Duminica orbului din nastere – Tâlcuirea Sfântului Teofilact

Vindecarea-orbului-15

9, 1-3a: Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. (2) Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Invăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (3) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui.

Iese Domnul din templu, meşteşugind [urzind, lucrând] oarecare potolire mâniei iudeilor şi spre tămăduirea orbului Se întoarce [îndreaptă], prin semnul [minunea] acesta asprimea şi neplecarea lor domolindu-o, măcar că ei cu nimic nu se foloseau. încă, totodată, le şi arată lor că nu în zadar, nici fălindu-Se, a zis aceasta: „Mai înainte de a se face Avraam, Eu sunt” (Ioan 8,58). Căci, iată El face minune pe care nimeni niciodată nu a făcut-o mai înainte, căci chiar de a deschis cineva ochii vreunui orb, însă — nu orb din naştere (Tobit 11,7-15). Arătat este, aşadar, cum că Acela Care e Dumnezeu şi este mai înainte de Avraam, face aceasta, [minune] care din  veac încă nu s-a făcut .Şi într-adins a venit El la cel orb şi nu acela la Dânsul. Pentru aceasta, şi ucenicii, văzându-L pe El că priveşte cu luare aminte la cel orb, II întrea­bă: „Cine a greşit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Şi se vede în­trebarea că este cu greşeală [greşelnică], căci, cum ar fi putut să „greşească [păcătuiască]” acesta, mai înainte de a se naşte? Căci, cu adevărat, nu au primit Apostolii bârfelile elinilor, anume că sufletul mai înainte de a fi în trup, păcătuieşte petrecând [vieţuind, fiind] într-o altă lume, apoi, după aceea, ca şi cu o muncă [caznă] oarecare este pedepsit cu această pogorâre în trup. Căci, fiind pescari, nici că au auzit ei ceva de acest fel, pentru că acestea erau dogme [învăţături] ale filozofilor. Se vede, aşadar, că întrebarea este fără de socoteală, însă nu şi pentru cel care ia aminte.

Căci, învaţă-te: Apostolii, auzindu-L pe Hristos zicând către slăbă­nogul: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti [păcătuieşti], ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău” (Ioan 5,14), după ce l-au văzut pe orb, nu se pricep [dumiresc] şi întreabă, ca şi cum ar fi zis unele ca acestea: „Fie că acela pentru păcate s-a slăbănogii, însă pentru acesta ce vei zice? El «a greşit»? Insă nu este cu putinţă a spune asta, fiindcă din naştere este el orb. Aşadar, părinţii lui [au păcătuit]? Dar nici aceasta [nu este], căci fiu pentru tată nu este muncit [căznit, chinuit]”. Deci, nu atâta întrebând, cât nepricepându-se [nedumirindu-se], grăiesc ei acestea. Iar Domnul, dezlegând nepriceperea [nedumerirea] lor, zice: „«Nici acesta nu a greşit» căci cum ar fi putut greşi mai înainte de a se naşte? – «nici părinţii Iui»”. Şi [Domnul] nu a zis aceasta ca să-i arate pe ei [pe părinţii orbului] fără de păcate, căci nu aşa, de rând [simplu], a zis: „Nu au greşit părinţii”, ci a adăugat: „de s-a născut orb”. Căci au greşit părinţii lui, însă nu de acolo este orbirea acestui orb. Pentru că nu este cu dreptate a pune păcatele părinţilor peste fiii cei ce nu au făcut nici o nedreptate. Şi aceasta Dumnezeu o învaţă prin Iezechiil, zicând aşa: „Nu va mai fi pilda aceasta care se zice: Părinţii au mâncat aguridă şi dinţii fiilor s-au strepezit” (Iezechiil 18, 2-3). Legiuieşte încă şi prin Moise: „Nu va muri tată pentru fiu” (Deuteronom 24,16).

Aşadar, cum este scris: „Care dau [pedepsesc] păcatele părinţilor pe feciori până la al treilea şi al patrulea neam”? (Ieşire 20,5; Deuteronom 5,9) Mai întâi, este cu putinţă a zice că nu este de obşte această hotărâre, nici nu s-a zis pentru toţi, ci numai pentru cei care au ieşit din Egipt. Apoi socoteşte şi înţelesul [noima] hotărârii, căci nu zice aceasta, anume că pentru cele ce au greşit părinţii se muncesc feciorii [se pedepsesc fii], ci că „păcatele părinţilor”, adică muncile [caznele, pedepsele] cele pentru păcate se vor da şi fiilor lor, ca acelora care pe cele asemenea le-au greşit. Căci, ca să nu socotească cei care au ieşit din Egipt căci chiar dacă mai  ele decât părinţii lor vor greşi, nu cu aceleaşi [pedepse] se vor munci [căzni], zice: „Nu va fi aşa, ci păcatele părinţilor, adică certările [ce li se cuvin lor] şi peste voi vor veni, pentru că nu v-aţi făcut mai buni, ci pe aceleaşi, ori şi mai rele aţi greşit”.

Iar dacă de multe ori vezi şi prunci răpindu-se [din viaţa aceasta], ca şi cum pentru pedepsirea părinţilor, să ştii însă că pentru iubirea de oameni, Dumnezeu mai înainte îi răpeşte pe ei din viaţă, ca nu cumva, trăind, să se facă mai răi decât părinţii, şi spre răul sufletelor lor sau şi al altor multora să vieţuiască. Dar, acestea adâncul dumnezeieştilor judecăţi întru sine le-a ascuns, iar noi, către cele care urmează de aici înainte, să purcedem.

9,3b-5: Ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (4) Trebuie să fac, până este ziuă, lucrărileCelui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. (5)Atât cât sunt în lume.

Lumină a lumii sunt.      

