Duminica Samarinencei – Tâlcuirea Sfântului Teofilact

6976_p18o55s8qt1oi71fjj41h1kmjatca

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Şi era acolo fântâna lui Iacov.

Cu cuviinta este sa spunem de unde se trag samarinenii si de unde au primit numirea aceasta.”Somor[Semer]” se numea muntele, de la cel care il avusese pe el, dupa cum si Isaia zice: “Capitala lui Efraim este Somor [Samaria].Iar cei care locuiau la poalele muntelui, nu samarineni se numeau mai inainte, ci israiliteni.Iar, dup ace au gresit lui Dumnezeu, au fost dati pentru multa vreme sub stapanirea asirienilor; iar, mai pe urma, venind asirienii asupra lor, fiindca asirienii cugetasera a se razvrati, i-au robit pe ei si nu i-au mai lasat sa ramana in acel loc, banuindu-le ca iarasi se vor rascula.Asadar, pe acestia, la babilonieini si la medieni i-a stramutat, iar de acolo, aducand neamuri din multe locuri, i-a salasluit apoi in Samaria.Deci, dup ace s-au facut acestea, vrand Dumnezeu sa arate barbarilor ca nu pentru neputinta, ci pentru pacatuire li i-a dat lor pe iudei, sloboade Domnul leii asupra barbarilor care se mutasera cu salasluirea in Samaria, care, lei, indeobste ii omorau pe aceia.Vestindu-se aceasta imparatului, el i-a chemat pe oarecare batrani iudei dintre cei robiti si i-a intrebat ce s-ar cuveni sa faca, incat sa nu ii mai vatame leii pe barbarii cei din Samaria.Iar ei i-au spus ca Dumnezeul lui Israil cauta peste locul Acela si nu sufera sa locuiasca acolo cei care nu cunosc cele legiuite ale Lui.Asadar, daca le poarta de grija barbarilor celor de acolo, sa trimita preoti iudei, care ii vor invata pe barbari cele legiuite ale lui Dumnezeu, si asa se va imblanzi Dumnezeu.Imparatul se pleca lor si trimise un preot, ca sa-I invete Legea lui Dumnezeu pe barbarii cei din Samaria.Iar acestia nu aau primit toate cartile cele dumnezeiesti, ci numai pe cele cinci ale lui Moise: Facerea, Iesirea,Leviticul,Numerii si Deuteronomul.

Inca, nici de necredinta nu s-au departat de savarsit [desavarsit], iar mai pe urma, dupa cativa ani,s-au departat de idoli si-L cinsteau pe Dumnezeu.

Asadar, iudeii, dupa ce s-au intors din robie, pururea ii zavistuiau pe acestia, pe cei care erau asirieni de neam, si  de la   muntele”Somor[Semer]”,”samarineni” ii numeu pe dansii.Iar ei [samarinenii] se numeau ei insisi stranepoti ai lui Avraam si ai lui Iacov, caci si Avraam a fost haldeu, iar pe Iacov, pentru fantana cea de acolo, il socoteau de al lor.Deci, iudeii, dimpreuna cu toate celelalte neamuri,si pe acestia ii urau.Pentru aceasta, si pe Domnul [Hristos] ocarandu-L , Ii ziceau: “Samarinean esti”.Inca si El le zicea ucenicilor:”In vreo cetate de samarineni sa nu intrati”.

Dar, pentru care pricina, Evanghelistul graieste cu de-amanuntul pentru “locul lui Iacov” si pentru “fantana”?Mai intai, ca atunci can vei auzi pe femeie [samarineanca], zican ca “Iacov,parintele nostrum ne-a dat aceasta fantana”, sa nu te miri.Caci acel loc era Sichemul unde feciorii lui Iacov,Simeon si Levi, pentru sora lor, Dina,a fost siluita de stapanitorul sichemitenilor, au facut acea cumplita ucidere.Apoi, dintru a ne spune Evanghelistul noua cele pentru” loc” si pentru “fantana”, ina si aceasta ne invatam,anume ca lepadarea iudeilor s-a facut de demult, din pricina pacatelor lor, si, dupa ce ei au gresit lui Dumnezeu, cei de alt neam au stapanit locurile.Si cele pe care Patriarhii le-au dobandit pentru credinta cea intru Hristos,pe aceia ei pentru necredinta le-au pierdut.Drept aceea,nu este nici un lucru de mirare nici acum,daca cei de alt neam,in locul iudeilor,au intrat intru Imparatia Cerurilor.Iar locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif se numea Sichem.Caci, dupa ce feciorii lui Iacov i-au pierdut [ucis] pe sichemiteni si au pustiit cetatea, pe aceasta care a fost pustiita, tatal lor a dat-o spre mostenire lui iosif.

Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.

Zicand Evanghelistul ca Domnul S-a “ostenit” de calatorie, ne arata noua mai intai nemandria si neaverea Lui, caci nu intrebuinta dobitoace in calatorie, ci pe jos umbla,invatandu-ne sip e noi a nu avea trebuinta de multe; apoi [ne arata Evanghelistul]ca umbla Domnul cu osardie si nu cu lenevire, dintru care ne invatam casi noi cu osardie si cu silinta sa facem lucrul lui Dumnezeu.

Iar aceea ce zice: “sedea asa”, arata ca, de rand [simplu] si cum s-a intamplat si nu pe scaun, ci asa,orsicum, odihnindu-Si [Domnul] trupul pe pamant si racorindu-l pe el “langa fantana”.Apoi adduce si alta pricina pentru care “a sezut” El “langa fantana”, anume ca era in amiaza, cand soarele arde, caci zice:”si era ca la al saselea ceas”.Drept aceea, si dintru arsita vremii avea trebuinta de odihna, si de racorire.

Inca si in alt chip [intelegere]:ca nu cumva cineva sa-L prihaneasca pe Domnul ca ucenicii Sai poruncindu-le: “in calea paganilor sa nu mergeti”,El vine la samarineni, pentru aceasta zice ca sedearea la locul acela s-a  facut din pricina ostenelii si ca vorbirea cea cu femeia avea pricina binecuvantata – setea.Caci, dupa cum ii este indeobste firii omenesti, Domnul inseta si avea trebuinta de a bea.Si, cerand El apa, femeia graieste cu Dansul cuvant de suflet iubitor de invatatura. De aceea, oare ce se cuvenea sa faca [Domnul]?Sa o goneasca [alunge] pe femeie,care era atata de iubitoare de invatatura si inseta a le auzi pe acelea pentru care nu se dumirea?Sa nu fie!Nu este acest lucru al iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Vezi inca si dintru aceasta smarenia Domnului: ramane Singur pe cale,”ucenicii” fiind dusi “in cetate ca sa cumpere merinde”; caci intra-atata nu aveau ei nici o grija de pantece, incat in vremea intru care mai toti si dorm,dup ace au pranzit, ei “cumpara merinde”-adica numai paine-ca si noi sa invatam sa nu ne grijim de multe feluri de bucate.

