duh nu se sălăşluieşte în noi. Pe lângă asta, dacă facem vreun lucru bun, iar inima se lasă atrasă fie de slava deşartă, fie de dorinţa de a plăcea oamenilor, fie de vreo socoteală egoistă, şi spurcă fapta noastră bună, o lipseşte de preţ şi face să se întoarcă de la ea faţa lui Dumnezeu. Inima noastră seamănă atunci cu un loc împuţit, de care fug toţi. Oare va mai rămâne într-o asemenea inimă harul lui Dumnezeu!? Se vede că nu luăm seama destul la mişcările inimii, că nu suntem gata să tăiem toate simţămintele care nu sunt drepte şi să închinăm toate faptele noastre slavei lui Dumnezeu, se vede că nu avem destulă frică de Dumnezeu, că nu ne amintim îndeajuns că El este peste tot şi că umblăm înaintea feţei Lui.
Vedeţi ce ne lipseşte de multe ori atunci când ne ostenim în rugăciune şi în facerea de bine? Să acoperim, deci, neajunsurile acestea. Nu e destul să avem fapte; trebuie ca pe lângă fapte să avem gânduri şi simţăminte bune, să stăpânim arta de a cârmui mişcările inimii noastre, artă pe care Sfinţii Părinţi o numesc luare-aminte, trezvie, lucrare lăuntrică. Aceasta adună laolaltă toate puterile noastre şi este, ca atare, cel mai puternic mijloc de a aprinde în noi harul Dumnezeiescului Duh. Razele soarelui, fiind împrăştiate, nu pot să aprindă ceva, însă când sunt focalizate printr-o lentilă fac să se aprindă în scurtă vreme orice substanţă inflamabilă. La fel se întâmplă şi în noi. Când nu luăm aminte la noi înşine, gândurile şi simţămintele noastre se află în imprăştiere, iar când luăm aminte, ele se adună laolaltă şi în inima noastră se aprinde atunci căldură de pe urma cugetării la Domnul, că pretutindeni este şi toate le plineşte.
Aşadar, luând aminte la noi înşine şi stând în chip gândit, în inimă, înaintea Domnului, să umblăm în poruncile lui Dumnezeu şi în toată rânduiala bisericească – şi harul Duhului va arde în noi nestins. Focul Duhului va arde atunci tot ce e necurat şi vom fi zidiţi întru sălaş al lui Dumnezeu. Numai că toate acestea trebuie făcute neapărat în acelaşi timp. îndată ce va fi vreo lipsă într-o privinţă, ceea ce lipseşte va strica şi ceea ce este, mai ales dacă sunt cu lipsă luarea-aminte la mişcările inimii şi prevederea. Iată o pildă apropiată! Acum ne rugăm, şi mâine ne vom ruga. Domnul Cel milostiv, căutând spre osârdia celor care se roagă, le va trimite căldură unora şi le va încălzi inima. Aceasta va fi o mişcare a Duhului harului – dar dacă mai apoi nu ne vom feri şi dacă fie vom mânca prea mult, fie vom dormi peste măsură, fie vom merge si ne distrăm pe la chefuri, fie vom intra într-o tovărăşie dezmăţată, fie ne vom duce la teatre şi alte spectacole drăceşti, toată căldura adunată va pleca de la noi, vom rămâne iarăşi pustii şi reci – poate că într-o măsură mai mare ca înainte. Şi cine e vinovat? Numai lipsa noastră de prevedere. Ar trebui să stăm acasă, să ne îndeletnicim cu cugetarea la cele dumnezeieşti, să nu uităm de înfrânare şi, dacă mergem undeva, să mergem la cineva evlavios pentru a sta de vorbă ca nişte fraţi – pe când noi ne aruncăm la obiceiuri pe care le-a născocit urătorul de oameni, stăpânitorul lumii celei deşarte. La fel şi în multe alte situaţii. Şi reiese că zidim cu o mână şi dărâmăm cu cealaltă. Iar de aici ce folos să tragem? Osteneală, şi atâta tot… Să luăm, deci, hotărârea ca de acum să ne îndeletnicim cu păzirea şi cu aprinderea vieţii harice în noi – deplin, fără scăpări şi fără îngăduinţă faţă de patimi! Domnul să ne fie ajutător tuturor. Amin! 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>