Iată iarăşi altă nedumerire, căci ar fi întrebat cineva: „Cum a zis [Domnul] aceasta: «ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu», căci omul [orb] a pătimit nedreptate fiind lipsit de lumină [vedere]? Dar, nu era cu putinţă ca, într-un alt chip [fel], «să se arate» acestea [«lucrurile lui Dumnezeu»]?” Şi, cu care nedreptate ai fost nedreptăţit, o, omule? „De lumină [vedere] lipsindu-mă”. Şi ce vătămare este dintru a fi lipsit de lumina cea simţită? Căci, dimpotrivă, mai vârtos [cu prisosinţă] i s-a făcut bine, fiindcă dimpreună cu vederea cea trupească s-a luminat şi la ochii sufletului, şi, astfel, spre bine i s-a întâmplat [i-a fost] lui orbirea, fiindcă prin vindecare L-a cunoscut pe „Soarele Dreptăţii” Cel adevărat . Deci, nu a fost nedreptăţit orbul, ci facere de bine a primit.

Apoi şi aceasta să ştii, tot cel care cerci [cercetezi, chibzuieşti] cele dumnezeieşti, că această părticică de cuvânt – „ca” – în Scriptură în multe locuri nu e pusa, ca să arate pricina [temeiul, cauza], ci întâmplarea [după cum s-a întâmplat], precum este cea de la David: „Ca să Te îndreptezi întru cuvintele Tale”(Psalm 50, 5). Căci, nu pentru aceasta a greşit David, ca Dumnezeu să se „îndrepteze”, ci dintru întâmplare [după cum s-a întâmplat] greşind el, a urmat de aici a se „îndrepta” Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu i-a dat lui atâtea, câte nu era vrednic să le primească, iar el a călcat porunca lui Dumnezeu şi ucidere a făcut peste preacurvie (2 Regi 11, 14-17, 27) şi împărăţia rău o a iconomisit, spre lepădarea de Dumnezeu, ce altceva urmează dintru cele întâmplate? Cu adevărat, numai aceasta: ca Dumnezeu, „judecându-Se” şi vorbind cu David, să se „îndrepteze” şi „biruitor” să Se arate, fiind osândit împăratul (Psalm 50,5). Căci, de Cel de la Care luase el împărăţia, de ale Aceluia legi s-a lepădat, pentru însăşi aceasta, anume că era împărat. Pentru că, de ar fi fost om de rând [simplu], n-ar fi putut ca acele două răutăţi [uciderea şi preacurvia] să le facă aşa de lesne. Vezi că aceasta, anume: „Ca să Te îndreptezi”, nu este pusă spre a arăta pricina [temeiul, cauza], ci întâmplarea [după cum s-a întâmplat]? Şi nenumărate [pilde, exemple] de acest fel vei afla şi la Apostolul [Pavel], precum şi în Epistola cea către Romani. Căci, „cele cunoscute ale lui Dumnezeu sunt adeverite între elini, ca să fie ei fără de răspuns” (Romani 1,20), mă­car că nu pentru aceasta a dat Dumnezeu elinilor cunoştinţa, „ca să fie ei fără de răspuns” când greşesc, pentru că El a dat-o ca ei să nu greşească; apoi, fiindcă au greşit, după cele ce s-au întâmplat, li s-a făcut lor cunoştinţa spre „a fi fără de răspuns” [îndreptăţire, apărare]. Şi iarăşi: „Legea a intrat ca să înmulţească greşeala” (Romani 5,20), măcar că nu pentru aceasta s-a dat, ci, ca îmi mult să se oprească păcatul. Dar, fiindcă nu au vrut să-l oprească pe acesta cei care au primit Legea, spre înmulţirea păcatului Ii s-a făcut lor Legea Pentru că lor li s-a socotit mai mult şi mai mare păcatul, pentru că şi Legea avându-o păcătuiau.

Aşadar şi aici, aceasta ce zice: „Ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu”, nu este pusă ca să arate pricina [temeiul, cauza], ci întâmplarea [după cum s-a întâmplat], căci din vindecarea orbului a urmat a fi slăvit Dumnezeu. Căci, precum de multe ori, un oarecare ziditor al unei casei a isprăvit o parte a ei, iar cealaltă a lăsat-o neisprăvită, ca dacă, oarecând, cineva nu-l va crede pe dânsul că el este cel care a zidit partea dintâi a casei, prin a zidi şi cealaltă parte ce este neisprăvită să poată să arate că el este meşterul şi al părţii care s-a zidit mai înainte, aşa şi Iisus, Dumnezeul nostru, mădularele cele vătămate vindecându-le şi aşezându-le întru [rânduiala, starea] cea după fire, arată că El este Făcătorul şi al celorlalte mădulare. Şi, zicând: „Ca să se arate slava [lucrurile] lui Dumnezeu” pentru Sine însuşi grăieşte, nu pentru Tatăl, căci slava Aceluia arătată era, iar a Sa trebuia să se arate – şi cum că El este Cel Care dintru început l-a făcut pe om. Şi, cu adevărat, nu mică slavă este aceasta, adică a se arăta că Acesta Care acum S-a arătat Om, l-a zidit întru început pe om, ca Acela Care este Dumnezeu, Şi cum că pentru Sine însuşi spune aceasta, ascultă-lepe cele care urmează, căci grăieşte apoi: „Mie Mi Se cade să lucrez lucrurile Celui Ce M-a trimis”. Zice: „Mie Mi se cade să Mă arăt pe Mine însumi şi să fac lucruri care pot să dovedească [arate] că le fac pe aceleaşi pe care şi Tatăl le face”. Vezi că nu a zis: „Acel fel de lucruri Mi Se cade şi Mie să lucrez, în ce fel face Tatăl”, ci zice: „înseşi acelea pe care le face Tatăl; căci «Mi Se cade Mie să lucrez» înseşi «lucrurile» acelea pe care le face «Cel Ce M-a trimis». Iar acestea Mi Se cade Mie să le lucrez «până este ziuă», adică până stă [rămâne, dăinuieşte] viaţa aceasta de acum şi pot să creadă întru Mine oamenii. Fiindcă «vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze», adică să creadă”, căci „lucru [lucrare]” credinţa o numeşte. In veacul cel ce va să fie, nimeni nu poate să creadă. Şi „ziuă” (loan 9, 4) este viaţa aceasta de acum, pentru că putem să lucrăm ca ziua – măcar că Pavel o numeşte pe aceasta „noapte” (Romani 13,12), atât pentru că nu se ştiu [cunosc] aici cei care ori bunătate, ori răutate lucrează, cât şi dintru asemănarea [compararea] ei cu lumina ce va să strălucească peste drepţi – iar „noapte” (loan 9,4) ceea ce va să fie, pentru că acolo nimeni nu poate să lucreze – măcar că Pavel „ziuă” o numeşte pe aceasta (Romani 13, 12), din pricina arătării luminii drepţilor şi descoperirii lucrurilor pe care fiecare le-a făcut în viaţă. Drept aceea, în veacul ce va să fie credinţă nu este, ci şi de voie, şi fără de voie, vor asculta [toţi se vor supune] (Filipeni 2,9-11).