Vezi inca si marturia Evanghelistului, caci nu a zis cu hotarnicire “era al saselea ceas”,ci ca sa nu cada dintru adevar a spus “ca la al saselea ceas” intarit [adeverit] facand cuvantul.

Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.

Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?

De la chipul cel din afara si, poate, dintru imbracaminte si din restul infatisarii trupului si de la insusi felul graiului, samarineanca a asemuit [a socotit, a priceput] ca iudeu este Domnul, pentru aceasta si zice catre El: “Cum tu care esti iudeu?” si celelalte [ce urmeaza].

Si vezi , cat era de cu luare-aminte femeia, caci de se cuvenea a se pazi [feri], Domnului I se cuvenea [ a Se pazi, ca un iudeu], nu ei.Caci nu a zis ca samarinenii nu au amestec cu iudeii, ci ca iudeii pe samarinenei nu-I primesc.Insa femeia nici asa nu tace, ci socotind ca Domnul face lucru impotriva Legii, indrepteaza cee ace nu se face dupa Lege.Iar Hristos nu Se descopera pe Sine, pana nu se va arata mai inainte fapta cea buna a femeii.Iar dupa ce s-a adeverit fapta cea buna a femeii si cat este ea de cu luare-aminte si de cercatoare cu de-amanuntul, atunci, de aici [de acum], incepe Domnul sa vorbeasca cu dansa cele mai inalte.

Caci: “Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu”, adica:” De ai fi stiut , ce daruieste Dumnezeu si cum ca vesnice si nestricacioase [sunt acestea], si de M-ai fi stiut si pe Mine,cum ca Dumnezeu fiind, pot a-ti da tie acestea,<tu ai fi cerut> si ai fi luat <apa vie>.”

Iar darul [harul] Sfantului Duh “apa” il spune a fi, pentru ca si curateste si multa racorire da celor care il primesc.Iar “apa” nu statatoare precum sunt cele de prin lacuri si puturi puturoase si stricate, ci “vie”, adica izvoratoare, izbucnitoare, miscatoare.Caci darul Duhului pururea miscator catre lucrul cel bun il face pe suflet, “suisuri” pururea punand el,adica sufletul.Acest fel de “apa” a baut [Apostolul]  Pavel, “vie” si pururea miscatoare, fiindca pe cele dinapoi le uita sis pre cele dinainte tindea.

Si ii zice lui femeia:”Doamne”.Vezi cum indata s-a departat de socoteala cea de rand [simpla] si multa cinste ii da Lui, “Domn” numindu-L?Insa nu a ajuns ea la adancul graiurilor lui Hristos, ci, intr-un fel graieste Acela, si altfel intelege ea cele despre “apa”.
Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?

Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.

Parinte” al ei il face pe Iacov, in neamul cel bun al iudeilor infingandu-se pe sine [samarineanca].Insa, vezi si priceperea [iscusinta ] femeii, cum indata de osebirea apelor socoteste si deosebirea acelora care le dau pe acestea.Caci zice:”Daca apa de acest fel vei da, cu adevarat esti mai mare decat Iacov,cel care ne-a dat noua apa aceasta”.Iar ceea ce zice:”si el insusi a baut din ea”,este lauda a dulcetii [bunatatii ] apei, caci atat de mult ii placea izvorul acesta Patriarhului, incat “si el insusu a baut si fii lui”.Iar aceea, ca din ea “au baut si dobitoacele [turmele] lui” este adeverire a indestularii apei, caci zice:”Nu numai ca este dulce [buna] apa – si atata de dulce [buna], incat si Iacov bea dintr-ansa-,ci si multa-si atata de multa, incat era indestulatoare si multimii dobitoacelor Patriarhului.”

Iar dupa ce a zis femeia:”Nu cumva esti Tu mai mare decat Parintele nostru?”,Domnul nu zice aratat , anume ca:”Asa e cu adevarat sunt mai mare”, ca sa nu se para ca Se trufeste, caci inca nu daduse vreo aratare[adeverire] a puterii Sale.Iar prin cele ce spune , aceasta arata:”Cel care va bea din apa aceasta, va inseta, iar cel care va bea dintru apa Mea, nu va inseta.Pentru aceea,daca te minunezi de Iacov,care a dat apa aceasta, cu mult mai vartos trebuie sa te minunezi de Mine, Care dau apa cea care este mult mai buna.Caci, ceea ce dau Eu, izvor de apa se face, care pururea si totdeauna se inmulteste.”Caci Sfintii nu atat cat primesc de la Dumnezeu, atata si pazesc [marginesc] pana in sfarsit, ci numai seminte si incepaturi ale lucrului cel bun primesc prin dar, apoi mai cheltuiesc si ei si le cresc, lucru pe care il arata Domnul si prin pilda talantilor si prin casa de oaspeti.Caci acela care a luat “doi talanti”, a castigat “altii doi” prin lucrare.Si gazdei celeia care a primit pe cel ranit de talhari, I Se fagaduieste Domnul : “ce vei mai cheltui de la tine, Eu iti voi da”.

Asadar,pe aceasta si aici o insemneaza [Domnul]:”Dau cu adevarat “apa”[vie] celui care insetoseaza, dar aceea pe care o dau Eu nu ramane atata, ci se rervarsa “si se face izvor”.Domnul i-a dat lui Pavel putina “apa”- invataturile lui Anania -,insa Pavel ,pe acea putina “apa” a invataturilor Ananiei,”izvor” o a aratat,incat de la Ierusalim si pana in Iliric au ajuns curgerile acestul “izvor”.

Dar,femeia cum se afla oara catre acestea ? Cu adevarat, inca cu intelegere de rand[simpla],caci socoteste ca graiurile[Domnului] sunt pentru apa simtita.Insa arata ea si o oarecare sporire,caci mai inainte nu se dumirea-fiindca graia:”De unde ai apa vie?”(Ioan 4,11)-,iar acum,fara de indoiala primind cuvantul,zice:”Da-mi aceasta apa”.

Si se para ca aceasta femeie este mai priceputa[mai cu iscusinta]decat Nicodim.Caci acela,nenumarate [lucruri] de acest fel auzind,zicea:”Cum pot sa fie acestea?”(Ioan 3,9),iar aceasta incepe acum a trece cu vederea chiar si fantana lui Iacov.Caci spunea:”De ai acest fel de apa,da-mi si nu voi mai veni aici sa scot”.Vezi cum ea L-a ales mai mult pe Domnul decat pe Iacov?

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este

locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim,“Mergi şi cheamă pe bărbatul tău”- caci fiindca o vedea pe dansa ca sta cu hotarare ca sa ia si Il silea pe El ca sa-I dea ,il zice Domnul:”Cheama pe barbatul tau”,ca si cum ar fi aratat ca :”Se cuvine ca si acela sa fie partas cu tine darului acestuia al Meu”.

Iar aceea,sarguindu-se a se tainui,cat si a lua[apa cea vie] zice:”N-am barbat”.Iar de aici Domnul,descorerindu-Si prin prorocie,puterea Sa sip e cei mai dinainte ai ei barbati ii numara  si pe cel care acum se tainuia,il vadeste.

Dar,oare,nu i-a cazut ei greu auzind acestea? Sau ,oare,L-a lasat pe El si a fugit ?Nicidecum.Ci ,mai vartos[cu prisosinta]minunandu-se si staruind mai mult,zice:”Doamne vad ca Tu esti proroc”.Si pentru dogme[invataturi]dumnezeiesti il intreaba pe Dansul,nu pentru lucruri ale vietii acesteia-adica pentru sanatatea trupului,sau pentru bani- atata de iubitor de intelepciune si de plecat catre fapta cea buna avea sufletul.

“Asadar cum este? Parintii nostri in muntele acesta s-au inchinat”-iar acestea le spunea ea pentru Avraam,caci intru acel munte se zicea sa-I fi adus el pe Isaac spre jertfa-deci ,cum voi ziceti ca in Ierusalim se cade a se inchina?”Vazut-ai cum s-a facut ea mai inalta[cu intelegerea]?Caci acea care cu putin mai inainte se ingrijea de a nu fi suparata de sete,acum intreaba pentru dogme[invataturi].

Pentru aceasta si Hristos,vazand priceperea[iscusinta]femeii,aceasta nedumerire a ei n-o dezleaga,pentru ca nu era de nevoie,ci alta dogma mai mare ii descopera,pe care nici lui Nicodim,nici lui Natanail nu i-a descoperit-o.Caci zice:”Va veni vremea,cand nici in ierusalim,nici aici,nu va veti inchina lui Dumnezeu.Caci tu, te silesti sa le arati pe ale samarinenilor mai cinstite decat pe cele ale iudeilor,iar Eu iti zic tie,ca nici acestea,nici acelea nu sunt de cinste,ci o alta oarecare asezare[randuiala]va fi mai buna decat amandoua acestea.Insa si asa,pe iudei mai cinstiti decat voi,samarinenii,ii arat.Caci voi,samarinenii,”va inchinati caruia nu stiti” iar noi iudeii “Caruia stim”.Si El se numara dimpreuna cu iudeii,pentru ca graieste dupa a femeii parere,caci ea il socotea pe Dansul ca un proroc iudeu,si pentru aceasta zice Domnul”Noi ne inchinam”.

Dar ,cum “nu stiau”samarinenii,”caruia”se inchinau?.Tocmai fiindca socoteau ei ca Dumnezeu poate fi cuprins intr-un loc.Din aceasta pricina si in vremea cand cand ii mancau pe ei leii-precum mai sus s-a zis-trimitand,au vestit imparatului asirienilor ca Dumnezeul locului aceluia nu-i primeste pe dansii.Drept aceea,au si ramas pentru multa vreme,cinstindu-I pe idoli,iar nu pe insusi Dumnezeu.Iar iudeii erau slobozi de aceasta socotinta[cugetare],si Dumnezeu al tuturor pe dansul Il stiau,cu toate ca,nu toti.

Pentru că mântuirea din iudei este.

Îndoită înţelegere [două înţelesuri] ne dă nouă acest cuvânt: ori că în lume bunătăţile au fost [au venit] de la „iudei” – „Căci a-L şti pe Dumnezeu şi a-i defăima pe idoli, de acolo a avut începutul [începătura], precum şi toate celelalte dogme [învăţături]; încă şi însăşi această închinăciune a voastră a samarinenilor, cu toate că nu drept [se săvârşeşte], de la «iudei» şi-a avut începutul” -, ori „mântuire” numeşte Domnul Venirea Sa, Care „din iudei a fost”.

Încă este cu putinţă şi pe însuşi Domnul a-L înţelege „mântuire”, Care a fost „din iudei”, după trup.

Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.  Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.   

„Cu toate că noi, iudeii, cu chipul [felul] închinării vă întrecem pe voi, samarinenii, însă şi cele ale iudeilor sfârşit vor avea [se vor sfârşi] de acum. Căci, nu numai locurile se vor schimba, ci şi chipul [felul] slujirii lui Dumnezeu. Şi acestea lângă uşi au sosit şi acum sunt [se fac], pentru că nu multă vreme vor zăbovi”, precum [sunt] cele care s-au zis de Prooroci.

Iar „adevăraţi închinători” îi numeşte pe cei care după legea [rându- iala] Lui petrec, care nu într-un loc îl hotărnicesc pe Dumnezeu, precum samarinenii, sau nu cu slujbă trupească îi slujesc Lui, precum iudeii, ci „cu duhul şi cu adevărul”, adică prin suflet, prin curăţirea minţii. Căci, fiindcă „duh este Dumnezeu”, adică fără de trup, nu se cade să I se închine Lui trupeşte, ci „cu duhul”, adică cu sufletul. Căci aceasta înseamnă „cu duhul”, pentru că şi duh şi fără de trup este sufletul.

Dar, fiindcă mulţi se par că I se închină Lui cu sufletul, însă nu au socoteală [cugetare] dreaptă pentru Dânsul – precum ereticii pentru aceasta a adăugat: „şi cu adevărul”. Căci se cade şi cu mintea a se închina lui Dumnezeu, dar şi a avea socoteală [cugetare] adevărată pentru Dânsul.

Şi, poate, va zice cineva că pe cele două părţi ale filosofiei noastre le însemnează [arată] aici – lucrarea şi videnia [vederea dumnezeiască] – prin cele două: „cu duhul şi cu adevărul”. Adică, prin ceea ce zice „cu duhul”, însemnează [arată] partea cea lucrătoare, „căci câţi de Duhul lui Dumnezeu se poartă [sunt mânaţi]” (Romani 8, 14), omoară lucrările trupului, după cum zice Dumnezeiescul Apostol (‘Romani 8,5-131; şi iarăşi: „trupul pofteşte împotriva duhului, şi duhul împotriva trupului” (Galateni 5, 17) - întrucât fapta bună cea lucrătoare o însemnează prin ceea ce zice: „cu duhul”. Iară prin ceea ce zice: „cu adevărul” – [arată] partea cea văzătoare. Iar acestea şi [Sfântul] Pavel le grăieşte, atunci când zice: „în azimele curăţiei” – care însemnează [arată] cele ale neprihănirii vieţii, adică ale părţii celei lucrătoare – „şi ale adevărului” (1 Corinteni 5, 8) - adică ale părţii celei văzătoare. Căci partea cea văzătoare, întru adevărul cuvântului celui dogmaticese se îndeletniceşte.