„Aşadar «atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt», căci prin învăţătură şi [prin] arătarea minunilor luminez sufletele. Pentru aceasta, «Mi Se cade Mie» şi acum să luminez sufletele multora, prin a-1 vindeca pe orb şi a-i lumina lui luminile ochilor. Căci, de vreme ce «Lumină sunt», Mi Se cade Mie şi simţitor, şi duhovniceşte să luminez”.

9, 6-7: Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului18, (7) Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.    

„Acestea zicând” Iisus, n-a stătut [nu S-a oprit] numai la graiuri, ci şi lucrul l-a adăugit, căci „a scuipat jos” şi, făcând tină, „a uns ochii orbului”, arătând prin „tină” că El este Cel Care şi pe Adam, din tină l-a făcut. Căci a zice că „Eu sunt Cel Care l-am făcut pe Adam”, [lucru] greu [de primit] li se părea ascultătorilor, însă prin lucru [lucrare] arătându-se [adeverindu-se] aceasta, nu li se mai arăta [lucrul] împotrivă [de neprimit]. Pentru aceasta, a şi făcut din „tină” ochii, după chipul [felul] acela al zidi­rii [facerii], cu care şi pe Adam l-a zidit . Şi nu numai a formăluit [alcătuit] ochii şi nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul El l-a insuflat în Adam. Căci, nelucrând sufletul, măcar şi întreg de ar fi ochiul, nu va putea vedea vreodată.

Iar „scuipat” unelteşte [foloseşte, întrebuinţează] la vedere, ca – de vreme ce avea să-l trimită pe el la Siloam – să nu fie socotită minunea a fi dintru apa izvorului, ci să cunoaştem că puterea ceea ce a ieşit din gura Lui, aceea şi a formăluit [alcătuit] şi a deschis ochii Iui; pentru aceasta „a scuipat jos” şi din gură [din puterea gurii Sale] „a făcut tină”. Apoi, ca să nu socoteşti că minunea a fost a pământului, porunceşte orbului să se „spele”, ca să lepede cu adevărat tina. Iar unii zic că tina nu a căzut, ci s-a făcut ochi.

Şi îi porunceşte lui să meargă la „Siloam”. Mai întâi pentru ca să cunoaştem credinţa orbului şi cât era de ascultător, căci nu a gândit: „Dacă, cu adevărat, tina şi scuipatul sunt cele care îmi dau [dăruiesc, refac] mie ochii, ce trebuinţă am de Siloam, ori de a mă spăla?”, ci L-a ascultat pe Cel Care îi poruncea. Iar apoi, şi ca să astupe gura nemulţămitorilor iudei, căci trebuia să-l fi văzut mulţi pe orb mânjit cu tina la ochi şi să fi luat aminte la el cu de-adinsul, încât să nu poată zice ei pe urmă: „Acesta o fi, n-o fi acesta?” Iar, în al treilea rând, ca să Se arate pe Sine însuşi că nu este străin [înstrăinat, osebit] de Lege şi de Scriptura Veche, trimiţându-l la Siloam.

Dar pentru ce a adăugit Evanghelistul şi tâlcuirea „Siloamului”? Ca , să cunoşti şi că acolo l-a vindecat pe el Hristos şi că „Siloamul” era chip al lui Hristos. Căci precum Hristos este „Piatră” duhovnicească (1 Corinteni 2, aşa este şi „Siloam” duhovnicesc; şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântare se arăta cu oarecare repejune înfricoşată, aşa şi Venirea Domnului – ascunsă [tăinuită] fiind şi “ de îngeri neştiută – tot păcatul cu puterea Sa îl îneacă.

10, 4; Efeseni 2, 20), aşa este şi „Siloam” duhovnicesc; şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântare se arăta cu oarecare repejune înfricoşată, aşa şi Venirea Domnului – ascunsă [tăinuită] fiind şi “ de îngeri neştiută – tot păcatul cu puterea Sa îl îneacă.

9, 8-11: Iar vecinii şi cei ce-1 văzuseră mai înainte că era orb ziceau:Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? (9) Unii ziceau: El este. Alţii ziceau:Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. (10) Deci îi ziceau:Cum ţi s-au deschis ochii? (11) Acela a răspuns: Omul Care se numeşte lisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. 

Vecinii, spăimântându-se de acea preaslăvită minune, nu credeau.