Şi întru alt chip [fel, înţelege]: fiindcă samarinenii îl hotărniceau pe Dumnezeu într-un loc şi ziceau că în locul acela se cade a se închina, iar iudeii toate cu preînchipuire le săvârşeau şi [în chip] umbros, pentru aceasta ceea ce zice „cu duhul”, spre osebirea samarinenilor o spune, întrucât cele grăite să aibă această înţelegere: „Voi samarinenii, oarecare slujire cuprinsă [mărginită, hotărnicită, îngrădită] într-un loc aduceţi lui Dumnezeu, însă «adevăraţii închinători», nu vor aduce slujire cuprinsă [hotărnicită] într-un loc, căci «cu duhul» vor sluji, adică şi cu mintea, dar şi cu sufletul. Insă nici nu se vor închina ca iudeii, cu preînchipuire şi [în chip] umbros, ci «cu adevărul», fiindcă obiceiurile şi păzirile [rânduielile] cele iudaiceşti se vor strica [nu vor dăinui]”.

Încă, poate, pentru că Legea cea iudaicească fiind înţeleasă după slovă [literă] era preînchipuire şi umbră, spre osebirea de slovă [literă] este pusă aceasta – „cu duhul”, căci nu mai petrece [lucrează] întru noi Legea slovei [literei], ci cea a Duhului, „căci slova [litera] omoară, iar Duhul face viu” (2 Corinteni 3, 6). Iar spre osebirea de preînchipuirea şi umbra acesteia – „cu adevărul”.

Deci, zice Domnul: „Va veni vremea, iar mai vârtos [cu prisosinţă] «şi acum este» vremea Venirii Mele – adică a Venirii celei cu trup -, când «adevăraţii închinători» nu se vor închina nici ca samarinenii într-un loc, ci în tot locul, «cu duhul»” -însă nu în chip trupesc aducând închinăciune, precum şi Pavel zice: „Căruia îi slujesc cu duhul meu” {Romani 1, 9) – „nici ca iudeii nu vor aduce slujire preînchipuitoare şi umbroasă şi arătătoare ale celor ce aveau [urmau] să fie, ci adevărată [«cu adevărul»] şi care nimic umbros nu are”.

Căci „acest fel” de „închinători” Dumnezeu „caută”: fiindcă [El] „duh este” – duhovniceşti, şi fiindcă Adevăr este – „adevăraţi”.

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.  Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel Ce vorbesc cu tine.  Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi?, sau: Ce vorbeşti cu ea?

De unde „ştia” femeia că „va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos”? Din Scripturile lui Moise. Căci am apucat de am zis mai înainte [în tâlcuire că samarinenii au primit cele cinci cărţi ale lui Moise. Aşadar, fiindcă au primit cărţile lui Moise, dintru acelea „ştiau” proorociile cele pentru Hristos şi cum că este Fiu al lui Dumnezeu. Căci aceea care zice:

Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrânge pe Dumnezeu, Iar pe noi ne afla ascultători de voia lui, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur; «Căci văzând că Dumnezeu a făcut pe Eva spre ajutor lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare în neascultare şi cădere. A dat Dumnezeu poruncă ca, păzind-o Adam, să-şi păzească amintirea unor aşa de mari daruri şi să mulţămească pentru ele Binefăcătorului, far diavolul a făcut ca porunca însăşi să fie pricina de neascultare şi de moarte. Şi a ridicat împotriva Proorocilor, prooroci mincinoşi; împotriva Apostolilor, apostoli mincinoşi; împotriva Legii, fărădelegea; împotriva virtuţii, păcatele;  împotriva poruncilor, călcările; împotriva a toată dreptatea, ereziile urâciunii». Şi iarăşi,văzând pe Hristos că Se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la Sfinţii ucenici şi la Cuvioşii Părinţi, arătându-Se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început diavolul să arate unora amăgiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Părinţii înzestraţi cu darul deosebirii că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se sileşte să amăgească şi în privinţa aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin vreo lumină, fie prin foc, fie prin altă amăgire, în vremea somnului sau în chip sensibil. Iar de primim acestea facem mintea ca, din închipuirea proprie şi din neştiinţa cea mai de pe urmă, să îşi zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba, deseori, arată în vis sau în chip sensibil şi draci biruiţi, zice-se, şi încearcă, simplu grăind, orice meşteşugire pentru pierderea noastră, când ascultăm de el. Dar diavolul, făcând acestea, îşi pierde nădejdea dacă, precum zic Sfinţii Părinţi, în vremea rugăciunii ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toată puterea numai în cuvintele scrise. Căci cel ce se roagă numai cu gura se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură. Deci oamenii «trebuie să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr» sau cum s-a spus «vreau să vorbesc cinci cuvinte cu | mintea mea, decât zece mii cu limba» (1 Corinteni 15, 19)” (Filocalia românească, voi. 5, j ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, pp. 39-40).
„Să facem om” (Facere 1,26), arată că s-a zis de Tatăl ca şi către Fiul. încă şi Cel Care vorbea cu Avraam în cort – Fiul era (Facere 18, 9-10,13-14). Şi Iacov, proorocind pentru Dânsul, spune că: „Nu va lipsi cârmuitor din Iuda, până când va veni Acela, Căruia este rânduit (Facere 49,10). Încă şi însuşi Moise zice: „Prooroc va ridica Domnul din fraţii voştri, ca şi mine, pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18, 15). Şi multe altele propovăduiesc Venirea lui Hristos. Aşadar pentru aceasta zice femeia: „Ştiu că va veni Mesia”.

Iar Domnul de aici [de acum] I Se descoperă ei pe Sine însuşi, fiindcă aşa cerea urmarea [continuarea] cuvântului. Iar de ar fi zis, îndată, dintru început: „Eu sunt Hristos”, nici pe femeie nu ar fi plecat-o, şi s-ar fi părut că este şi oarecare însărcinător [împovărător] şi trufaş. Iar acum, după ce câte puţin a ridicat-o pe dânsa spre a-şi aduce aminte de aşteptarea [Venirii] lui Hristos, aşa de aici Se descoperă pe Sine însuşi.