Măcar că mergerea lui la Siloam, avându-şi ochii mânjiţi cu tină, pentru aceasta s-a făcut, ca mulţi să-l vadă pe el şi să nu tăgăduiască pe urmă, ca  şi cum nu l-ar cunoaşte, dar încă [aceia] nu cred.

Şi nu aşa de rând [simplu] însemnează Evanghelistul că era cerşetor [orbul], ci ca să arate iubirea de oameni cea nespusă a Domnului, anume că până şi la cei nebăgaţi în seamă se pleca, încât şi cerşetorii, cu multă purtare de grijă îi vindecă, pentru ca şi noi să ne învăţăm dintru aceasta să nu-i defăimăm pe cei mai mici.

Iar orbul, de orbirea cea mai de dinainte nefiindu-i ruşine şi nici de norod temându-se, mărturiseşte: „Eu sunt”, propovăduindu-L pe Făcă­torul de bine şi zicând: „«Un Om» oarecare «Ce se numeşte lisus»”. „Om” îl numeşte pe Domnul, fiindcă încă nu ştia nimic despre Dânsul, iar ceea ce a cunoscut atunci, aceea [şi] mărturiseşte.

Şi de unde îl cunoştea pe El că este lisus? Dintru grăirea [Mântuito­rului] cea către ucenici. Căci, fiindcă ucenicii îl întrebaseră pe Domnul pentru dânsul [pentru orb] şi El multe a vorbit cu dânşii – anume că „Mi Se cade Mie să lucrez lucrurile Celui Ce M-a trimis” şi că „Lumină alumii sunt” (loan 9, 4-5), iar unele ca acestea nimeni altul nu le învăţa [propovăduia] fără numai singur Iisus şi aceste graiuri adeseori le vor­bea – dintru acestea a cunoscut orbul, că anume iisus este.

Deci, cum că [Domnul] „a făcut tină şi i-a uns ochii”, din pipăire a cunoscut [orbul] şi a spus-o [mărturisit-o], iar cum că El „a scuipat” nu a spus, căci nu o ştia; pentru aceasta, ceea ce nu a ştiut, nici nu a adăugat, atâta era de adevărat [nemincinos] omul.

9,12-16: Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. (13) L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. (14) Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. (15) Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. (16) Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta24. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni25? Şi era dezbinare între ei.

Fiindcă Domnul, când vindeca şi făcea vreo minune, obişnuia a Se da în lături pentru neslavă [neiubirea de slavă], fiind întrebat orbul: „Unde este Acela?”, zice: „Nu ştiu”, adevărul spunându-l, cu adevărat şi întru aceasta Şi „l-au dus” pe el la farisei ca să-l întrebe mai aspru şi mai cu deamănuntul.

Şi însemnează Evanghelistul că „era sâmbătă”, ca să arate vicleşugul lor, căci voiau a apuca pricini [a prinde temeiuri] împotriva lui Hristos şi Il învinuiau [prihăneau] pe El pentru călcarea sâmbetei şi cu aceasta se ispiteau să întunece [umbrească] minunea. Pentru aceea, nici nu îl întreabă pe el: „Cum ai văzut?” ci: „Cum ţi-a deschis ţie ochii?” (loan 9,17, 27), prin toate clevetindu-L pe Domnul că a lucrat sâmbăta, silindu-1 ei pe orb să facă pomenire [să spună] că El a făcut tină sâmbăta.

Iar el, fiindcă vorbea către cei care de acum auziseră, nici de numele lui Iisus nu pomeneşte, nici ce a grăit Domnul către dânsul, ci numai că: „Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd”. Căci, trebuia să fi auzit fariseii şi de la cei care îl aduseseră pe orb la dânşii, care, poate, îl cleveteau pe Domnul şi ziceau: „Iată ce fel de lucruri face Iisus sâmbăta”.Şi se cade a vedea îndrăzneala orbului, cum şi cu fariseii, fără de sfială vorbeşte. Căci aceia „l-au adus” pe el ca, dintru frică, spăimântându-se, să tăgăduiască vindecarea Iar el, mai tare strigă: „Văd!”

Şi „ziceau unii dintre farisei”, dar nu toţi, ci cei mai aspri: „Acest om nu este de la Dumnezeu”, iar alţii ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă semne [minuni] ca acestea?” Vezi că cei mai mulţi dintru „semne [minuni]” se înmoaie? Iară aceşti farisei erau şi căpetenii, însă din semnul acesta se îmblânzesc şi dau cuvânt de răspuns pentru Dânsul, „şi era împărechere [dezbinare] între ei”. Această „împărechere [dezbinare]”, mai întâi întru norod s-a aţâţat [stârnit], căci unii ziceau că: „Amăgeşte norodul”, iar alţii că: „Nu” (loan 7, 32). Iar acum şi între căpetenii se aţâţă [stârneşte] „împărechere [dezbinare]”, şi iată mulţi dintre farisei, dez- binându-se de ceilalţi, sunt spre ajutor minunii. Dar, cu toate că s-au dezbinat, însă slab stau [stăruie, mărturisesc] pentru Hristos şi mai vârtos întru îndoială sunt şi îndoiţi [nehotărâţi] cu gândul, decât întăriţi. Căci, ascultă ce zic: „Cum poate un om păcătos să facă semne [minuni] ca acestea?” Vezi cât de slab stau [stăruie, mărturisesc] pentru Dânsul? Vezi şi vicleşugul celor care îl clevetesc, căci nu zic: „Acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că vindecă sâmbăta”, ci: „că nu păzeşte sâmbăta”, în sus şi jos aducând [vânturând] nu facerea de bine, ci dezlegarea zilei. Incă şi aceasta însemnează: căpeteniile sunt mai lenevoase decât norodul către lucrul cel bun. Căci, iată, norodul mai înainte s-a despărţit cu socotelile [socotinţele, cugetele], şi nu toţi se uneau [în cele privitoare] asupra lui Hristos, iar căpeteniile abia mai pe urmă au pătimit această lăudată „împărechere [dezbinare]”. Căci este şi „împărechere [dezbinare]” bună, precum şi Domnul zice: „Sabie am venit să pun [aduc] pe pământ” (Matei 20,34), cu adevărat, dezbinarea întru socoteli [socotinţe, cugete] pentru lucrul cel bun şi creştinătate.

9,17-19: Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?29 Iar el a zis că Prooroc este. (18) Dar iudeii nu au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. (19) Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb?

Deci cum vede el acum?

Care erau aceia ce îl întrebau pe orb: „Tu ce zici pentru Dânsul?” Din partea [fariseilor] celor cu bună cunoştinţă erau. Căci, de vreme ce au zis:

„Cum poate un om păcătos să facă semne [minuni] ca acestea?”, ca să nu se pară ei că în zadar sunt spre ajutor [spre ajutorare], pe cel care a primit facerea de bine, pe acela îl aduc martor, ca pe unul care a simţit puterea [dumnezeiască], ca să astupe gurile clevetitorilor. Căci, vezi, cum, cu bună cunoştinţă întreabă, căci nu au zis: „Tu ce zid pentru Dânsul: că a făcut tină, că nu a păzit sâmbăta?”, ci de minune pomenesc: „că ţi-a deschis ochii tăi”, ca şi cum, îndemnându-l şi pe cel vindecat să grăiască pentru Hristos cele cuviincioase. Căci îi aduc lui aminte şi îl îmboldesc [îndeamnă] pe el, zicând: ,,«Ţi-a deschis ţie ochii», ţi-a făcut ţie bine, de aceea dator eşti să-L vesteşti pe El”. Pentru aceasta, şi orbul mărturiseşte ceea ce putea atunci: că „nu este păcătos [Cel Ce m-a tămăduit], dde la Dumnezeu”, că „«Prooroc este», cu toate că alţii zic că «nu este de la Dumnezeu, pentru că nu păzeşte sâmbăta»”. Măcar că Hristos, cu un deget ungând tina, li se părea lor că strică sâmbăta, iar ei cu toată mâna dezlegând sâmbăta, ducând dobitoacele să le adape, ii se părea că sunt bine-credincioşi ).

Deci, împietriţii şi nesupuşii îi cheamă pe părinţii lui, vrând să-i bage în grija [îngrijorare, temere] şi prin aceasta să tăgăduiască orbirea fiului [lor]. Căci, după ce aceia nu au putut să astupe gura celui care a fost cunoscător al facerii de bine, pe părinţi îi îngrozesc, nădăjduind că aşa vor acoperi minunea. Deci, îi pun pe ei în mijloc şi, cu multă mânie fac întrebarea, iar mai vârtos [cu prisosinţă] cu mult vicleşug. Căci, nu au zis: „Acesta este fiul vostru care oarecând era orb?”, ci „despre care ziceţi că s-a născut orb”, ca şi cum ar fi zis: „pe care voi – cu adevărat, plăsmuind şi minţind – l-aţi făcut [l-aţi închipuit celorlalţi] că este orb şi pretutindenea aţi vestit cuvântul [acesta]”. Dar, o, spurcaţilor farisei, care părinte ar fi suferit [răbdat, îndurat] să mintă unele ca acestea despre fiul său?

Şi, cu acestea două îi strâmtorează pe părinţi şi îi silesc să-l tăgăduiască pe fiul lor, cu acestea ce le zic „despre care voi ziceţi” şi: „Cum dar acum vede?” Vezi, că ei ca şi cum părinţii mai înainte ar fi minţit că a fost orb fiul lor, aduc acest semn, anume că el vede pe urmă? Căci zic: „Ori aceasta este minciună, anume că «acum vede», ori aceea: «că s-a născut orb». Dar, cea dintâi este adevărată, pentru că el vede, aşadar, minciună este cea pe care voi aţi vestit-o, anume că mai înainte a fost orb”.

9, 20-23: Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. (21) Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii Iui, noi nu ştim. întrebaţi-l pe el; este în vârstă; ya vorbi singur despre sine. (22) Acestea le-au spus părinţii lui, pentru ci se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. (23) De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el.Trei întrebări au adus fariseii [înaintea] părinţilor orbului: dacă a fost – fiul lor, dacă s-a născut orb şi cum a văzut. Iar ei două – anume că este fiul lor şi că a fost orb – le mărturisesc, însă chipul vindecării neştiindu-l, nu-l adaugă.

Şi, într-adevăr, aceasta se face spre a fi mărturisit adevărul mai cu întărire [putere, adeverire], ca, singur, acela care a dobândit facerea de bine, care şi mai vrednic de credinţă [crezare] este, să mărturisească acestea Precum şi părinţii lui zic: „«Este în vârstă», căci, au doară, este prunc sau nu este de săvârşit [desăvârşit], ca să nu priceapă cum s-a vindecat?”

Iar părinţii lui au zis unele ca acestea, temându-se de farisei, atâta nu erau ei încă de săvârşit [desăvârşiţi], şi se aflau [arătau] mai fricoşi decât fiul lor. Căci acela stă martor neînspăimântat al adevărului, întru atâta s-a  luminat şi la ochii cei gânditori [sufleteşti].

9, 24-29: Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. (25) A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. (26) Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?       