Dar, pentru care pricină iudeilor, care adeseori întrebau: „Spune nouă, de eşti Tu Hristosul?”, nu S-a descoperit pe Sine, iar femeii îi spune? Acelora nimic nu le spune, pentru că nu îl întrebau ca să se înveţe, ci, ca mai mult să-L năpăstuiască , iar acesteia [femeii], fiindcă era cu bună cunoştinţă, arătat pe Sine însuşi Se descoperă. Căci cu minte şi cuget curat şi poftind să se înveţe adevărul, întreba. Şi adeverit este lucrul din cele de pe urmă, căci după ce a auzit nu numai ea a crezut, ci şi pe alţii la credinţă i-a vânat şi pretutindeni [în tot locul] femeia se vede a fi şi cercătoare cu de-amănuntul şi credincioasă.

Iar după ce de aici [acum] s-a săvârşit vorba cea cu femeia, şi învăţătura. [cea pentru ea], în bună vreme, au venit ucenicii. Şi se minunau ei de smerenia Lui, căci fiind El atâta de slăvit şi vestit la toţi, suferea [îngăduia răbda] cu atâta pogorâre ca să vorbească cu o femeie săracă şi samarineancă. Şi măcar că se minunau ei, însă nu îndrăznesc să întrebe pentru ce vorbeşte cu dânsa, atâta erau ei de supuşi şi păzeau evlavia cea cuviincioasă ucenicilor către [pentru] învăţătorul. Dar, deşi uneori se arată că ucenicii îndrăznesc – precum atunci când Ioan cade pe pieptul Domnului  atunci când se apropie şi zic: „Cine este mai mare?”;când fiii lui Zevedeu se roagă ca „unul de-a dreapta şi altul de-a stânga” să şadă (Marcu 10, 37) însă pe acelea le cearcă, ca pe unele care le erau ] cuviincioase şi se arătau a le fi lor atunci de nevoie. Iar aici, deoarece nefiindu-le lor de folos să cerce ceea ce nu le era nicidecum de nevoie, pentru aceasta nu uneltesc [folosesc, întrebuinţează] îndrăzneala, ca una care nu j avea vreme cuviincioasă.

Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?  Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.

Atâta de mult s-a aprins femeia la inimă dintru cele grăite [de Domnul], încât şi „găleata [ciutura] a lăsat-o”, atât de îndegrabă a ales mai mult „apa” lui Hristos (Ioan 4; 14), decât fântâna lui lacov! Pentru aceasta,Apostol se face, aleasă fiind [pentru această slujire] de credinţa ceea ce a cuprins inima ei, şi cetatea toată întreagă o învaţă şi o trage, zicând: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut”. Cu adevărat, când ‘ se va învăpăia sufletul de foc dumnezeiesc, la nimic din cele de pe pământ nu caută – nici la ruşine, nici la necinste. Căci, iată că şi aceasta nu se ruşinează, vădindu-şi lucrurile sale, ci zice: „Care mi-a spus toate câte am făcut”. Măcar că putea şi în alt chip [fel] să zică: „Veniţi, de vedeţi Prooroc propovăduind”. Însă nu zice aşa, ci defaimă slava sa, şi numai spre a propovădui adevărul ia aminte.

Şi nu zice în chip hotărâtor [hotărnicitor]: „Acesta este Hristos”, ci:„Nu cumva acesta este Hristosul?”, fiindcă voia ca apoi să îi ia chiar pe aceia împreună-hotărâtori şi mai cu lesnire [uşurinţă] să facă primit cu­vântul. Căci, de ar fi hotărât [hotărnicit] că Acesta este Hristos, poate s-ar fi şi împotrivit vreunii, iar hotărârea [hotărnicirea] ei, ca pe a uneia care era defăimată, nu ar fi primit-o. Iar unii au înţeles că acei „cinci bărbaţi” (Ioan 4,18) ai samarinencei sunt cele cinci Cărţi [Pentateuhul], pe care numai pe acelea le primea samarineanca. Şi-i zice Domnul: „«Acela pe care îl ai acum», adică al Meu cuvânt, pe care «acum» de la Mine îl primeşti, «nu-ti este ţie bărbat». Căci încă nu te-ai însoţit cu a Mea – a lui Iisus – învăţătură”.