(27) Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? (28) Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. (29) Noi ştim că Dumnezeu a vorbit Iui Moise, iar pe Acesta nu-L Ştim de unde este. Fiindcă părinţii au îndemnat că se cuvine să fie întrebat fiul lor, asu­pritorii fac aceasta şi îl aduc pe el în mijloc, nu ca să-l întrebe, ci ca să-l su­pună [silească] să-L clevetească pe Tămăduitorul. Căci aceea ce zic ei: „Dăslavă lui Dumnezeu”, aceasta înseamnă: „Mărturiseşte că Hristos nimic nu a lucrat întru tine” – pentru ca aceasta socotesc ei a fi „slavă a luj Dumnezeu”, a nu se mărturisi despre Iisus nici un lucru bun; căci zic ei: „Noi ştim că păcătos este”. Aşadar, cum de nu L-aţi vădit pe EI, când striga către voi zicând: „Cine din voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?” .

Iar orbul zice: „Dacă este păcătos, nu ştiu”, adică: „Nu cerc [cercetez, cumpănesc] eu aceasta acum şi nici nu hotărăsc [nu dau hotărâre]. Insă aceea o ştiu arătat [adeverit], că minune a făcut [a săvârşit] întru mine, Deci, însuşi lucrul acesta să se socotească [să aducă adeverire] şi hotărârea dintru el însuşi să fie adusă [pricinuită, izvorâtă]”.

Apoi, de vreme ce iarăşi îl întrebau pe el: „Ce ţi-a făcut?” – cu adevărat, asuprindu-L pe Mântuitorul pentru ungerea cu tină ce a făcut-o sâmbăta – a cunoscut omul că ei nu ca să se înveţe, ci ca să asuprească fac [pun] întrebarea, şi mai cu îmboldire [împungere] le răspunde lor: „Nici de cuvânt nu vă mai judec [socotesc] pe voi a fi vrednici, căci de multe ori grăind eu, nu aţi luat aminte”. Apoi, ceea ce mai vârtos [cu prisosinţă] putea să-i îmboldească [împungă] pe ei, aduce pe urmă: „Au doară şi voi voiţi să vă faceţi ucenici ai Lui?” Şi arată [prin aceasta] că el voieşte să fie ucenic al Lui. Şi batjocorindu-i şi râzând de ei, grăieşte lin acestea, care lucru este al unui suflet îndrăzneţ şi fără de temere şi căruia nu îi este grijă de turbarea [îniărâtarea] lor.

Iar ei spre ocara lui zic: „Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise”. Dar se vădesc că mint întru aceasta, căci de ar fi fost „ucenici ai lui Moise”, ar fi fost şi ai Iui Iisus, precum şi El însuşi le zicea lor: „Dacă aţi crede lui Moise, aţi crede şi Mie” . Şi nu au zis că „noi am auzit”, ci că „noi ştim că lui Moise a grăit Dumnezeu” – măcar că strămoşii lor le-au povestit acestea – zicând ei că adevărată ştiinţă [nemijlocită cunoştinţă] au întru cele ce din auzire le-au luat [căpătat], iar pe Acela, pe Care cu ochii îl vedeau făcând minuni şi-L auzeau grăind [lucruri] dumnezeieşti şi de Sus, pe Acesta „amăgitor” îl numeau (Ioan 7, 12). Vezi nesocoteală [nesocotinţă, nebunie], făcută din răutatea lor!

9,30-33: A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta sta minunea că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. (31) Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. (32) Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. (33) De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.Zice orbul: „Voi, o, iudeilor, nu-L primiţi pe Cel Care m-a vindecat pe mine, fiindcă «nu-L ştiţi pe El de unde este». Iar eu zic că dintru aceasta mai mult «este minunat», căci El, nefiind om dintre cei vestiţi la voi şi nici dintre cei slăviţi, poate unele ca acestea; pentru aceasta, arătat [adeverit] este dinspre toate părţile că El este al oarecărei [vreunei] puteri mai mari şi de nici un ajutor omenesc nu are trebuinţă. Apoi, fiindcă apucaseră mai înainte oarecare dintr-înşii şi ziseseră: „Cum poate un om păcătos să facă semne [minuni] ca acestea?” (loan 9,16), pentru aceea şi judecata [soco­tinţa] acelora o ia şi le aduce aminte de cuvintele lor. Căci zice: „Toţi «ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă»”.

Ia seama aici, cum nu numai fără de păcate zice că este Domnul, ci îl arată pe El că şi foarte plăcut îi este lui Dumnezeu şi toate cele care sunt ale Lui Ie face, prin graiul ce îl spune: „Dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui”.

Apoi, fiindcă îi cunoştea pe ei că voiau să întunece [să defăimeze] minunea, fiind el plin de multă pricepere, propovăduieşte facerea de bine, zicând: „«De n-ar fi fost Acesta de la Dumnezeu», n-ar fi făcut o atât de mare minune, în ce fel nimenea din cei «din veac» [nu au săvârşit]. Căci, poate, au fost deschişi ochi ai vreunor orbi, însă nu orbi din naştere, ci dintru oarecare patimă iar aceasta care acum s-a făcut este străină [nemaiauzită]. Aşadar, arătat [adeverit] este că mai mare decât oamenii este Cel Care a săvârşit o minune atâta de mare”.

Dar întreabă vreunii o întrebare rece şi izvorâtoare de amăgire: „Cum a zis «că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi», de vreme ce, atunci când se roagă să li se ierte păcatele, îi aude [Domnul], căci Iubitor de oameni este? Aşadar, ce este aceasta, care aici grăieşte «că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi»?” Cu adevărat, la unele ca acestea trebuia [se cuvenea] a nici nu răspunde. Insă vom zice că „a-i asculta Dumnezeu pe păcătoşi”, aceasta înseamnă: Dumnezeu nu dă păcătoşilor să facă semne [minuni], căci „nu locuieşte [sălăşluieşte]” Duhul lui Dumnezeu „în trup supus păcatelor”« (înţelepciune 1,4). Dar, când cer iertarea păcatelor după adevăr şi din inimă „îi ascultă Dumnezeu”, nu ca pe nişte „păcătoşi”, ci ca pe aceia care se pocăiesc. Căci, îndată ce cer iertare, s-au şi mutat dintru rânduiala pâcătoşilor, întru a celor care se pocăiesc. Aşadar, cu cuviinţă s-a zis că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi”, pentru că nici nu dă păcătoşilor darul semnelor [facerii minunilor]. Căci, cum îi va „asculta” pe cei care, şi de ar cere vreodată ceva de acest fel, îi urăşte, ca pe aceia care le fac ale lor. pe cele care nicidecum nu li se cuvin? Iar, de îi şi „ascultă” când cer iertare, nu-i ascultă ca pe nişte „păcătoşi”, ci ca pe aceia care se pocăiesc.

Şi ia aminte cum a zis: „că de este cineva cinstitor de Dumnezeu” şi a adăugit: „şi face voia Lui” – că mulţi sunt cinstitori de Dumnezeu, însă voia lui Dumnezeu nu o fac [împlinesc]. însă se cuvine amândouă să fie: şi cinstire de Dumnezeu şi împlinire a voii lui Dumnezeu – adică credinţă şi lucruri, sau precum Pavel numeşte: „credinţă şi bună ştiinţă” (1 Tîmotei 1, 19), iar mai pe scurt să zic: videnie şi lucrare [făptuire]. Căci, cu adevărat, atunci este vie credinţa, când are şi lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, dintru care ştiinţa [cunoştinţa, cugetarea] cea bună se face [alcătuieşte]; precum din lucrurile cele rele, ştiinţa [cunoştinţa, cugetarea] cea rea. Şi pe potrivă [reciproc], lucrurile atunci sunt vii, când au şi credinţă, iar despărţindu-se unele de altele, „sunt moarte”, după cum s-a zis: „Credinţa fără de lucruri [fapte] este moartă”, precum sunt şi lucrurile fără de credinţă .                .

Incă vezi şi cum adevărul îi dă [dăruieşte] cerşetorului a grăi cu îndrăzneală – celui care nu era vrednic de nici un cuvânt – şi-i mustră pe cei care la iudei erau mari şi cinstiţi; aşa de mare este puterea acestuia [a adevărului], precum [pe potrivă] şi neputinţa şi neîndrăzneala [neîndrăznirea] minciunii, 9, 34-38: Au răspuns şi i-au zis: In păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afara. (35) Şi a auzit lisus că l-au dat afară. Şi, gâsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? (36) EI a răspuns şi a – zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? (37) Şi a zis lisus: L-ai şi văzut! Şi Cel Ce vorbeşte49 cu tine Acela este. (38) Iar el a zis: Cred, Doamne Şi s-a închinat Lui.     

Atâta [vreme] cât nădăjduiau că omul va grăi cele ce ar fi spre harul [hatârul, placul] lor, îl cheamă pe el şi îl întreabă – şi nu o [singură] dată . au făcut aceasta [fariseii]. Iar după ce din răspunsuri l-au cunoscut pe el că nu cugetă cele ale lor, ci adevărului face har [priinţă], îl ocărăsc pe el, ca şi cum s-ar fi născut „întru păcate”, fără de socotinţă – cu adevărat – adu- cându-i lui înainte orbirea şi socotindu-l ca pe un osândit, care mai înainte de naştere a fost osândit a se naşte orb, [lucru] care nu avea cuvânt [de îndreptăţire]. Şi, fiii minciunii „îl gonesc pe el afară” din templu, ca pe un mărturisitor al adevărului.

Dar, vezi folosul: a fost izgonit din templu şi îndată „l-a aflat pe el” Stăpânul templului; a fost necinstit pentru părerea pentru Hristos şi s-a cinstit cu cunoştinţa Fiului lui Dumnezeu. Căci, zice că lisus „l-a aflat pe el”, ca şi cum într-adins, pentru aceasta, ar fi venit, ca să-l mângâie pe el, precum un Punător [Dătător, Rânduitor] de nevoinţă pe un nevoitor, care mult s-a ostenit şi s-a încununat primindu-L. Şi ce zice [Domnul]? „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Ce este aceasta? După atâta grăire împotrivă către iudei şi după atâtea vorbe, îl întreabă: „Crezi?”, [Domnul] nu neştiind face aceasta, ci cunoscut vrând să Se facă pe Sine însuşi orbului. Căci, fiindcă orbul nu-L văzuse nicidecum pe El după vindecare – căci cum ar fi putut să-L vadă, dacă de iudei, câinii cei răi, Se ferea într-o parte şi în alta? pentru aceasta îi întreabă acum pe el, ca de va întreba la rândul Iui: „Şl cine este Fiul lui Dumnezeu?”, prin urmare, să i Se arate [descopere] pe Sine însuşi. încă, totodată, îi arată lui [Domnul] că mult cinsteşte credinţa iui şi grăieşte, ca şi cum unele ca acestea ar fi zis: „M-a ocărât pe Mine – atâta norod, însă nici o grijă nu-Mi este Mie de ei, ci numai de una îmi este grijă: să crezi tu”. Iar el a răspuns: „«Dar cine este Doamne», Fiul lui Dumnezeu”. A grăit cuvânt al unui suflet ce pofteşte [jinduieşte, râvneşte], Iar Domnul zice: „L-ai şi văzut! Şi Cel Care grăieşte cu tine Acela este”. Nu a zis: „Eu sunt Cel Ce te-am vindecat pe tine, Cel Ce ţi-am zis ţie: Mergi de te spală”, ci întâi a grăit ascuns [tainic] şi nelămurit: „L-ai şi văzut”. Apoi, şi mai arătat: „Şi Cel Care grăieşte cu tine Acela este”. Şi se vede că Domnul într-adins a zis: „L-ai şi văzut”, ca să-l aducă pe el – cu adevărat – întru pomenirea vindecării şi cum că de la Dânsul a luat puterea de a vedea Iar acela îndată crede şi lucru [făptuire] de credinţă fierbinte şi adevărata arata, închinându-se şi încredinţând cuvântul cu lucrul, slăvindu-L pe El, ca pe Acela Care este Dumnezeu. Căci, era legiuit ca numai Iui Dumnezeu a I se aduce închinăciunea [închinarea] .