Dar, încă, ar fi putut zice cineva că şi spre a închipui firea omenească poate fi înţeleasă „samarineanca”. Căci firea noastră, mai demult în „munte locuia (3 Regi 16,24), adică în mintea cea plină de dumnezeiescul dar, căci mai înainte de a greşi Adam, cu toate dumnezeieştile daruri era împodobit. Pentru că Adam şi Prooroc era, căci după ce s-a sculat din somn, cele pentru facerea femeii şi pentru dragostea bărbatului către dânsa le-a arătat [le-a proorocit]. Căci a zis: „Aceasta e os din oasele mele” şi că pentru femeie „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa”. Şi a fost firea noastră în „muntele” acesta – adică în mintea cea înaltă însă după ce a greşit lui Dumnezeu (4 Regi 17,7-12), a fost dusă în robie şi Lui, pe care-l încheiase El cu părinţii lor şi descoperirile Lui, cu care El îi deşteptase şi au umblat după idoli şi au ajuns netrebnici, purtându-se ca popoarele cele dimprejur de care Domnul le zisese si nu se poarte ca ele;  şi au părăsit toate poruncile Domnului Dumnezeului lor şi au făcut chipurile turnate a doi viţei şi au aşezat Aşere şi s-au închinat la toată oştirea cerului şi au slujit lui Baal; şi au trecut pe fiii lor şi pe fiicele lor prin foc, au ghicit şi au vrăjit şi s-au apucat să facă lucruri netrebnice în ochii Domnului şi să-L mânie.  Atunci S-a mâniat Domnul tare pe israeliţi şi i-a lepădat de la faţa Sa, şi n-a mai rămas decât seminţia lui Iuda. Dar nici Iuda n-a păzit poruncile Domnului Dumnezeului său şi s-a purtat după obiceiurile israeliţilor, cum Se purtau aceştia.  Şi Şi-a întors Domnul faţa de la toţi urmaşii lui Israil şi i-a smerit dându-i în mâinile jefuitorilor şi în sfârşit i-a lepădat de la faţa Sa. Căci israeliţii se dezbinaseră de la casa lui David şi făcuseră rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat; Ieroboam a abătut pe israeliţi de la Domnul şi i-a băgat în picat mare. Şi au umblat fiii lui Israil în toate păcatele lui Ieroboam, câte făcuse acesta şi nu s-a depărtat de la ele, până când n-a lepădat Domnul pe Israil de la faţa Sa, cum zisese prin toţi Proorocii, robii Săi.  Şi a fost strămutat Israil din pământul său în Asiria, unde se află până în ziua de astăzi.  După aceea regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israil, Aceştia au stăpânit Samaria şi au început a locui prin cetăţile ei.  Dar fiindcă la începutul vieţuirii lor acolo ei nu cinsteau pe Domnul, de aceea Domnul a trimis asupra lor lei care-i omorau.  Atunci s-a spus regelui Asiriei, zicând: „Popoarele pe care tu le-ai strămutat şi le-ai aşezat prin cetăţile Samariei nu cunosc legea Dumnezeului acelei ţări şi de aceea El trimite asupra lor lei - şi iată aceştia le omoară, pentru că ele nu cunosc legea Dumnezeului acelei ţări”. Iar regele Asiriei a poruncit şi a zis: „Trimiteţi acolo pe unul din preoţii pe care i-aţi adus de acolo, ca să se ducă să trăiască acolo şi să-i înveţe legea Dumnezeului acelei ţări”.  Atunci a venit unul din preoţii cei ce fuseseră aduşi din Samaria şi a locuit în Betel şi i-a învăţat cum să cinstească pe Domnul.  Afară de acestea, fiecare popor şi-a mai făcut şi dumnezeii săi şi i-a pus în capiştile de pe înălţimi pe care le făcuseră samarinenii; fiecare popor în cetatea sa în care trăia.  Căci babilonenii şi-au făcut pe Sucot-Benot, cutienii şi-au făcut pe Nergal, hamatienii şi-au făcut pe Aşima, aveenii şi-au făcut pe Nivhaz şi Tartac, iar sefarvaimii îşi ardeau pe fiii şi pe fiicele lor cu foc în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, zeii lor.  Cinsteau însă şi pe Domnul şi şi-au făcut dintre ei preoţi pentru înălţimi şi aceştia slujeau la ei, în capiştile de pe înălţimi.  Dar ei cinsteau pe Domnul şi slujeau zeilor săi după obiceiul popoarelor din mijlocul cărora fuseseră aduşi.  Aşa urmează ei până în ziua de astăzi, după obiceiurile lor cele de la început; de Domnul nu se tem şi nu urmează după aşe- zămintele, după rânduielile, după legea şi după poruncile pe care le-a poruncit Domnul fiilor lui Iacov, căruia îi dăduse numele de Israil şi cu ai cărui urmaşi încheiase legământ şi le poruncise aşa: „Să nu cinstiţi pe dumnezeii altora, nici sa va închinaţi lor;  să nu le slujiţi nici să le aduceţi jertfe; ci sa cinstiţi pe Domnul, Care v-a scos din pământul Egiptului cu putere mare şi cu braţ înalt; pe Acesta să-L cinstiţi şi Lui să vă închinaţi şi să-I aduceţi jertfe; siliţi-vă în toate zilele să împliniţi rând sămânţa [seminţia] cea sfântă – zic tot cugetul cel dumnezeiesc – diavolul, cel care ne-a robit pe noi, l-a dus în Babilon- adică în turburarea lumii acesteia Şi în locul aceleia [seminţe/seminţii] a pus de s-au sălăşluit gândurile cele barbare [păgâneaţi] (4 Regi 17, 24), pe care „leii”, adică gândurile cele bune care împărăţesc întru noi, le mâncau (4 Regi 17, 25-2 6), până când le-a supus pe dânsele de au primit cuvintele lui Dumnezeu (4 Regi 17,27-28). Dar, încă nici pe acestea [nu le-au supus] cu totul de săvârşit [desăvârşit] că după ce odată răutatea în „munte” s-a sălăşluit – în mintea noastră zic a primit cărţile lui Moise, dar nu cu totul de săvârşit [desăvârşit] s-a făcut bună, ci încă era sub blestem (4 Regi 17,29-41).

Deci, „călătorie” făcând Iisus [prin Samaria] (loan 4,6) – adică multe căi iconomisind şi multe chipuri spre mântuirea noastră uneltind [folosind, întrebuinţând] şi uneori cu îngroziri, iar alteori cu răni ale răutăţilor; uneori cu faceri de bine, iar alteori cu făgăduinţe ale bunătăţilor chibzuind a folosi viaţa noastră – a „ostenit” cu acest fel de chipuri ispitindu-Se [încercând] a ne îndrepta pe noi. Dar a aflat şi altă iconomie, întru care a şi „şezut” şi S-a odihnit, împăcându-Se cu aceasta. Care [e această iconomie]? Izvorul Botezului, întru care Domnul i-a făcut bine firii noastre, ca oarecărei „samarinence”. Iar izvorul acesta al Botezului, cu cuviinţă „fântână a lui Iacov” se va numi (loan 4,6) - adică al înşelătorului căci întru acest izvor îl înşeală cineva pe diavolul, fiindcă şi Domnul, în acesta „a sfărâmat capul balaurului”, pe care l-a şi dat „mâncare noroadelor arapilor” (Psalm 73, 15). Căci cu „balaurul” acesta nimeni alţii nu se veselesc şi se hrănesc, fără numai cei întunecaţi şi negri [arapi] Ia suflet şi de dumnezeiasca lumină neîmpărtăşiţi. Şi cu această fire a noastră „cinci bărbaţi” s-au însoţit, adică Legile cele multe, care i s-au dat ei de la Dumnezeu: cea din Rai (Facere 1, 28-31; 2,15-17), cea din vremea lui Noe (Facere 9,1-17), cea din vremea lui Avraam (Facere 17,5-14), cea din vremea lui Moise (Ieşire 20, 2-17), cea prin celor de mai înainte.  Astfel popoarele acestea cinsteau pe Domnul, dar slujeau şi idolilor lor. Ba şi copiii lor şi copiii copiilor lor până în ziua de astăzi urmează tot aşa cum au urmat şi părinţii lor.

Prooroci. Căci Noe, după potop, oarecare aşezământ a primit, iar Avraam, – pe cel al tăierii împrejur. Deci, după ce cu aceste „cinci” Legi s-a însoţit firea, a luat-o mai pe urmă şi pe a şasea, pe care nu o avea de „bărbat”, căci încă nu se însoţise cu dânsa – adică cu legea Aşezământului [Testamentului] celui Nou. Încă va putea cineva a înţelege a şasea lege, pe care firea nu o avea drept „bărbat”, pe cea a închinării de idoli. Căci această lege [firea], nu de la Dumnezeu o avea dată să-i fie ei spre însoţire, ci ca şi cu un preacurvar se împreuna cu dânsa [cu legea închinării la idoli]. Pentru aceasta şi Proorocul zice: „şi preacurvea în lemn”, şi iarăşi: „a curvit înapoia a tot lemnul”

(Ieremia 3, 9, 13) - adică, pentru cele cioplite şi pentru copacii pe care-i cinsteau. Căci, întru atâta nebunie s-a prăpăstuit firea, încât şi copacilor celor frumoşi le aduceau jertfă pentru frumuseţe, adică chiparoşilor şi paltinilor şi celor asemenea lor. Aşadar, când pe al şaselea [„bărbat”], acest preacurvar, l-a îndrăgit omul şi la închinarea de idoli a alunecat, atunci Domnul venind, ne izbăveşte pe noi de aceasta Pentru aceea şi zice Domnul: „care îl ai acum”(loan 4, 18), căci, cu adevărat, în anii Venirii lui Hristos şi, chiar cei mai înţelepţi dintre iudei, la înşelarea elinilor se abătuseră. Şi arată eresul — fariseilor, care credeau în ursitori şi în astrologie.

Încă este „samarineancă” şi tot sufletul, care cu cele „cinci” simţiri, fără de socoteală [socotinţă, chibzuială] s-a înjugat, apoi şi greşelnicia cea întru dogme [învăţături], ca pe un oarecarele al şaselea preacurvar şi l-a luat pentru el. Acestui suflet, Iisus îi face bine ori prin Botez, ori prin izvorul lacrimilor, căci şi lacrimile se numesc „fântână al lui Iacov” (loan 4, 6), adică a minţii noastre, care înşeală răutatea; din care „apă” (loan 4, 12) şi mintea însăşi bea şi „fiii” ei, gândurile zic, şi „dobitoacele [turmele]” ei, părţile cele necuvântătoare ale sufletului – mânia şi pofta. Căci lacrimile, atât la minte, cât şi la gânduri, şi la toate celelalte, spre răcorire li se fac.

Între timp, ucenicii Lui îl rugau, zicând: învăţătorule, mă­nâncă. (Iar EI le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mă­nânce?  Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.

Îl rugau ucenicii pe Domnul ca să mănânce, nu din socoteală [socotinţă] obraznică, ci din multa dragoste cea către învăţătorul, căci îl vedeau pe ânsul ostenit de călătorie şi de arşiţa cea care era atunci. Iar Domnul, ştiind că samarineanca avea să tragă [aducă] către El mai toată cetatea, şi cum că samarinenii vor crede întru El, zice: „«Eu am de mâncat o mâncare», adică mântuirea oamenilor, căci atâta o poftesc pe aceasta, cât nici unul din voi [nu pofteşte] mâncarea cea simţită. Iar această «mâncare» pe care o «am de mâncat», «voi», ucenicii Mei, «nu o ştiţi». Căci, fiindcă  sunteţi încă groşi [îngroşaţi, trupeşti] şi nu puteţi înţelege cele care se  grăiesc de Mine în chip umbros, pentru aceasta nu ştiţi că Eu numesc «mâncare» mântuirea oamenilor”. Încă şi în alt chip [înţelege]: „«Nu o ştiţi» această «mâncare», pentru că nu ştiţi că vor crede întru mine samarinenii şi se vor mântui”.

Aşadar, ce fac ucenicii? Încă stau întru nedumerire dacă „nu cumva l-a adus Lui cineva să mănânce?” Căci nu îndrăznesc, pentru evlavia cea obişnuită a lor, să-I pună Lui întrebare. Însă El, cu toate că aceia nu L-au . Întrebat, le descoperă ceea ce umbros s-a grăit şi zice: „«Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis pe Mine», căci voia lui Dumnezeu este mântuirea oamenilor, «şi să săvârşesc lucrul Lui»”. Căci, Proorocii şi Legea nu au putut „să săvârşească lucrul” lui Dumnezeu, că nu au fost ei de săvârşit [desăvârşiţi], fiindcă arătau închipuiri şi umbre ale bunătăţilor celor ce aveau să fie, iar Domnul „a săvârşit lucrul” lui Dumnezeu – zic mântuirea şi înnoirea noastră.

Să înţelegi încă „lucru” al lui Dumnezeu pe om, pe carele l-a „săvârşit” numai Fiul lui Dumnezeu, fiindcă întru Sine a arătat firea noastră fără de păcat, şi întru tot lucrul bun, prin dumnezeiasca petrecere [vieţuire] cea în trup, de săvârşit [desăvârşit] şi deplin pe dânsa o a vădit [adeverit] a fi, şi, până în sfârşit, lumea o a biruit (Ioan 16, 33).

Încă şi Legea, „lucru” al lui Dumnezeu este, pentru că este „scrisă de degetul lui Dumnezeu” (Ieşire 32,18), pe care Domnul [Hristos] o a săvârşit [plinit], „Căci sfârşitul Legii este Hristos” (Romani 20,4), ca unul Care a făcut de au încetat toate cele ce se săvârşeau în Lege şi le-a strămutat pe acestea de la slujirea cea trupească către [înspre] cea duhovnicească.

Iar Domnul, de multe ori grăieşte umbros, ca mai cu luare-aminte să îi facă pe ascultători şi să-i deştepte [trezească] pe ei spre a întreba şi a se învăţa ceea ce [în chip] acoperit se grăieşte.

Iar „mâncare” numind [Hristos] mântuirea oamenilor, îi învaţă pe ucenici ca şi ei, când se vor hirotoni învăţători ai lumii, puţină grijă să aibă pentru mâncarea cea trupească, toată pofta [poftirea, jinduirea] strămu- tându-o spre a mântui oamenii.

Şi însemnează [cuvântul] că şi bucatele cele care se aduceau de la vreunii, Domnul le primea – căci zic ucenicii: „Nu cumva I-a adus Lui cineva să mănânce?” Iar aceasta nu o făcea El, ca şi cum ar fi avut trebuinţă de slujirea cea de la alţii, căci cum este cu putinţă să aibă trebuinţă de aceasta „Cel Care dă hrană la tot trupul”? (Psalm 135, 25). însă Domnul făcea aşa, ca aceia care aduceau hrană, plată [răsplată] să aibă şi să se obişnuiască ei, ca şi pe alţii a-i hrăni, încă, şi ca să dea pildă tuturor oamenilor a nu se ruşina de sărăcie, nici a socoti greu lucru a se hrăni de la alţii. Iar mai vârtos [cu prisosinţă] dascălilor [povăţuitorilor], şi prea de nevoie le este aceasta – adică a-i avea pe alţii purtători de grijă pentru hrană – ca ei fără de smulgere [împiedicare, strămutare] fiind, să slujească slujba cuvântului (Matei 10,9-10). Pentru aceasta, şi ucenicilor le-a poruncit a se hrăni de la cei care primeau învăţătura lor (Matei 10,11).

Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.  Căci în aceasta ! se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.  Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi ; aţi intrat în munca lor.