Insă înţelege minunea aceasta cum că s-a împlinit şi gânditor. Căci „orb” era sau, îndeobşte, tot omul „din naştere” , adică dintru a fi sub naştere [supus naşterii], cu care, într-adevăr, şi stricăciunea dim­preună este înjugată, căci de când vinovaţi morţii ne-am făcut şi prin naşterea cea pătimaşă ne-am osândit a creşte, de atunci un oarecarele nor gros şi o „haină de piele” – precum zic sfinţitele cuvinte-  s-a întins peste ochii noştri cei gânditori [duhovniceşti]; sau, „orb” era şi noro­dul păgânilor, căci şi acesta, „din naştere” era orb, precum au fost elinii, fiindcă îi făceau dumnezei pe cele [care] supuse naşterii şi stricăciunii, orbindu-se, după [cum este] ceea ce zice: „Intunecatu-s-a neînţelegătoarea lor inimă (Romani 1, 21). întru acest fel erau şi magii perşilor, la naşteri şi la vrăjile cele pentru naştere cheltuindu-şi viaţa lor. Aşadar, pe acest „orb” - ori îndeobşte pe tot omul, ori pe norodul cel păgânesc – „l-a văzut Iisus” (Ioan 9,1). Căci, de vreme, ce acela nu putea să-L vadă pe Ziditorul, El însuşi „pentru milostivirile milei, ne-a cercetat pe noi Răsăritul din înălţime [de Sus]”

Şi cum „l-a văzut” Domnul [pe acest „orb”]? „Trecând”, adică nu în Cer fiind, ci „trecând” - după cuvintele deşertării [chenozei] - şi, precum zice Proorocul, „din Cer plecându-Se şi privind peste toţi fiii oamenilor”, încă şi întru alt chip „trecând”, pe norodul cel păgânesc „l-a văzut”, adică nu venind într-adins la dânşii, căci la „oile cele rătăcite ale casei lui Israil” a venit . Apoi, ca în treacăt fiind pe cale, a făcut [Domnul] cercetare norodului celui care şedea intru întunericul necunoştinţei celei covârşitoare . Şi cum vindecă orbirea? „Scuipând jos” şi „făcând tină” . Căci, acela care crede că, Cuvântul – „ca picătura ce picură [cade] pe pământ- S-a pogorât în Sfânta Fecioară, acesta se „unge” la „ochii” cei gânditori cu „tina” cea din „scuipat” şi din pământ, adică, cu Cel Unul Hristos, Care este din Dumnezeire – al Cărei semn [simbol] este „pi­cătura” şi „scuipatul” – şi din omenire- al cărei semn [simbol] e „pământul”, dintru care este trupul Domnului.

Dar, oare, plinătatea sănătăţii stă [rămâne] numai întru a crede? Nu, ci este de trebuinţă a veni şi la „Siloam” (loan 9, 7), la izvorul Botezului, şi a se boteza întru Cel „trimis”, adică „întru Hristos”, căci câţi ne-am botezat duhovniceşte, „întru Hristos ne-am botezat” (Romani 6, 3). Iar, după ce se va boteza cineva, va cădea şi în ispite. Căci poate va fi „dus” (loan 9,13) la împăraţi şi la domni pentru Cel Care l-a vindecat pe el. Deci, trebuieşte să fie întărit şi să stea neclătit [nezdruncinat, statornic] întru mărturisire şi să nu se lepede dintru frică ci, de ar urma trebuinţă, şi izgonit şi lepădat din sobor să fie (loan 9, 22), după cuvântul care zice: „Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „din soboare vă vor goni [scoate] pe voi” (loan 16, 2).

Iar, dacă oamenii, pizmuind adevărului, îl vor şi scoate „afară” (loan 9,34) pe cel ce mărturiseşte şi îl vor goni din cele sfinte şi cinstite ale lor – zic, din bogăţie şi din slavă – îl va „afla” lisus pe el (loan 9, 35) şi atunci, când de vrăjmaşi va fi necinstit, mai vârtos [cu prisosinţă] de Hristos va fi cinstit cu cunoştinţa şi cu cea mai adevărată [deplină] credinţă, căci atunci se va „închina” mai vârtos [cu covârşire] lui Hristos (loan 9, 38), Celuia Care se vede [a fi] „Om” (loan 9, 11), însă este şi „Fiul lui Dumnezeu” (loan 9, 35). Căci nu este unul Fiul lui Dumnezeu şi altul Cel [născut] din Mana – pentru că această păgânătate este a lui Nestorie ci unul şi acelaşi este „Fiul lui Dumnezeu”  şi „Fiul Omului” . Căci vezi cum Domnul, fiindcă acela care odată era orb a zis: „Dar cine este Fiul lui Dumnezeu, ca să cred în El?”, îi spune: „L-ai şi văzut! Şi Cel Ce grăieşte cu tine Acela este”. Aşadar, Cine era Cel Care „grăia”? Arătat este, cu adevărat, că Acela, Care S-a născut din Maria, însă Acelaşi este şi Fiul lui Dumnezeu. Aşadar, nu este unul şi altul [două persoane]. Cu adevărat, pentru aceasta şi Născătoarea de Dumnezeu este Sfânta Maria, ca una care L-a născut pe Fiul Iui Dumnezeu Care „trup S-a făcut” , nedespărţit fiind şi Unul Cel îndoit [în firi], Care este Hristos Domnul.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>