Începe acum mai arătat [adeverit] a descoperi ucenicilor cele ce întunecos [umbros] mai înainte s-au grăit. Căci grăieşte: „«Voi ziceţi», adică socotiţi că «secerişul» cel simţit [văzut], întru aceste patru luni, cu :adevărat va veni. Insă Eu vă zic vouă că a sosit «secerişul» cel duhovnicesc”- iar acestea le zicea Domnul pentru samarinenii care acum veneau la El, „«Ridicaţi ochii voştri», ori pe cei gânditori, ori pe cei simţitori, «şi priviţi» mulţimea samarinenilor celor care vin şi sufletele lor cele osârduitoare şi gata [gătite] spre credinţă, care, ca nişte «holde albe», au trebuinţă de «seceriş». Căci precum spicele, când se albesc, sunt gata spre seceriş, aşa şi aceştia, spre mântuire simt gătiţi”.

„Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roadă în viaţă veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră”. Iar, ceea ce zice Domnul, această înţelegere are: „Proorocii «au semănat», dar nu «au secerat», însă, pentru aceasta, nu sunt lipsiţi de îndulcire [veselire], ci «împreună» cu noi «se bucură», cu toate că nu «împreună» cu noi «seceră». Lucru care, la secerişurile cele simţite [văzute] nu este, căci acolo, de se. va întâmpla ca unul să semene şi altul să secere, mâhnire îi va fi celui care nu seceră. Insă la secerişurile cele duhovniceşti nu este aşa, ci şi Proorocii cei care mai înainte au propovăduit şi mai înainte au înmuiat minţile oamenilor, «se bucură împreună» cu voi, cei care i-aţi tras la mântuire pe oameni”.

Iar ceea ce zice: „Eu v-am trimis pe voi să seceraţi, ceea ce voi nu v-aţi ostenit”, anume pentru aceasta o zice Domnul, ca, atunci când îi va trimite pe ucenici la propovăduire, ei să nu se turbure, ca şi cum sunt trimişi la lucru cu anevoie şi cu osteneală, „căci lucrul cel mai cu anevoie şi mai cu osteneală Proorocii l-au primit, iar voi, la cele gata sunteţi trimişi”.

Iar, prin „se adevereşte cuvântul”, spune oarecare din pildele ce se grăiau îndeobşte în norod: „Că unul este semănătorul şi altul secerătorul”.

Şi, vezi, cum toate le zice cu stăpânire şi cu putere: „Eu v-am trimis pe voi să seceraţi”. Audă, dar, şi cei dimpreună cu blestematul Marcion şi cu Maniheu şi cu cei asemenea lor, care Legea cea Veche o înstrăinează de cea Nouă, că şi de aici se vădesc şi se mustră. Căci, de era străină [înstrăinată] Legea cea Veche [de cea Nouă], cum, Apostolii, au „secerat” cele „semănate” de Prooroci? Pentru această pricină, de vreme ce pe cele ale Legii celei Vechi le-au „secerat” Apostolii, nu este străină [înstrăinată] aceea de Legea cea Nouă, ci, amândouă una sunt.

Audă şi cei dimpreună cu Arie, cum ca un Domn şi Stăpân îi „trimite” pe ucenici. Şi îi „trimite”, ca de la cele pământeşti să-i „secere” şi să-i taie pe cei care sunt lipiţi de acelea – şi elinii şi iudeii – şi în arie [ţarină, ogor] să-i aducă pe dânşii – în Biserică zic – întru care, fiind aduşi, prin a fi treieraţi de ei – adică de dascăli [povăţuitori] – şi prin a fi supuşi lor, se freacă; şi, lepădând tot ce este păios şi trupesc şi materie a focului, curate grăunţe [boabe] în jitniţa cea cerească se pun. Apoi, şi „mâncare” I se fac lui Dumnezeu, Care întru mântuirea lor Se veseleşte [„Se bucură”]. Astfel, a „secerat” Pavel, de la pământ tăindu-ne şi învăţându-ne pe noi că petrecerea [vieţuirea] noastră „în Ceruri este” (Efeseni 6, 9; Filipeni 3, 20).

Iar unii, cu chip de glumă, uneltesc [întrebuinţează] şi la bătrâni cuvântul acesta – „priviţi holdele că sunt albe spre seceriş” adică pentru cărunteţi şi secerişul morţii.

Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.  Deci, după ce au venit la El, samarinenii îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile.  Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine ; am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii. Samarinenii cred pentru cuvântul femeii, deoarece, ca nişte pricepuţi [iscusiţi], au judecat [socotit, chibzuit] întru ei că nu şi-ar fi vădit femeia  viaţa sa, ca să facă har [hatâr] altuia, dacă Acela Care era propovăduit de i dânsa, nu ar fi fost cu adevărat vreunul mare şi mai presus de cei mulţi.

Pentru aceasta, şi credinţa arătându-şi-o samarinenii prin lucruri [lucrări, fapte], „îl rugau” pe El să fie pururea [neîncetat] la dânşii, căci „a rămâne” aceasta înseamnă – a locui cu totul [deplin] la dânşii. însă El nu se pleacă [învoieşte] la aceasta, ci numai „două zile rămâne”; drept aceea, şi mult mai mulţi dintre ei au crezut pentru învăţătura Lui. Căci Evanghelistul nu povesteşte graiurile cele osebite şi minunate .Ale învăţăturii Lui, însă nouă ne dă să înţelegem din sfârşitul lucrurilor puterea dumnezeieştii Lui învăţături. Căci multe şi din cele mari [fapte] le trec [sub tăcere] Evangheliştii, căci nu scriu ei pentru arătarea cea cu trufie şi pentru iubirea de slavă, ci ca să vestească adevărul. Pentru că, şi după ce a mers Domnul la samarineni, e cu putinţă să-i fi învăţat oarecare învăţături dumnezeieşti. Din această pricină, chiar şi nevăzând ei vreun semn [vreo minune], cred şi „îl roagă să rămână”. Iar iudeii, măcar că de nenumărate cuvinte şi semne [minuni] au fost îndestulaţi, încă îl goneau [alungau] (Ioan 4,1-4). Cu adevărat, „vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” (Miheia 7, 5-6; Matei 10, 36).

Şi vezi cum, întru puţină vreme, norodul a întrecut-o pe femeia cea care i-a învăţat pe dânşii, că nu-I zic Lui nici Prooroc, nici „Mântuitor al lui Israil”, ci „al lumii” – şi cu articol: „Acesta este Mântuitorul” Cel Care chiar [deplin] şi „cu adevărat” i-a mântuit pe toţi. Căci mulţi au venit ca să mântuiască -şi Lege şi Prooroci şi îngeri, însă Acesta este „Mântuitorul” Cel Adevărat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste taguri și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>